miercuri, 28 octombrie 2015

ninge prefabricat



toamna asta îmi face ochi dulci şi zile senine
departe de noi gerul aspru şi amocul plin de chiciură
departe chiar şi ceaţa dimineţilor triste

frunze alergând isterice pe stradă
minute semănând revoltă
şi frângeri de carmă devenită inutilă

jumătate de viaţă tăiată de jumătate de viaţă
sunt şi eu o carte de joc într-o mână moartă
ale cărei detalii nu se mai disting

dacă o atitudine nu poate fi domesticită
trebuie repudiată la stâlpul infamiei
şi lapidată pentru puterea exemplului

cu elanul tăiat şi genunchii striviţi
cu coatele sparte săgetând noroiul
îmi caut ochii scoşi cu bună intenţie

lacrimile cern depărtările
sângele lasă semne-n pădure

numai timpul ninge neutru

luni, 26 octombrie 2015

când visele devin realitate



ţinând cont că am intrat într-o nouă era
şi că timpul curge cu altă viteză de-a lungul axei
am decis să vă spun adevărul adevărat: am ucis realitatea
şi din cauza asta fiecare trăieşte într-o realitate paralelă...

copil fiind am visat să cresc mare
şi zilele se uitau la tocul uşii numărându-mă din doi în doi
până când am decis că a creşte nu-i o mare scofală

apoi am visat că o să devin cel mai deştept om
dar viaţa îmi tot repeta în surdină
nu e bine să crezi în vise... carpe diem

cine nu ştie ce pierde ar face mai bine să rămână copil
dar pentru că am depăşit momentul alegerii
mi-am spus că pot să redevin copil având eu copii

iar apoi am visat că voi fi bogat
dar zilele treceau într-o curgere monotonă
fără a ţine cont de visele mele

acum nu mai visez nimic
sau mai bine spus mai am doar un vis
ascuns în cele mai adânci cotloane ale imaginarului muribund
visez la momentul când voi avea o armă letală
care v-a putea ucide toate visele inutile
ca un fel de igienizare
totalitară


heiiiiiiii... cine a stins lumina?

duminică, 25 octombrie 2015

salutări din omul obiect



o cacofonie numită viaţă mă ia în primire cartelându-mi aerul

şi am fost până la un punct un om de înţeles
apoi m-am rătăcit printre cuvinte
şi am ales tăcerea
după care am lăsat împietririle
să mă cotropească, să se caţere pe toate visele
şi toate nălucirile de speranţă
şi lumea s-a obişnuit
să mă folosească
ca prespapier pentru apăsările lor
ca suport pentru aşteptările lor

sau pur şi simplu ca fotoliu

automatisme



deschid ochii, liniştea mă săgetează a trădare
o cacofonie numită viaţă mă ia în primire luându-mi aerul
o cabină de duş revărsându-şi ofurile
şi aceleaşi haine
primitoare dar străine totodată
telefonul nu sună
poşta electronică e goală
iar cutia de scrisori a prins păianjeni somnoroşi
ziua pare scoasă dintr-un film prost
cu o apocalipsă inutilă

şi deznodământ incert

one little ugly unicorn


ţinând cont că am intrat într-o nouă era
şi că timpul curge cu altă viteză de-a lungul axei
am decis să vă spun adevărul adevărat
nu sunt frumos şi nici elegant
am fost doar o nereuşită

şi-apoi abandonat
de continuat...

joi, 22 octombrie 2015

din citate s-a-ntrupat durerea

am ostenit să fim tot cum vor alţii

“Ești același azi ca și peste cinci ani, cu excepția oamenilor pe care îi vei întâlni și a cărților pe care le vei citi.”
persoana care a enunţat acest adevăr nu ştie că lucrez de la şase dimineaţa la miezul nopţii fără a mai întâlni alţi oameni şi fără a avea timp să citesc nici măcar ziarul
dar viaţa merge înainte şi Dan Lungu o să mai scrie şi alte cărţi la fel de halucinant de adevărate
iar noi, cei plecaţi departe de casă ne vom strădui să înţelegem legile consumerismului şi legea votului electronic

“Nu toți cei care citesc devin lideri. Însă toți liderii citesc.”
cândva credeam că dacă citesc o să pot să mă reclădesc din fragmentele modelelor alese
numai că grefierul care citeşte toată ziua nu prea are de unde să-şi aleagă modelele
şi se pare că nici lectura nu îl ajută prea mult în viaţă aşa că încet încet am renunţat la citit

“Ești înconjurat de soluții simple, evidente, care te pot ajuta să-ți majorezi venitul, puterea, influența și succesul. Problema e că tu nu le vezi.”
degeaba am fost la medic, degeaba am refăcut reţeta de ochelari, tot nu văd acele soluţii
cu care să-mi schimb statutul de sclav pe plantaţia unui salariu indecent
majorările ca şi majoretele sunt numai la meciurile importante în care vedetele coboară dintr-o altă lume

“Viitorul mă interesează foarte mult. Este locul unde am de gând să-mi petrec următorii ani de viață .”
aşa au spus şi au gândit toţi cei ce se desfată la loc cu verdeaţă pentru că ultimul drum l-au făcut fără a lua ceva cu ei
nici măcar la ultima judecată nu au ce angaja pentru că nimeni nu ajunge avocatul diavolului în rai
şi nici nu se ştie decât în linii mari cam ce urmează să fie


Doamne ocroteşte-i pe români, nu-i mai prigoni pe cărările silniciei şi ale străinătăţii, departe de tot ce au mai scump...

marți, 20 octombrie 2015

adevărul este unic dar sună diferit



mi-e dor de o ploaie spune tăcerea din mine
ne putem vedea la zece şi jumătate dă de înţeles nostalgia ta
hai să ne prefacem că ne-am uitat rolurile
şi să dăm frâu liber improvizaţiei

n-am mai creeat nimic nou de o veşnicie
şi dacă timpul tot ne macină
putem repeta ca un mecanism stricat
am încredere în tine, am încredere în tine

m-am decis, am să-ţi cânt un răsărit
ce nu şi-a limpezit încă culorile
iar tu o să-mi dansezi o ploaie
care n-are nevoie de coregrafie

toată lumea caută ceva adevărat
numai că nu toţi caută unde trebuie
nici în afară, nici înăuntru
şi partea dureroasă e că nu vor să aprindă lumina

poate că aseară am plouat
poate că ai dansat în felul tău inimitabil
poate că am fost un răsărit deosebit
sau poate că ai rupt tăcerile ce ne acopereau

dacă stau şi mă gândesc,

cred că putem inventa lumea adevărată

luni, 19 octombrie 2015

povestea unei lacrimi


apa mării e sărată şi cu ploaie se îmbată

odată scăpată din strânsura pleoapei
lacrima ştie că nu mai există cale de întoarcere
şi indiferent ce vise ar fi avut
ea trebuie să moară urmându-şi calea

cui te dai, cine te-a zămislit
pe rugul cărei dureri te dai ofrandă
şi multe aş vrea să o întreb
dar... în faţă nu mai am decât o dâră de sare

am săpat la fâşia ce despărţea sunetul de zgomot
şi fierul cădea rugină, lemnul cădea putregai, piatra cădea spulberată
şi unghiile cădeau dar dar sângele înmuia pământul
iar prăpastia se adâncea izolând toate zgomotele

şi am plâns cuvintele nespuse, şi trăirile neînsufleţite
copiii ce n-au mai apucat să gângurească
şi toate ploile secate, şi cerul
şi pământul
şi viaţa
şi moartea

am plâns totul până la primul pas

duminică, 18 octombrie 2015

jocuri de copii


an-tan-tichi-tan... do de jos şi do de sus într-o gamă s-au ascuns

am iubit iubirea închisă într-un cuvânt şi apăsată de singurătate
la fel cum am iubit şi întinderea nesfârşită a dorului
plin de norii aşteptărilor
seci fără un strop de lacrimă

am aşteptat la colţul cuvântului să apari
primenind toamna cu gerul binevenit al aşteptării
rupându-mi frunzele indiferenţei
scuturându-mă şi-adunându-mă în rigola unei zile

m-am trezit revoltându-mă
muşcând din pulpana uitării, până la sânge, până la os, până la lacrimă
şi dacă mai crede cineva în revolte şi libertate
să se treacă în registrul de audienţe şi îi voi explica ce înseamnă laşitatea

lecţia numărul unu: învaţă să numeri din doi în doi
în felul acesta ruleta rusească dă o şansă
celui ce are curajul să se uite pe gaura ţevii
aşteptând izbăvirea

lecţia numărul doi: aşteptarea are rădăcini adânci
şi filtrează sunetele şi lumina
izolându-te de restul unei vieţi zbuciumate
ce crede cu tărie în imblânzirea judecăţilor de valoare

lecţia numărul trei: indiferent ce crezi sau ce faci
viaţa se rezumă la un şir nesfârşit
de uşi şi ferestre
multe din ele zidite


when a door closes a window opens

la 12 stinge lumina şi se culcă



da, despre ea vorbesc, despre această viaţă care ia decizii în numele meu

în ultima vreme m-am retras privind viaţa ca pe-o succesiune de cadre
în care nu apari decât sporadic în funcţie de scenariu
şi ca de obicei când îţi e lumea mai dragă auzi: tăiaţi,
pentru azi e de ajuns

artiştii îşi urăsc întotdeauna opera
căutând să o distrugă
cu mult înainte de a fi lansată în lume din cauza imperfecţiunilor
şi viaţa nu face excepţie de la regulă

respectul şi neputinţa sunt două faţete ale eului
ce nu justifică existenţa pendulului
în toată plenitudinea sa
ci doar înlănţuirea


la beauté de diable est cachée dans les détails

sâmbătă, 17 octombrie 2015

one day



într-o zi voi uita că am plâns şi voi uita că mi-am dorit să râd

viaţa ca o cursă contra-cronometru
taie hălci din visele mele
împuţinându-mă
încărunţindu-mă
obosindu-mă
asurzindu-mă
podidindu-mă
înrăindu-mă
uitându-mă
aruncat prin colţuri pline de pânze uscate
amintirile se decolorează păstrând urma înceţoşatelor figuri
lacrimile au uitat că-s moarte în adâncurile plângerii
într-o zi voi uita cum se îmbucă piesele de viaţă
încurcând plânsul cu râsul
şi trăirea cu amintirea
uitându-mi corpul cu simbolistica lui
într-o binevenită apnee


vineri, 16 octombrie 2015

inima mea e un templu cu mai multe intrări


plângeţi voi amintiri cu speranţa că veţi reda strălucire trecutului

inima mea ştie cuvinte pe care buzele se ruşinează să le rostească
inima mea şopteşte încontinuu indiferent dacă o ascult sau nu
şi cu toate astea ea mă iubeşte necondiţionat

de câte ori am timp mă aşez să-mi trag răsuflarea privind-o
este aceeaşi, poate puţin mai părăsită, uitată
abandonată în tumultul unei zile
şi cu toate acestea ea bate pentru mine
indiferent dacă cineva îi mai calca pragurile
şi dacă se mai apleacă să-i oblojească tristeţile
dar ca orice templu, ea ştie să-şi poarte crucea cu demnitate

ştiu că va veni şi ziua în care nu vei mai putea
doborâtă de vreo spaimă sau pur şi simplu ignorată
abandonată într-o uitare colţ indiferenţa


dar indiferent de ce se va întâmpla ştiu că niciodată nu ţi-ai închis porţile

o zi



asemeni multor alte zile mi-a ieşit dis de dimineaţă pe nas
când am strănutat fără batistă
şi s-a răspândit infestând lumea cu secundele ei grăbite

cine se ridică brusc riscă şă-şi piardă conştiinţa
printre atâtea alte neputinţe
azvârlite grămadă-n magazia speranţelor irosite

soarele îmi bate-n geam surprins
făcându-mi disperat semne
şi-ntrebând pe muţeşte ce-am păţit

dacă ar şti orele câte necazuri îmi pricinuiesc
din cauza inconsecvenţei
şi-ar băga minţile în cap curgând cât de cât monoton

unul mie, unul ţie pân´la şaizeci să fie
şi orele s-au scuturat de râs
încercând să împartă echitabil toate minutele rămase

dacă n-ar fi fost colţul ferestrei
nu avea luna în ce să se agaţe

şi trecea noaptea fără să bage de seamă

marți, 13 octombrie 2015

treceri succesive



o cameră moale, capitonată
croită din sânge şi carne de femeie
cu lumină filtrată
cu sunete înfundate
şi o pace dată de pulsul slab
monoton
dătător de viaţă
ultima dată
am fost sfâşiat, strivit
ars cu aer şi dat cu capul de lumină
de nu mai ştiam ce să fac
şi-atunci am plâns
să-am ţipat cât am putut
ca să mă audă
să ştie că sunt parte din lume
să se ştie că am venit să-mi iau în primire
palmele, sarcinile şi îndatoririle
dar cum va fi la următoarea trecere
rămâne de văzut

şi de trăit

luni, 12 octombrie 2015

ploaia ca mod de exprimare sonor



libertatea de exprimare este garantată prin lege
de aceea ploaia îşi alege modul propriu de exprimare a deziluziei dau a durerii
pe care oricine altcineva ar aşterne-o pe hârtie ca pe-o poemă tristă
şi astfel ploaia spune tot ce are de spus în ritmul ei
aşa cum ştie ea
chiar dacă uneori ne sufocă
cu accentul ei depresiv
dar dacă nu ar fi ea,
cine ar mai sterge copilăria din obrajii gutuilor
şi cine le-ar mai da crizantemelor
aura lor maiestuoasă
de efemer printre alte frunze moarte

dreptul la liberă asociere
permite stropilor de ploaie să mărşăluiască
să se adune in pieţe, pe stradă, în mulţimi imense
revărsând, aglutinând, inundând
adaptându-se geografiei locului
ieri, toată ziua mi-au bătut în geam strigându-mi să mă alătur lor
să-mi strig şi eu nemulţumirile, să mă fac auzit
de parcă nefiind ploaie
aş avea un cuvânt de spus zilei
dar cred că va veni o zi
când nor fiind
mă voi întoarce-n stradă
alăturându-mă mulţimii cu vocalizele mele
spălându-mi temerile şi spaimele

strânse la rigola unei vieţi

duminică, 11 octombrie 2015

ce este mai uşor: să iubeşti sau să urăşti?



când m-am născut eu intram într-o lume nouă iar tu rămânei acolo, undeva
agăţată între o spaimă şi un ţipăt
la un deget distanţă
de câteva ori te-am simţit cum dai târcoale
ţi-am ghicit mirosul greu
mirosul depărtării
dar de văzut nu te-am văzut
nu-ţi venise timpul
din ce în ce mai des mi te închipui
cum mă iei în braţe şi mă legeni ogoindu-mi temerile
şi ca să-mi treacă începem să ne numărăm
una mie, una ţie, una lu´ popa Ilie
an-tan-tiri-mogo-dan
cerne Doamne ploile ca să-mi spele urmele
şi lasă uitările ca să-mi şteargă numele

undeva într-un mâine tremurat
îţi văd zâmbetul calin ascuns în umbra marilor porţi
şi parcă te-aud şoptind:
e ceva vreme de când nu ne-am văzut...


sâmbătă, 3 octombrie 2015

casa păpuşilor


hai să ne jucăm de-a mama şi de-a tata

viaţa m-a învăţat să-mi păstrez fiecare mască, să fie
chiar dacă nu o mai folosesc niciodată
şi camera s-a transformat într-o casă de păpuşi
plină de chipuri fără viaţă
şi cu toate că nu intru prea des
camera aceea mă atrage
privesc la măştile copilăriei
şi cu greu mă regăsesc
adolescenţa mă priveşte
distantă şi rebelă
mirându-se că-i deranjez liniştea
dintre toate măştile
simt că niciuna nu mă reprezintă
nici măcar cea de mâine
plină de riduri şi întrebări nepuse
dar ce mă nedumereşte
e că am văzut măştile plângând
ca o ceaţă strânsă la subsuoara crengilor


pentru că numai împreună putem da lumea rostogol

mediere


undeva, într-un vis necopt creşteau sâmburii dreptăţii

copile, în fiecare zi trebuie să arunci năvodul
pentru că nu ştii care e ziua ta norocoasă
şi au fost zile seci, sleite
sau pline de stele
sau fără ochiuri la năvod
astfel încât greu se încheaga speranţa

la început a fost cuvântul
apoi a urmat pescuirea minunată
după care tăcerea a rupt voalul în două
despărţind apa vie de apa moartă
stelele reflectate de umbra lor
si speranţa de uitare

urma năvoadelor roade în carnea apelor
tăcerile leagănă cuvinte moarte
stelele îşi trag broboada pe frunte
blestemând nodul care se tot desface
vâslele au intrat în carne
tot încercând să mişte arca împietrită

între cer şi pământ lumina îşi aşterne umbra


joi, 1 octombrie 2015

resturi între dinţi


toate zilele mi-au căzut pradă
fără a simţi o îmbunătăţire sau un aport substanţial
la vitalitatea sufocată de oboseală

caravana cuvintelor străbate porţiuni deschise
pline de osemintele celor căzute printre file-ngălbenite
închizând cercul destinului

cândva, mă puteam măsura cu oricare
şi nu-mi era teamă de nimic
cu atât mai puţin de cuvintele tandre

cu vârsta tot mai multe idei se pierd pe drum
cuvintele se subţiază frizând transparenţa
şi nici aerul nu se mai îmbracă decât cu scurte mormăituri

încet, încet rădăcina dinţilor se toceşte
noaptea umple paharul de pe noptieră
în care strălucesc stins resturi de cuvinte

 de n-ar fi, nu s-ar mai povesti