daca

Doamne, cred că mai bine mă lăsai să fiu cuvânt
aş fi purtat scrijelite-n carne, taine rătăcite
de la începuturile lumii şi până la sfârşiturile ei
m-aş fi preumblat printre oameni
desluşindu-le umbrele vocalelor
şi tăria muchiei unei consoane răstignite
poate că aş fi nimerit şi eu fericita pescuire
tăcută în spargerea uimirii
sau poate că în Grădina Ghetsimani
I-aş fi purtat îndoiala
uitând că pe vârful Căpăţânii
piroanele scriu pe pleoape Oda premergătoare

Doamne, dacă m-ai fi lăsat în lume Cuvânt
Te-aş fi ajutat de la începutul începuturilor să mă cladeşti
fără nici o umbră de durere
şi fără regrete
pentru că toate fericirile de pe Munte
le-aş fi dăruit oamenilor
după voia
şi fără de potopurile Tale

solo

mi-am scos sufletul din cutie
şi mi-am întins toate simţurile pe cordar.
acum iubirea-şi trece arcuşul peste,
acordându-mă.
cortina tremură, încet se-nalţă
şi viaţa se aşează mai bine în scaun, aşteptând...
de ce închizi întotdeauna ochii?
ca să citesc sunetele.
cuvintele se-nlănţuie căutându-mă
iar literele mă ciupesc, pizzicato.
sunt partitura ce am descifrat-o,
de-a lungul singurătăţii

la început am fost cuvânt!

despre succes şi învingători

Moartea m-a provocat la un skanderberg
Arătându-şi gingiile ce încă muşcă.
Avem nevoie de tine în campionatul ăsta
Îmi strigau toţi trecuţii şi toţi nenăscuţii,
Trebuie să ne ai! Câştigă!
I love this game,
Dar dacă nu sunt pregătit să o înfrunt?
Nu contează ce crezi, important e să vrei.
Oameni buni, voi nu înţelegeţi?
Eu nu vreau să-mi doresc ceva ce pot pierde.
Nu fi prost, câştigă! Şi viaţa te va adula,
Oferindu-ţi-se lascivă la picioare.
Pe când cei ce ratează uitaţi sunt şi de vreme.
Dar cine oare până-acum a reuşit să-nvingă
Moartea învingătorilor de ieri?

***

scriam pe file impregnate cu-ntuneric
şi literele desenau semne de foc...

dar toate vorbele acestea au fost spuse
şi totuşi toate se înghesuie să mă-mpresoare

cândva, când toate vorbele vor fi murit
din traista cu tăceri voi scoate şiruri aiurite

impresii pe o placa de vinil
cetite-n taina nopţii de-azurit

în spatele meu, cineva

pisica albă de lumină, mi se strecoară dimineaţa-n pat ca o fecioară
pisica neagră cât o noapte pe ziduri se prelinge într-o doară

întrebarea picură a rouă cutremurându-mă: cine oare îmi pândeşte tăcerea?
flacăra ce-mi arde-n suflet? trecerea ce-ar vrea s-o stingă?
toate spaimele se strâng în spatele meu,
armată tăcută de nopţi fără număr
ce-aşteaptă semnalul cu ochiul deştept
o taină e-n suflet şi-o spaimă în gură

un soi de abandon trufaş
ciopleşte-n carnea şi-n sufletul meu

am stat şi te-am privit tăcut
văzând cum întrebări plutesc în umbra pleoapelor lăsate

cadavrul solului tuberculos, ce moare acoperit de-asfalt fierbinte

un sâmbure de adevăr în marea-nvolburată de minciună

doar o respiratie

moartea ca un diavol dulce
ma imbie si se-arata invelita-n ciocolata
te indeaamna si te-asteapta
sa-i strangi carnea tare-n palme
ce-n caldura ta suspina
...

***
in fiecare seara scriu poeme pe ale sanilor cupole aurite
si literele-s vii, sunt calde si palpita, si pana-n zori, ca orbii le-as citi
***

fulguiri...

de cele mai multe ori, ies din mine
şi-ncerc să surprind viaţa în ipostaze nude
şi asta nu pentru că aş fi cel mai mare pervers
dar chiar merită căte un bobârnac din când în când...

***

copacul căruia îi susură a moarte
îşi lasă frunzele să îşi găsească adăpost
îşi pleacă fruntea-n colb a resemnare
şi lasă gerul să-l reteze, din vise pân-la rădăcină

***

povestea rugului ce-n taină piere
şi lasă-n urmă doar cenuşă şi regrete
căci de-ar fi luminat tăcut în noapte
şi-ar fi ţesut trăirea în poveste

eu si El

una dintre plăcerile dimineţii
e să-mi plimb vesta
zăvorâtă sub lanţul cel gros
şi de fiecare dată, acelaşi copil cârlionţat
mă opreşte şi mă întreabă :
- cum e ziua domnule ?
iar eu, plin de importanţă şi fără de sfială
îmi scot soarele din buzunărelul vestei
îl privesc o secundă
şi-i răspund ceremonios:
- e o zi senină fără doi nori, micule Prinţ

ura ca principiu general valabil

în lipsa luminii, întunericul e coconul în care mă ţes
şi adâncit în somnul greu îmi consum toate vorbele nespuse
zidite-n disperarea de a nu răni

verbul toarce o tăcere
sufletul cu-n geamăt cere
să răsară, să-nflorească
în iubire să sporească

iubirea e doar coaja unui fruct uscat
uitată vorba ce ajută doar dervisului ce rătăceşte
în cercuri, să găsească umbra-i prinsă-n cleşte

ziua toarce a durere
sufletul iertarea-şi cere
seceta mi-l pârjoleşte
şi uitarea îl doreşte

mi-am zidit trăirile şi-ngropat tăcerile
nimeni nu mă mai aude şi nu m-adună din unde
duce-m-aş pe-un verb în sus spre tăceri ce n-au apus

cu verde pre verde calcand

sunt toxic, inutil si nu-s nici bun, de dimineata urc pe tronul de nebun
ma lepad de greselile ce zamislesc, adorm plangand si ma hlizesc cand ma trezesc

iubirea e otrava ce ochiul mi-l inchide, si-mi soarbe rasuflarea cu buze aburinde

sunt toxic oameni buni, va rog sa m-alungati…caci pangaresc si aerul ce-l respirati
orice puteti sa-mi luati, va sta-n putere, dar libertatea de-a visa voi mi-o veti cere
puteti orice, dar n-o sa-mi luati tot drumul ce l-am strabatut
si amintirile in care m-am pierdut...

veneai ca un inger de verde lumina, si verde-i culoarea din sufletul meu
un ochi imi plezneste si verdea genune ma soarbe din negrul in care sunt eu
doi ochi ma-nconjoara si visu-mi transeaza
din noapte ma scoate cu-n forceps de foc
o gura cusuta inghite-ntrebarea
ce-ar tine si moartea pe loc

dincolo

da, am uitat sa iti spun ca noaptea de obicei
numar toate rasuflarile cuvintelor
si dupa ce vad ca toate au somnul linistit ma retrag intr-o tacere
si-i beau toate nespusele pana la ultima picatura

degetele mele scapara unul dupa altul
si la flacara lor reusesc sa aprind fitilele stelelor
la lumina lor vad pamantul ce se ghemuieste
si-si trage lumina lunii pana sub barbie

ziua de care ma tem oarecum
este o noapte mai adanca decat Groapa Marianelor
de unde nu mai razbate nici o rasuflare,
iar totul in jur miroase a formol

lasa-ma sa te sarut

aceasta este povestea nescrisa ce rataceste printre buzele noastre
si daca zilele au gust de rugina, sentimentele si-au pierdut toate asperitatile
tocite-n asteptare

cineva spunea ca ploaia isi sterge ochii cu poala norilor
dar nu am cum sa cred acest lucru atata timp cat ploaia este viscolita
la vreme de iarna

oglinzile si-au pierdut treptat argintul
si gropile dintre imagini nu mai reflecta nici macar umbra indoielilor noastre
lasand inserarea sa imbrace realitatea cu tacerile ei