sâmbătă, 11 decembrie 2010

vedenie

adună iute maică toţi îngerii din cer
că-i timp să mă botezi şi datinile-o cer
în trunchi scobit de vânturi
şi-n apă de plânsori
m-or cufunda măicuţă
o dată şi-ncă-odată şi apoi de trei ori
din ceruri cerne-alerne o horbotă bogată
din neaua cea mai albă de şfichi de vânt brodată

vineri, 10 decembrie 2010

Grupul mâncătorilor de litere

Degetele mele aleargă, ciute alungate de crivăţ
Dincolo de taste, dincolo de liniile caietului
Până acolo unde nici măcar literele nu mai cresc
Mulţi cred că gândesc incredibil de tumultuos şi repede
Dar ca să revin la ciutele mele
De multe ori mi se face frică de cuvintele gândite
Şi atunci muşc cu spaimă din carnea lor
Pentru că invalizii nu mai au aceeaşi greutate
Iar blestemele se topesc ca un ţurţure
Lipsit de gerul întregului
Mă uit la tine şi mă bucur că îţi este bine
Mă uit la bietele cuvinte
Şi uneori degetele mele bat uşor în tăblie
Un tam-tam ce povesteşte într-o limbă uitată
Moartea altor cuvinte
Prin excluderea de pe lista celor întregi,
Rotunde şi pline de sevă

Pe facebook am creat un grup al mâncătorilor de litere
Dar tare îmi este teamă că vom reveni, încet şi sigur la pietre şi lemn
Mimând imaginarul podium din Hyde Park

joi, 9 decembrie 2010

conjugare

sunt gol, sunt sterp, sunt noapte, sunt ruină
sunt sensul cu nonsens amestecat
sunt rază de lumină în arşuţă stelară
sunt neant, coşmar, sunt demonul visat
sunt imaterial, prezenţă fulgerată
sunt iarnă, sunt Olimp şi rouă-n zori de zi
sunt crunta nebunie, Pigmalyon zdrobit
sunt ţel, sunt utopie sunt punct în infinit
sunt ura ce se naşte, sunt puritatea moartă
sunt teama de lumină şi fuga-n libertate
sunt homo socialis trecutul sapiens
sunt homo mărginitus sunt gena necuprins
sunt timpul ce se-abate, taifun ucigător
sunt ţipătul de viaţă, eternul muritor

am fost? voi fi? sunt doar cădere în abis?
nu îmi rămâne decât să trăiesc în vis?

(undeva prin 1982)

miercuri, 8 decembrie 2010

mi se spunea...

ţi-am povestit de iernile mele?
înseamnă c-am uitat, oricum nu erau impresionante
doar o spoială de zăpadă, cât să iau ochii
şi să-mi dau minţile de-a dura
cu speranţa unui om de nea

jur împrejur primăvara plesnea în boboci
iar eu plesneam sec şi inutil
gogoaşă uscată
cu umbra pupei intipărită
în umbre crăpate

vara mă ocupam cu vătămarea luminii
îi puneam picături în ochi
şi o lăsam să aştepte
în beznă toată ziua
să facă economie

toamna toată natura suferea
de nebăgare în seamă
iar fructele grele de zeamă
cădeau într-o depresie putridă
soră cu indiferenţa

poveştile mele zac pe alei pustii
îngrăşând asfaltul din care vor ieşi pietrele
pentru a face loc cuvintelor mucegăite
iar parcul va muri
făcând loc neliniştilor

marți, 7 decembrie 2010

irumpere

m-am născut greu,
lacrimă plimbată între un ochi albastru de înalt
şi unul căprui de coajă crăpată
şi am crescut şi mai greu
strivit de atâta culoare cerească
ce-mi înfunda gura şi urechile cu furtuni răbufnind din senin
şi cu plâns zguduit şi mut

...

Departe de mine, departe de suflarea mea este coaja. Nu ştiam că se numeşte aşa, dar aşa mi-a venit să-i spun. Plutirea face parte din program, cu cât eşti mai la început cu atât eşti mai echidistant, mai imparţial mai departe de lume. Dar timpul trece şi te obligă să te răstogoleşti. Cu fiecare zi eşti tot mai aproape de o parte care se poate chema sus, jos, la stânga, la dreapta în faţă sau în spate...oriunde te mişti ea, coaja este parte din orizontul tău. Ea este cea ce apără, de ea depinde viaţa ta. Acum sunt destul de mare, aş vrea să mai plutesc, aş vrea să mă întind dar nu se mai poate. Coaja este peste tot jur – împrejur, îmi intră în carne, mă apasă, mă sufocă. Din mine creşte o altă zi, şi apoi alta, şi fiecare ştie că nu mai poate să crească dar totuşi se-ncăpăţânează să iasă. Deja coaja mă cerne prin pori. Aş vrea să o sparg, cu toată spaima şi toată durerea, dar nu pot. Poate că am fost altfel croit, să nu o pot sparge, să mă zbat ca o muscă într-o moarte uscată de vară. Oasele intră în carne, carnea intră peste mine în altă carne astupându-mi ochii ce n-au apucat să vadă, urechile ce nu ştiu să audă, nările ce n-au simţit arsura, coaja îmi intra în carne ca un cerc de fier. Cuvintele mele nu vor mai ciugulii niciodată fărâme de nor şi moartea mea nu va avea aerul că ştie ce se întâmplă. Undeva, departe, mult prea departe, am rătăcit un moment, realitatea a clivat rătăcindu-mă printre falduri...coaja asta doare, aerul ăsta s-a terminat, moartea asta întârzie...coaja asta se-ntinde, mă-nghite, mă fură...piatra asta îmi intră-n sânge...mi-l îngroaşă, coaja s-a strecurat până-n suflet...m-am pierdut printre microelemente...micro..spaţii...micro...miez...

luni, 6 decembrie 2010

raspuns...

sunt şubred şi mă poticnesc în vorbe
şi aberaţii zugrăvesc pe zidul meu...

eu spun ce simt şi nu voi zugrăvi
moroii ce îmi dau tarcoale
nu-s vrednic lecţii ca să dau
şi nu ştiu să mă ascund în vorbe goale

pribeag îmi plimb cuvintele de colo colo
şi-s costelive şi tânjesc şi mor
n-am ţarini iar izvoarele mi-s sterpe
şi pentru fiecare moarte aş vrea să mor

ştiu c-am plecat ca să mă izbăvesc
neundele se mişcă-n ritm cu mine
un orizont de temeri am lăsat
dar temerile muşc-adânc din mine

îmi tot doresc un pat din verdele tăcerii
şi-n braţe să mă strângi ca altădat
mănate mi-s privirile întoarse
şi lepra roade-n sufletul uscat

nu ţi-am răspuns că nu mai am cuvinte
mi-i turma rătăcită iar firul s-a uscat
s-or toarce anotimpuri iar verbul încolţi-va
din lutul ce-n uitare s-a spălat



mereu mai pierd câte ceva pe drum
ideile se-ntind ca să bea apă
confuz, cu turma răzleţită şi săracă
în noapte adâncă, stelele, eu, focul şi...acum...

ritual

alunecă-n noapte şi-mi ia răsuflarea
căderea din fapte mănarea de lapte
şi lepra ce urcă pe ziduri alene
cu ore şi zile de şoapte

o umbră, o alta şi altele multe
simt gheare, simt colţi înfipte-n uitare
mă trag, se aburcă şi muşcă scrâşnit
cuvântul ce-mi este în taină râvnit

Tu Doamne, mi-ai dat cuvinte-le-n pază
şi-s ani de când umblu din oază în oază
durerea mă-ncearcă de tot ce-a pierit
şi mor făr’ de vorbe de-mi este sortit

dar şti că porunca-n tăcere-am urmat
din vorbe uitate spre cer i-am urcat
strivită mi-e soarta de trupu-nscărit
ţinu-tu-le-am scara pe care-au suit

mă ceartă, mă iartă, din rele m-adună
culoarea din ochi mi-e cearcăn de lună
suflarea se-ncheagă şi-mi e promoroacă
pe vorbele mele satanic dans joacă

duminică, 5 decembrie 2010

sinus

noaptea mea are miros de zăpadă crudă
şi ochii roşii de plâns
i-au murit stelele, una câte una
felinare cu factura neplătită

am deschis geamul şi-am chemat-o la un vin fiert
s-a strecurat sfioasă pe o margine de scaun
a strâns cana la piept până la linişte
şi aburii în mângâiau fruntea înnourată

e linişte aici la tine şi îmi place
o aud povestind cum mă priveşte pe fereastră
şi cum îmi cântă ca s-adorm
dar niciodată nu i-am spus c-o aud

cu voia dumneavoastră...

sunt arivist...sau activist…sau autist...
şi asta o spun pentru că am observat pe-nserat
am văzut că lumile noastre nu se mai intersectează
şi nici măcar nu mai basculează
suntem tangenţi la trăirile celorlalţi…
mă uit în jur şi-o văd pe Claudia menajera care se caută
în fiecare zi se caută printre lucrurile bătrânei pe care-o-ngrijeşte
pe care de fapt şi-ar dori-o moartă, elegantă, machiată cu artă
dar n-o lasă să plece cu amărâta aia de leafă
din care trimite acasă, bulgarului de sub ceafă
şi-l mai văd şi pe Roscolan ce aşteaptă uitat pe balcon
troienit de zile, rezumatul cufărului ombladon
ştiu, o să vă uitaţi pe pereţi şi numai aşa sursa o să mi-o vedeti
ce mai contează tangenţiala priveghere, dacă mai subtilizez nonşalant o idee
poate că aşa mimez eu orgasmul
pentru că şi balenele, cât de grase ar fi, tot au câte un orgasm la o sută de harpoane
checyap, checyap astăzi nu mă mai îmbrac
mă prăvăl bolovănos până mă umplu de sos
şi mă legăn tacticos
argumentativ textos, de nu chiar licenţios…

limba ta dulce povară, mă topeşte, mă sminteşte
mă omoară într-o doară
şi mă scoate sinonim cu ceasul din Kelong Rim
tic tac, tic tac,
mă preling din cant în cant
din guşă de cucurig când mă caut şi mă strig
şi mi-e platoşa uscată
şi privirea descoamată
că m-ai lăsat baltă fată

sâmbătă, 4 decembrie 2010

ucide-mă, nu întreba...

care este nota mea?
să mai rămân? de ce-aş pleca?

născut dintr-o sămânţă-obişnuită
cu rădăcinile strângând în braţe morţii
mi-i brazda grea pe cerul fără ploaie
căci lacrimile mi le-au luat bigoţii

să nu plângi mamă, că ţi-or lua
la nici un ban bucata
iar sufletul de ţi l-ai da
ucide-ţi-lor şi-apoi gata

aş vrea dar ştiu că n-am să plâng
mi-oi pierde-n cercuri seva
de m-oi usca şi-oi putrezii
o umbră-mi va fi vorba

joi, 2 decembrie 2010

înălţarea

la moarte! la moarte! dar cât mai departe
să urce, să urce cu crucea în spate
să-i azvârliţi toate cuvintele înapoi
să i le-nfigeţi în carne şi-apoi
puteţi să-l scuipaţi

din cerul acela cu ochii plânşi
cuvintele zboară şi cad peste noi
cochilii uscate cu urme striate
tot jeg şi noroi