manea

balada cocoşului de munte

lăsai soare, lăsai iarbă şi pădure şoptitoare
şi crezui vorbele-i sparte
ce mă poartă-n altă parte
în regatul bălţilor
la largul Crivăţului
cuibul nu m-a cunoscut
rădăcină n-am avut
liniştea scursă din cer
m-a vrut să-i fiu scutier
alte vânturi, alte şoapte şi alte drumuri deşarte
în regatul mărilor şi al pescăruşilor
iarba mea, nisipul lor
mistuite de un dor
de zbuciumul valurilor
du-te vreme, vino vreme
rădăcina-n aer geme
şi mă trage
la adânc
în zeflemitor mormânt

cum e Doamne ca să mori?
e ca zborul pân’la nori
şi rămas bun cum îţi iei?
fără vorbe de prisos,
ochi în ochi te oglindeşti
şi de drum te pregăteşti

aripa mi s-a scrumit
drumul meu l-am rătăcit
păsăretul îl încurc
cântul meu
jelit
pierit
se usucă-n asfinţit
îmi duc drumul-n stepă rară
ceru-l oglindesc pe seară
vorbele uscate dor
în strânsura
strofelor
şi mă salt în cerul gol
zbor greoi, suflet domol
norii fug, lumina curge
şi nimeni nu mă ajunge