joi, 25 ianuarie 2018

lapidarea ploilor


poezia se scrie singura
ea nu trebuie sa se roage de cuvinte
caci ele vin oricum
e suficient sa-ti planga sufletul
sau sa-ti cada o stea la nunta
si soarele sa se scuze ca nu poate ajunge
motivand o criza guvernamentala
iar luna sa invoce o migrena

din cauza lacrimilor
cuvintele striga disperate dupa ajutor
iar ideile cheama fortele speciale in ajutor
potopul a lasat in urma o mare salcie
si patruzeci de zile
nu va apare nici un uscat
cu un ram de maslin


plange cineva?

omul din vis


uite, ține!
și a întins palmele făcute căuș pline de galbeni
și din floarea piroanelor curgea aur, acoperind locul
înălțându-se până la glezne
până la genunchi
cuprinzându-mi mijlocul
și curgea fără milă și fără oștenire
dar nu de galbeni am nevoie
lasă Doamne cuvintele să-mi fie aproape
și am închis ochii, așteptând binecuvântarea lui
adăstând între visare și trezie  
noaptea, cuvintele se strâng în mine
uneori curg năvalnic
alteori, se aștern rouă pe buze însetate
și împreună cutreieram lumea
descifrând taina cuvântului
și pecetea iubirii


anatomia clipei


citeam o carte și am realizat că viața nu se numără în ani ci în clipe
niciodată nu poți afla adevărul până când nu atingi, până când nu vezi…

am intrat în ceață, cuțit înfipt în lapte și tăcerea m-a luat în grijă, legănându-mă
până când, visele mele lăptoase s-au destrămat încețoșându-mă

am atins pământul și pământul a urlat cutremurându-se de durere
m-am întins să-i simt răsuflarea și pământul m-a îmbrățișat cu căldura sa

în fața mea cuvântul zace nemișcat, trup rece fără suflare
dar sufletul său era departe rătăcind cărările și determinările spre apele negre

anatomia unei clipe nu se reduce doar la cuvinte
trupul ei inspiră dragoste, neliniște, un timp și un spațiu paralel

o amintire, o mângâiere, un suspin, trec dincolo de cuvinte seci
și nici o scrisoare nu înflorește dezvăluindu-le celorlalți parfumul celui ce ai fost

la început a fost uimirea și apoi s-a manifestat cuvântul în toată splendoarea sa


despre vremea interioară şi spaţiul locativ



cineva se întreba cum de pot să îmi păstrez calmul fără să izbucnesc
și întrebarea lui a acționat ca un ștergător de parbriz
lăsându-mă să zăresc peisajul interior
și-am zâmbit ușurat, pentru că uraganele și tornadele
nu-și arătau forța în afară dar în același timp știam
cât de adâncă era erodarea ce preschimbă de fiecare dată
continentul, regiunea, zona de confort si spațiul locativ
în care tot eu va trebui să mă trăiesc

și toate acelea, sunt locuri prin care am murit puțin câte puțin


şi am privit cu ură


mă doare cumva ziua aia în care ne-am certat
de fapt, cuvintele chiar au fost puţine şi neînsemnate
le număram pe degete, mătănii uscate
între dorinţi şi mai uscate
îmi doream o privire curată, deschisă
dar dinspre tine, uşă întredeschisă
nu scăpau decât priviri prelinse, suspicioase
şi grele de...ură? de îndoială?
nu ştiu, dar ca să mă apăr
peste cămaşa morţii îmi pun zalele
şi oglinda îmi arată
schimonosirea irecuperabilă a sufletului

unde oare mi-am lăsat sabia iubirii?

spălați pe creier



în sala de mese, oamenii ghemuiți deasupra farfuriilor așteaptă o minune
să vadă farfuriile pline  cu supă,
apoi pline cu tocăniță în care să în tingi cu pâine ca să aduni sosul
și la sfârșit o felie de chec și un pahar cu suc
dar nu,
astăzi, ca și ieri nu primesc decât două felii de pâine
moale, cleioasă,
numai bună să se strângă nod în gât, să sufoce
unora li se bulbucă ochii, dau din mâini
și apoi se liniștesc
nici nu e nevoie de gloanțe
e suficient un televizor și o sala de mese
dacă nu azi, sigur mâine urmezi tu
și chiar dacă refuzi să înghiți
sunt alții care îți îndeasă feliile pe gât
pentru asta sunt plătiți
să te ajute

să te apere de viață

să ieşi din tine lumină



linia orizontului a fost trasată de un deget muiat în lumină
ca să despartă cele uitate de cele ce trebuie să fie
căci dacă era trasă cu sabia
ar fi curs tot întunericul pe pământ

degetul meu trasează linia mediană a sufletului
și desparte amintiri de netrăiri
ajutându-mă să ies din mine scăldat în lumină

pământul însetat soarbe întunericul nopții
și urmele mele, dispar în adânc
cele uitate, caută loc de cuibărit
adumbrind tăcerea sub aripi ostenite


despre ascultare



muzica se asculta, se traieste, se simte,
muzica nu trebuie inteleasa
pentru ca atunci cand o intelegi
tu ai distrus toata poezie ei

asculta-ma cu tot corpul, cu toata fiinta
asculta-ma cu degete nerabdatoare sa simta
palmele tale vor cuprinde vibratia
si muzica se va face auzita prin toti porii

asculta-mi tacerile cantate si pulsul vietii
cuvintele mele vor puncta partitura
si noaptea va condensa acoperindu-ma

cu muzica istovitoarelor refrene

spitalul de psihiatrie

(încercare, indignare, recul)

utopiile și distopiile se plimbă pe holuri târând după ele
legate în lanțuri de fum ibrice și ceainice grele
iar în culise samovarele albastre
își opăresc cu ceai picioarele din glastre

pentru o viață sănătoasă și fără sincope
avem tranchilizante și opioide
orele tandre preling sinusoide
și noaptea te-îmbracă-n cămașă de forță

avem de toate, chiar și vitamine
melcii-s chemați să-și bage antenele-n tine
ți-s palmele pline, imaginare pete
și tu le freci, să se ducă. le freci degeaba băiete

din vorbe calpe, din coji de sămânță și praf de stele
croim realități strâmbe și te zidim în ele
pân’la ţâţisoare, pân’ la buzişoare
cu lanterna-n ochi tu zici că soarele răsare

programul de vizite s-a încheiat
va rugăm să plecați ca să ne legăm pacienții de pat
o nouă zi, o nouă eră, din minți bolnave o nouă himeră

și-n somn letargic, păianjenul moarte, ne-îmbracă-ntr-o sferă