joi, 17 octombrie 2013

e toamnă iarnă



toamna e doar preludiul albului solitar
culorile sunt doar o amintire
ce-n ger dospeşte-a negru

e iarnă-n sufletele noastre
minciuna lor sfâşie tot ce mai era de spus

speranţa a plecat să cuibărească târând tăceri înspre apus

duminică, 13 octombrie 2013

oraşul interior



mi se spunea devoratorul de cărţi
pentru că nu aveam nici o preferinţă şi totul mi se părea comestibil
silabe, cuvinte, fraze intrau de-a valma fără număr de ordine
dar de la un timp am simţit că am rămas greu
aşa cum numai şarpele boua cred că mai simte înţepenit în mijlocul drumului
înăuntrul meu, cărţile îşi ridicau case, cartiere, ziduri de apărare
erau şi câteva catedrale printre palate rătăcitoare
prin colţuri zăceau câteva spaţioporturi
aveam porturi şi aeroporturi
lumea era într-o continuă mişcare
insulele pluteau în derivă cu sau fără elice
printre limburi şi sargase
cărţi uitate, file roase
schimburi având la bază margele se sticlă
cărări galbene, vrăjitoare
magicieni ambasadori sau cumpliţi politicieni
trupul meu, inutilă cupolă opacă
se desface încet ca un puzzle indecent
biruit, căsăpit şi căzut sub domnia colosului cu picioare de lut

„ieşi papucule de sub pat, ieşi papucule ieşi că ţi-oi da cărţi de poveşti ieşi papucule ieşi...”

sâmbătă, 12 octombrie 2013

moartea ca o absenţă îndelungată



cuvintele lui sacadate, foc automat de mitralieră
spulberă învelişul solzos la adăpostul căruia vieţuiam cu inconştienţă
ura lasă urme urâte, nici moarte pe pâine nici viaţă liniştită
statusul e doar o fulguire grea cât tot cenuşiul cenuşii
prinsă-n cimentul unei ploi
nicicând trecute

cu moartea pre dune călcând
urme spulberate-n vaierul vânturilor rătăcitoare
deşertul vieţuirii nostre, sentimente măcinate-n piua zilelor faste
când trecerea are culoarea cerii şi gustul cenuşii

la masa lui am adus ofrandă toate cuvintele scrise
căci în ele eram eu. cel ce nu-nvăţase păcatul, eu cel ce nu ştiam ce-i minciuna
dar oamenii şi-au pierdut credinţa-n cuvânt şi scormonesc adânc în spatele cuvintelor
căutând izbăvirea minciunii
adevărul şi iubirea nu au nevoie de cuvinte
ele trăiesc fără poticniri, fără noi
fără cuvinte

ridică privirea, îndreaptă spatele, suge burta şi dă-i drumu
viaţa asta e o curva dar ce poţi face altceva
decât s-o urmezi până la ultima staţie...



de-a datul

m-o luat maica de mână şi m-o ţâpat în fântână
în fântâna visului la capătul ceriului
cu ghizdul bătut în nori
ca balauri călători
cu apa rece ca ghiaţa
că aşa visez io viaţa
moarte n-ai vrea tu o slugă
să-ţi grijească trebile
să-ţi aline oasele
să-ţi poarte păcatele?
că ţi-oi da aist pruncuţ chiar de iaste miculuţ
să-ţi grijească trebile
să-ţi poarte sâmbetele să-ţi spele lacrimile?
măi muiere pruncul tău
nu mi-i dat de Dumnezeu


vineri, 11 octombrie 2013

superbe inutilele metamorfoze



transcenderea ca armă inutilă a luptei griului amorf
cu tot ce-nseamnă apriga culoare
visul pupei de a săruta soarele
se pierde într-o mare păstoasă greu de descris în liniile curbe
lumina coboară să spele picioarele culorilor
topindu-le-n izvoare scânteietoare
timpul preaplinului întuneric se lasă cernut de aripi terne
fluturi de noapte ce nu cunosc culoarea
mediocritatea culorii scânteiază
doar când aripile
se dau ofrandă flăcărilor
căci rostul neculorilor pierdute-n mediocritate
e să mângâie-n tăcere fruntea nopţii
şi să alunge în sclipiri de-o clipă

spaima cenuşii ce ar fi putut să fie...

***

superbe inutilele metamorfoze (varianta finala)

transcendere...

e visul pupei de a săruta dulcea lumină
şi lupta griului amorf 
nedefinitul ce visează linii curbe 
scăldarea în lumina ce mă spală de păcate
...
sunt fiul nopţii ce-n aripă ternă
cern întunericul şi mă visez lumină
nu-i ştiu culorii gustul şi mă dau ofrandă
pe-altarul flăcării ce-n tumult mă alină
...
mi-e tot mai greu să tai felii din noapte 
şi să îi mângâi fruntea înnourată 
să-i alung spaima rătăcirii spre neunde

şi măreţia clipei efemere