joi, 20 iulie 2017

şi era coadă… şi era iarnă



astăzi voi poveşti o întâmplare de demult,
 din vremurile întunecate când toate se dădeau pe cartelă
dar chiar şi raţionalizate, multe nu ajungeau şi lumea se aşeza cuminte la coadă
aşteptând să vină ceva, orice, numai să nu pleci cu mâna goală acasă
şi cei mai vajnici apărători ai cozii erau pensionarii
adulmecând orice mişcare
a venit marfa!
şi vestea s-a răspândit cu repeziciune
însufleţind coada împietrită
şi lumea fremăta de nerăbdare
dar iată că încet, încet coada se destramă
şi numai câteva persoane mai rămân
căci se băgase iubire, dar lumea nu părea interesată
ce să faci cu atâta iubire?
câtă iubire să-ţi trebuiască într-o casă aşezată
cu soţ, soţie, copii şi bunici?
numai un disperat,
tot lua şi umplea sacoşă după sacoşă
strigând: mai vreau iubire
iau cât de multă îmi puteţi da
căci el ştia că numai dăruind vei dobândi
mai ales că se apropiau sărbătorile

şi iubirea era tot ceea ce- şi putea permite

luni, 17 iulie 2017

fugi cât mai ai timp



la radio, o voce tremurată repetă un anunţ la fiecare cinci minute
va rugăm să va păstraţi calmul, nu s-a întâmplat nimic deosebit
nu. nu e revoluţie şi nici sfârşitul lumii
e doar un cutremur cu magnitudinea de opt virgulă şapte
scapă cine poate dar va rugăm să nu vă îmbulziţi
e timp de moarte pentru toată lumea
avem toate echipajele în stare de alertă
cu lumânări aprinse şi ultima împărtăşanie pregătită
şi dacă nu aveţi de gând să muriţi va rugăm să nu deschideţi gura
ca să ajungă la toată lumea

din cuvânt mi-am făcut scară, aripă, toiag şi dor
zi de zi eu îmi iau zborul, seara mă întorc să mor
urc pe scară şi cobor mistuit de vechi silabe
gândurile mele toate, stoluri care-mi dau ocol

geamuri sparte, fiare, plastic şi hârtii ce-aleargă mute
lumina dansând sălbatic vrea tăcerea s-o înfrunte
liniştea din cer pogoară ca o ploaie monotonă
ochiul ars ar vrea să plângă dar suspinul nu se vede

cândva pământul era un picior de plai sau poate o gură de rai
dar zarurile au fost aruncate şi au căzut îngrămădit,
aglutinând în jurul unei omeniri iresponsabile
ce desparte totul în cuvinte, în silabe, în sunete şi în tăceri
spărgând liniştea ancestrală cu suspine şi chiote
şi desenând viaţa în contururi simple
un zâmbet uşor concav
un scrâşnet puţin convex

şi în rest doar linii drepte cuprinse între un infinit şi altul

duminică, 16 iulie 2017

fuga spre roşu


dimineaţa, când fugi de lume, soarele priveşte somnoros în urmă
neînţelegând de ce preferi întunericul spaimelor
dar tu nu ai timp de explicaţii
bacul îşi strigă ultimele locuri aşa că te grăbeşti
să urci în luntre cât mai ai putere
omul a inventat durerea ca să ascundă spaimele ce-l bântuie
şi iubirea ca să arate lumii că nimic nu e nou sub soare
când vorbeşti de căutări inutile
laşi sufletul ce te cuprinde
să se odihnească
pe pragul vieţii
şi-atunci îţi dai seama
că negrul nu e decât fuga spre roşu

a neantului atotcuprinzător

duminică, 9 iulie 2017

despre... distanţe



despre distanţe numai de bine, căci nimeni,
nu ar vrea să-şi pună în cap primul pas cu care începem
şi va veni o vreme când ne vom măsura distanţele în cuvinte
atunci când iubeşti carnea freamătă, tresaltă
buzele devin mai sensibile
şi simt gustul zilelor date-n pârg
aninate între două răsuflări
atâta timp cât iubirea
te duce că vântul şi ca gândul
ce mai contează distanţa?
instantaneul se strecoară lângă tine
uzurpând tăcerea singurătăţii
şi-abia atunci
ţelegi curbura spaţiului

în pliurile timpului

miercuri, 5 iulie 2017

e timpul


oameni buni, cumpăraţi-vă foarfeci cât mai aveţi timp şi putere,
avalanşa e gata să se prăvale peste noi iar cel ce nu-şi taie sforile la timp
riscă să moară strivit de neputinţă, teamă şi inconştienţă
foarfeca poate fi considerată armă albă doar de cei te vor atârnat în sfori
căci păpuşarii şi păpuşarul şef vor ajunge şomeri smeri ţi fără păpuşi
mai ştii anul când iarna şi-a tăiat venele?
lumea alerga pe străzi dezlănţuită şi sau poate deznădăjduită
întrebând în stânga şi în stânga unde-i Moş Crăciun
dar Moş Gerilă, ultimul pe listă cu voia dumneavoastră, ne mitralia realitatea
mânuind sforile, cel mai priceput sforar ascuns după un zâmbet
oameni buni, cumpăraţi-va foarfeci şi vorba americanului
just do it...
nu trebuie decât să-ţi tai sforile
ştiu, e dureros, vei cădea în genunchi
dar după ce va trece ameţeala
şi-ţi vei ridica privirile, vei vedea cerul fără sfori

ce dulce este aerul

marți, 4 iulie 2017

despre nuditate cu dezinvoltură


de felul meu nu abuzez de încrederea celor din jur
dar nici nu pot să fac abstracţie de ceea ce văd
şi de multe ori pur şi simplu mă îngrozesc
când văd manechine cu ochii goi traversând grăbite oraşul
aud voci golite de conţinut, de nuanţe, de viaţă
strivite de importanţa pe care şi-o arogă
şi mai ales golite de orice decenţă
nuditatea a fost primul dar primit şi exprima frumosul
dar ipocrizia ne-a învăţat cum să o acoperim
sub falduri fals estetice
ascundem nuditatea trupului dar etalăm golul interior
ni se pare franc să ne exhibăm goliciunea
şi ca să ne putem ascunde mai bine
am lăsat cuvintele să ne dezbrace de orice inhibiţii
dar cuvintele nu sunt altceva decât oglinzi
şi ne trezim asemeni împăratului, etalând mândru hainele cele noi
eu îmi port nuditatea oriunde, cu decenţă,  în timp ce mulţi o lasă la garderobă
şi o îmbracă numai atunci când li se cere sau cred că merită
dar cei mai mulţi, în inconştienţa lor
umplu spaţiul public

cu tristeţea inoportunului nud

duminică, 2 iulie 2017

când nu ai nici o vină


s-a prăvălit lumea cu susul în jos de ne-au ajuns capetele unde ne erau picioarele
dar măcar dacă am avea răbdare să privim cerul, să mai punem întrebări
dar nu. noi nu, niciodată... noi nu

îmbracă-te, dezbracă-te, ridicolul rânjeşte, n-ai teamă mergi înainte
la stângaaaaaaaaa! î-na-in-te. marş de aici... cine eşti tu
ca să-mi răscoleşti necuvintele cu îndoielile tale?

cerurile freamătă a furtună, pământul se cutremură a jale
plouă ca-n zilele de demult, dar nu e numai apă
străzi pline de sânge tuşesc tuberculos

vitrine se sparg, manechinele coboară în pas de defilare
haine şui arborează curcubee spasmodice
cândva, aici, era un magazin cu de toate,
azi doar vântul mai răstoarnă câte o frunză putrezită

viaţa e un cal speriat ce striveşte-n galopul său
toate bornele şi reperele
fericiţi cei ce au murit pentru o vină oarecare

dar cei care mor şi nu ştiu ?

sâmbătă, 1 iulie 2017

scăldătoarea îngerilor



undeva, în adâncul sufletului e o mare de lacrimi
în care opărim şi jumulim aripile îngerilor căzuţi pe câmpul de luptă.
căci toate spaimele nostre înrolate în oastea nefăcutelor
muscă din carnea lor
o să spuneţi că e dureros. ştiu,
dar un înger căzut e sortit pieirii
aşa că dacă le opărim şi jumulim aripile
le putem da drumul în lume
şi ei devin oameni
până la o nouă absolvire a şcolii de îngeri
e drept că nu toţi ajung să dea examenul de maturitate
şi din cauza asta vedem oameni pe stradă
cu spaima nerostitelor întipărită
şi un nelămurit dor de zbor
tânjind după ceruri

şi iubire

vineri, 30 iunie 2017

stare de fapt



singur, atât de singur, că până şi respiraţia e o furtună dezlănţuită
mugind peste întinsul amintirilor nesăbuite ce nu au aşteptat
căderea serii,
ştiind că perioadele de acalmie dor mai puţin
departele de-aproape doare la fel
şi numai prăpastia ştie dar nu poate spune
câte durere a strâns în adâncuri
şi cu toate că cele două maluri se surpă încontinuu
tot nu reuşesc să se strângă în braţe
dincolo de mine e doar tăcere
în faţa mea e o mare de cuvinte
numai eu, biată limbă de nisip mă strădui
să le despart apropiindu-le


sâmbătă, 24 iunie 2017

grădinile raiului – azi alungarea



nu. nu a venit nimeni cu citaţie de la cremenal
a fost suficientă o piatră în sanda
şi s-a umplut grădina de sânge,
iar cuvintele ţâşneau, trecând pe sub garoul bunului simţ
copacul care face ciori şi-a lepădat sămânţa în grădinile fericite
şi această a prins, întinzându-se ca după un somn lung
a lăstărit, a-îmbobocit şi a rodit sămânţă otrăvită
care s-a lipit de suflete, înstrăinându-le
lipindu-le  plasturii tăcerilor peste rana buzelor
şi atât a fost.
locul s-a pustiit, sufletele pribegesc
limpezindu-şi cerurile cu amintiri
şi un surâs stingher anină în colţul buzelor
am fost frumoşi, nebuni şi inocenţi
noi sclavii cuvântului
rostit fără false pudori

iertată fie-ne inconştienţă

joi, 22 iunie 2017

când trenul se întreabă


pornise demult şi fiecare zi părea tot mai lungă şi mai anevoioasă
încât se întreba de unde o să aibă atâta putere ca să ajungă
dar mai înainte de toate trebuia să ştie unde
căci de când lumea, nimeni nu a plecat la drum în cunoştinţă de cauză
şi mai ales, nimeni nu s-a întors ca să povestească
să ne spună cum arată depoul
locul unde ne retragem pentru curăţenie şi reparaţie
zvonuri există, dar cine mai crede în ele?
obosise ca să spun aşa,
sufletul nu mai privea cu nesaţ pe fereastră
şi nefolosite, ferestrele s-au întunecat
filtrând idei, simţăminte, emoţii
mergea în virtutea inerţiei
solitar printre alte linii
pe care trenuri treceau în viteză
arătând lumii gâfâitul şuierat şi cumva forţat
ca şi când ar vrea să sublinieze faptul că se mişcau cu un scop
către o destinaţie bine determinată
din loc în loc, garnituri stând la o şuetă în plin câmp
sau pur şi simplu ruginind într-un abandon total
eu, în ce staţie trebuie să opresc?
şi după ce orar?


dar oare unde-i gara?

marți, 20 iunie 2017

mi-e dor de mine însumi



check-in, gate number twenty five, running like crazy, enjoy
passport, money to buy a visa stamp, work paper filled, and waiting rows
yes sir, no men, of course, for sure, I am your brother
mă uit în jur şi nu dau de mine, cred că m-am rătăcit în viaţa asta
iphon-ul nu-i un gadget, e însuşi viaţa ta, conexiunea la realitate, la spaţiu şi timp
şi atâta timp cât îl foloseşti înseamnă că trăieşti
dar pentru foarte mulţi dintre voi eu nu mai sunt în viaţă
cuvintele mi s-au uscat pe buze
gândurile mele duse de vânt nimeresc tot în deşerturi
şi nici sărutul nu mai are parcă acelaşi gust
când eram mic mă îmbrăţişăm singur, sau măcar genunchii aduşi la gură
apoi am început să uit de mine deoarece altele erau priorităţile
iar acum stau şi mă întreb de când ? până când?
înainte vreme, iarna însemna ore şi ore de bulgăreală şi sanie
pe când acum se rezumă numai la mocirlă, troiene neridicate şi frig,
singurătate şi priviri deznădăjduite prin fereastra oarbă
primăvara se destrămau gerurile şi se arătau ghioceii
dar eu nu băgam de seamă pentru că rătăceam printre cuvinte
legănându-mă de un şnuruleţ împletit cu alb şi cu mult roşu
astăzi cumpărăm sentimente şi simboluri 
ca să vorbească ele în locul nostru, doborâţi fiind de stresul inutil
al unui mâine ce şi-a pierdut parfumul primelor narcise
niciodată vara nu era îndeajuns
şi multe băi rămâneau nefăcute din cauza unui gaj sau a unui joc de cărţi
răsfirat pe o plajă tot mai pustie la ceas de seară când buzele aveau gust de arsură şi de mai încă
poate că toamna, poate că mâine

sau poate că nu

joi, 15 iunie 2017

etalon sau standard?



sa nu-mi spui dimensiunile patului lui Procust
lasa-ma sa-mi tihneasca somnul
indiferent care sint limitele acceptate
sau impuse

dintr-un trecut oarecare plin de masti pagane
imi zambeste o viata simpla, era frumoasa
si viata chiar era viata
dar cate amintiri mai sunt intelese si acceptate

visele nu au ceas desteptator si nici program
ele vin cand vor, unde vor si cate vor
visele nu au oprelisti
dar nici darnice din cale afara nu sunt

sunt oameni, care lupta pentru o farama de libertate
care isi ascund independenta in spatele unor pagini
si se bucura cand norul saruta firul de iarba
lasandu-si ofranda zorilor senine




marți, 13 iunie 2017

incompatibilitate



dincolo de tacere este o intindere vasta, stearpa dupa cum arata
in care fiecare isi cauta erorile si neimplinirile
si mana mea cu amprente indescifrabile
spala o alta tacere si impreuna spala culorile zilei

despartiti artificial de o limba ca un limb de pamant virgin
cautam porumbei voiajori care sa converteasca lumina
in mesaje scrise intr-o limba universal
in care galbenul de sanziene descrie nerostirea verii

vorbim linii paralele, inimile noastre sunt doua supernove
atat de indepartate incat luminile lor nu se regasesc
si asteptam cu infrigurare big-bangul
ce ne va aduna in matricea unei singure iubiri


important is what you can do, not what you expect

luni, 12 iunie 2017

să nu priveşti peste umăr


şi am fost plângere şi-am fost iertare
şi tot trecutul mi l-am scufundat să nu am cale de întors
în mine ar trebui să crească-altă sămânţă
de n-aş fi sterp, lipsit de apărare

adapă-te cu roua lacrimilor ce au fost
că altele nu sunt ca să mai curgă
secat izvorul, pustiită viaţă
şi sufletul în tot mi s-a supus

încet pornim către o altă zare
eu Don Quijote, sufletul o Rosinantă
aş vrea să-mi sprijin temerile toate
dar Sancho Panza a scăpat în moarte

departe, mă alung cât mai departe,

de viaţă râul ăsta mă desparte

vineri, 9 iunie 2017

poveste scurta (1)

în adâncul sufletului ştia că nu va putea strânge banii destul de repede, dar cum să-i spui inimii să-şi vadă de treaba ei? De câte ori avea timp intra în magazinul de candelabre şi se uita în colţul unde aştepta cuminte candelabrul lui. Nu era un candelabru, era un pui de candelabru, dar cu puţin noroc ar fi încăput în cămăruţa pe care o împărţeau el cu soţia şi cei cinci copii. Ştia că nu avea curent tras la casă dar ce mai conta, cu câteva lumânărele bijuteriile de cristal aveau să scânteie în mii şi mii de culori ca şi când ar fi avut becuri. Simţea că îl lasă curajul aşa că deschise uşa magazinului. Stăpânul şedea tolănit într-un fotoliu lăbărţat iar băieţii din magazin ştergeau ţurţurii de praf. Totul scânteia în mii de culori. Înaintă cu grijă până în colţul unde obişnuia să vadă bucuria sufletului său. Cele trei becuri aruncau în jur miriade de steluţe în mii şi mii de culori. Era un vis pe care nu şi-l putea permite. Abia dacă strânsese rupându- şi de la gură a zecea parte din preţul ucigător de mare. Se întoarse uşor şi păşi dincolo de uşa de sticlă. Mai întoarse odată capul după care se afundă în hărmălaia obişnuită a străzii, fără să mai bage de seamă zoaiele şi mizeria de pe jos. Acum în faţa ochilor nu mai avea decât candelabrul său de poveste. Ajunse acasă rupt de foame şi de spate. Puse pe masă cele patru bancnote motolite şi ieşi în curte să se spele. Una din fete se strecură pe lângă uşa şi se aplecă să ridice cana cu apă. Îl ajută să se spele pe faţă şi pe gât apoi se aplecă şi îi turna apă ajutându-l să se cureţe pe picioare. Când termină cu ablutiunile îşi ridică ochii mulţumind fetei. Aceasta îi zări strălucirea din colţul ochilor şi îl întreba tăcut dacă fusese să-l vadă. La fel de tăcut el dădu din cap lăsând să izvorască miriada de lumini multicolore. Apoi noapte îi învălui inghiontindu-i să între în casă. Strânşi în jurul mesei joase toţi aşteptau. Tablaua cu orez şi legume fierte se goli cu mult înainte că foamea celor mulţi să se potolească. Câteva căni cu apă vor umple repede locul pustiu şi neîndestulat. Cu toate că nimeni nu întreba, toţi ştiau cu precizie zilele când el trecea pe la magazin. Devenise o obişnuinţă să-i vadă ochii luminaţi de un foc lăuntric şi să ştie. Iată însă că zicala veche e tot vie atunci când spune că nu aduce ziua ce aduce ceasul. Şi da, pentru că în acea zi cerul parcă îşi trăsese voal de plumb să nu lase să scape nici o rază senină. Omul nostru ajunse în faţa magazinului. Îşi şterse pantofii scorojiţi şi peticiţi după care intră. Mergea ca prin vis fără să se uite în jur. Ajunse la colţul lui fără să bage de seamă cioburile pe care călca. Ajunse sub candelabru şi îşi ridică sfios ochii. Noaptea pustiirii dacă ar fi căzut peste el şi nu s-ar fi umplut atât de repede de negreala morţii. Privea şi nu-i venea să creadă. Candelabrul lui nu mai era acolo. Un altul îi luase locul. Simţi că i se înmoaie picioarele. Se lasă pe vine ca şi când s-ar fi legat la şireturi şi ochii i se umplură de lacrimi. Dar chiar lângă piciorul stâng se găsea un ciucurel de cristal mai subţire ca un deget de copil. Îl luă privindu-l prin ceaţa lacrimilor. Apoi îşi făcu curaj şi se ridică. Se întoarse şi plecă spre uşă. În calea lui un băietan de magazin lustruia tija unui lampadar.
-              Ce s-a întâmplat cu micul candelabru din colţul camerei? Cine l-a luat?
-              Nu l-a luat nimeni. S-a rupt inelul de agăţat şi a căzut făcându-se praf. Nici măcar corpul de metal nu a scăpat întreg. S-a turtit şi nu a mai putut fi recuperat sau folosit.
-              Şi? L-aţi aruncat?
-              Cred că da. Patronul l-a luat şi l-a dus în spate.
-              Crezi că…
-              Poţi să te duci să-l iei din spate de la lada de gunoi. Asta dacă patronal nu e pe acolo cumva.
Omul nostru îşi lua inima în dinţi şi dădu ocol celor câteva case până ajunse pe străduţa lăturalnică din spatele magazinului. Chiar la uşa din spate lângă coşul de gumoi stătea patronal scuturandu-şi mâinile şi pantalonii ca şi când ar fi cărat ceva. Se apropie de coşul de gunoi încercând să caute cu coadă ochiului.
-              Ce cauţi pe aici? Ori vrei să iei ceva?
-              Am aflat că aţi aruncat candelabrul acela mic la gunoi după ce s-a rupt inelul de prindere.
-              Da şi?
-              Păi voiam să văd dacă e adevărat.
Patronul se apleca şi lua corpul turtit din coşul de gunoi.
-              Despre ăsta e vorba?
-              Da. Oare e de aruncat sau…
-              Păi, acum dacă întrebi de el, cred că e de vânzare.
-              Şi cât costă?
-              Mult. N-ai tu bani nici pentru ăsta…
-              Aşa turtit şi fără cristale?
-              Da. Nu-i  de pomană. Costă.

Omul nostru se îndepărta strângând în mâna bucăţica de crista ca un degeţel de copil. Poate că nu v-a avea bani să cumpere un candelabru niciodată dar micul soare scânteietor din mâna lui îi aducea atâta căldură în suflet…

joi, 8 iunie 2017

thank you for everything



iti multumesc pentru ca sunt in viata si pot sa ma rog Tie
si mai ales iti multumesc in numele celor doua maini si doua picioare care inca pot sa se miste
ajutandu-ma sa fac si bune dar si rele dupa cum ma duce capul si ma lasa sufletul
chiar si numele capului ar trebui sa-ti multumesc pentru ca-I intreg si nu se zvarle-n gard
si chiar daca ma misc mai greu din cauza indoielilor si a temerilor
inca mi-e bine.

timpul. alung din minte faptul ca sunt trecator
si las timpul sa curga prin mine, torent care spala fiecare celula
ducandu-ma tot mai aproape de mementul zero
cand eu tot voi fi ramas doar timp trecut
scris pe coltul unor amintiri
ce se destrama

spatiul. cu un ultim efort delimitez trecerea dintre o lume si alta
pasul este unitatea de masura a sufletului care cauta
locul in care sa se aseze. numai ca
paradisul odata pierdut nu mai poate fi gasit
oricat de mult am inconjura locul in speranta ca-l vom regasi
asa ca spatiul nu este altceva decat o delimitare, o sala a pasilor pierduti

viata. o vitrina plina cu aur adastand langa o gramada de gunoi
un puf de papadie ce sparge asfaltul neantului
facandu-si loc printre rasuflari imobile si cerneri de uitare
viata. o furnica strivita de un pas prea grabit ca sa mai observe ce e in jur
si pasul acela esti tu care te framanti si incerci sa intelegi
de ce viata nu-I decat un interludiu menit sa  estompeze culorile ultime


iti multumesc pentru tot viata, chiar daca esti prea departe ca sa mai auzi

miercuri, 7 iunie 2017

viata ca o fata morgana



timpul nu mai are rabdare cu noi, avalansa starnita si de neoprit
dar cu toate acestea tin sa-ti spun un lucru banal
de cate ori vei dori sa-mi spui ceva, eu voi fi pregatit sa te ascult
asa ca nu trebuie sa te pierzi in introduceri pompoase
pentru ca eu atat stiu sa fac

viata se pierde in amintiri inutile
descoperindu-ti pete intunecate pe cerul nostalgiilor
si dupa cum spunea un intelept: singura certitudine este moartea
chiar daca nu stim (sau poate ca-I mai bine) cand si cum
restul e doar vanare de vant in pustiul de cenusa

calauzele si camilele adulmeca urmele acoperite de vanturi intreaga lor viata
numai ca vine un moment cand fiecare depune armele si cedeaza
constient ca vantul ii va spulbera urmele si numele
ceea ce alearga sprintena in fata ta e umbra mortii

in timp ce tu crezi ca urmaresti acea zana numita viata

marți, 6 iunie 2017

gânduri de dimineaţă


imaginează-ţi un oraş al anului trei mii şi dacă poţi face un astfel de execiţiu
pentru că de obicei gândirea merge numai pe limite extreme
suprapune forfota şi /sau liniştea existente
peste agitaţia ce există într-un creier oarecare
multiplică rezultatul de o sută de ori şi vei obţine o imagine
a ceea ce înseamnă viaţa mea într-o clipită
sute de cuvinte se bat pentru întâietate
mii de frânturi de gânduri se agaţă de marginile realităţii
şi totul pentru a se pierde asemeni apei în deşert
la primul clipit involuntar.
înşiruirea asta de cuvinte nu reuşeşte să acopere
tot traficul existent sub mantia necuvintelor
cuvintele mele, gândurile mele
nu pot trăi rătăcind în căutarea unui om dispus să le pronunţe
şi asta înseamnă că sunt condamnate
la moarte odată cu mine
sau poate că…

reuşesc să evadeze?

marți, 30 mai 2017

viaţa ca un regret?


sunt oameni care nu au regrete pentru că au ştiut să se bucure de tot ceea ce au primit
sunt oameni-perlă ce n-au regrete pentru că trăiesc izolaţi în lumea lor suficientă
şi sunt oameni care nu au timp de regrete fiindcă trăiesc viaţa din plin
dar până la urmă sunt oameni şi oameni…

tu ce regrete ai am fost întrebat,
iar tăcerea se adâncea falie, despărţindu-ne
şi nici acum după atâta timp nu ştiu ce aş fi putut răspunde
pentru că am trăit cum am crezut de cuviinţă, după cum m-a dus capul
şi după cum am putut, conştient fiind că trebuie
să mă accept trăitor în pielea mea

şi fiecare alegere m-a reprezentat clipă de clipă

toată lumea


când mi-ai spus că tu vei fi cu totul altfel nu am crezut
dar zilele se străduie să îmi arate că este exact aşa
toată lumea are ceva de spus despre x subiect numai tu nu
tu ai altceva de comentat. pentru tine dragostea e altceva
nu ceea ce ştie şi vede toată lumea la televizor
şi când toată lumea fuge din calea ei, tu te apleci
şi-i întinzi o mâna spunând, hai Moarte cu mine
lumea visează mulţimi euforice, festivaluri şi şampanie
pe când tu te retragi în grota tăcerilor şi uiţi până şi semnele
iubiţi-mă aşa cum sunt strigi, dar lumea nu te aude
se îmbulzeşte, călcându-te în picioare
uitând că de fapt veniseră să te vadă, să te  asculte
tu care te-ai oferit pâine şi vin pe masa lor

eu nu scriu pentru toată lumea, scriu  doar pentru mine
pentru că lumea asta toată din care fac parte
şi le-a trăit pe toate în felul ei, nici nu m-a invitat, nici nu m-a uitat
a fost doar prea prinsă ca să îşi mai aducă aminte de mine

luni, 29 mai 2017

posesiv lucrativ


al meu, a mea, eu, mie însumi
atitudine, cerinţă, curaj şi expunere
cuvinte care ascund alte cuvinte
care mă îmbracă, mă acoperă
şi care mă descoperă.

eu nu sunt al tău, îmi aparţin în totul
cu gelozie bolnavă şi autosuficienţă
iar pactul semnat cu sânge devine nul
alungându-te din gândurile mele

visele au pus stăpânire pe mine
întâi la suprafaţă
apoi s-au strecurat în plan secund
cari rozând la temelia realităţii

suflet spongios cu bulină roşie

miercuri, 24 mai 2017

poveste… de mai…



te-am luat maică pe un ciur de mălai că n-au vrut bani
şi eu cu tac-tu ne-am făcut milă de tine
să nu vezi cerul cu ochi plânşi

                hai ciorică ieşi la soare cu pene muiate-n aur
şterge lacrima ce arde, cântă-ne ca să uităm

dans peltic printre cuvinte cerne paşi pierduţi în noapte
plouă cu-amintiri desculţe în deşertu-acestei vieţi
cer şi nori de iarnă tristă, plânsă

                mă iubeşte femeile şi e moarte după mine
                eu biet caloian de tină dus pe apa sâmbetei

şi-am încălecat pe-o bârnă ce-atârna dintr-un ochi trist
am luat fumul din căţuie, toiagul din piatră vie
şi-s la poarta din poveste, temelie

                carnea freamătă, se zbate, adumbrind vise deşarte
                degetele muşcă aer şi tânjesc a tinereţe, pleoape creţe


marți, 23 mai 2017

cu rost


înainte vreme, te căutam prin locaşuri
căci aşa înţelesesem eu, că trebuie să te caut în lemn, în sticlă,
în flacăra căţuiei, în locuri strîmte sau boltite, numărând paşii cuvintelor
dar ramura-nflorită m-a săgetat cu răspunsul ei parfumat

zbatere inutilă, alergătură în van, ipocrizie
eu te căutam în cu totul alte locuri decât acolo unde tu mă aşteptai
culcuşit în pătuiagul sufletului, acolo unde inima îţi cântă
liniştindu-ţi temerile şi nedumeririle

nu Doamne, nu m-ai pierdut, chiar de mai rătăcesc cărarea
vezi bine, eu doar încerc să te liniştesc liniştindu-mă
căci atâta timp cât te port adânc încrustat

nimeni şi nimic nu ne va despărţi… şi împreună ne vom înălţa cântec

luni, 22 mai 2017

cu faţa la perete



pe timpuri mă culcam cu spatele la perete
şi eram pregătit să-i sar la gât                                                             
dar ea nu mă căuta. nu îi eram în listă

astăzi patul e tot mai mare şi tot mai rece
parcă nici aşteptarea nu mai are aceeaşi culoare
aşa că prefer să fiu luat prin surprindere

pământul de sub tălpi era negru, fărâmicios,
şi rădăcinile se împăcaseră cu abruptul
lingându-şi arsura amintirilor

acum pământul se deschide
brazdă după brazdă şi brazdă peste brazdă
iar seminţele se culcă deja ostenite


dintr-un nor îmi fac cămaşă…

şi tăceam


nu pentru că mi se uscaseră cuvintele
ci pentru că nu ar fi fost multe de spus
de fapt tăcerile inundaseră locul
înghiţind plaja urmelor

ia-mă în braţe, strânge-mă la piept
lasă-mi capul să strivească sânul spân şi sec
şi-ascute coasa bine, fă-o brici
să tremure soarele când şi-o asfinţi odihna

stradă oftează sub urmele paşilor
patul suspină căutăndu-mi căldura
visele au plecat în bejenie
după ce cuvintele ai fost trecute prin foc şi sabie

tot timpul am privit viaţa de sus
perpetum mobile ridicat la rang de dronă
jaluzelele coboară strivind lumina

iar moartea m-a luat în iatacul ei şi se juca cu mine

miercuri, 17 mai 2017

stare de fapt



secretele adevarate nu se rostesc, ele se iau in groapa ascunse sub limba
intre dintii stransi, sa nu care cumva sa scape
de aceea, primavara, daca ai rabdare si te faci una cu pamantul
auzi soaptele lor, greu de deslusit din incalceala radacinilor

candva am fost si eu un secret adevarat
ma tinea iubirea sub limba ca pe-o margica de pret
si-ntre noi tacerile erau prelungi iar primavara ma lasam dus, papadie,
rasadindu-ma secret ascuns fara a fi ascuns

acum, pamantul musteste seceta
tacerile ard mocnit ultimele iubiri
voi fi ce-am fost sau chiar mai mult
din scrum cand voi renaste


am pierdut



viaţa m-a lăsat să-i desluşesc necunoscutele una câte una
şi pici fiind ne ascundeam printre vrejuri şi flori să descoperim comparaţia
şi să vedem până unde duce inconştienţa prieteniei
căreia nu-i zăream limitele

degetele împărţeau atingerile şi împletirile scrise cu vârful limbii
scrisorile de dragoste se uscau sub răsuflări grăbite
şi pielea devenea insuficientă
obligându-ne să ştergem şi să rescriem nopţile

linia orizontului nu este aceeaşi pentru fiecare
unii o confundă cu linia subţire a buzelor, alţii cu linia pleoapelor
dar cei mai mulţi cred că linia orizontului
desparte o tăcere de altă


rătăcit într-o zi confuză mă întreb dacă am pierdut o bătălie sau un război?

luni, 15 mai 2017

Eugenia



-              Lumea este a tinerilor
-              Aşa este. La moarte cu toţi ceilalţi.
-              Moarte boşorogilor.
-              Să curăţăm lumea de ei
-              Să o facem frumoasă, simplă şi fără echivoc.
-              Linişte. Linişte. Să-l lăsăm să termine ce are de spus.
-              Da. E timpul să facem o nouă revoluţie. Să înlăturăm tot balastul social care atârnă de gleznele noastre ca nişte pietre de moară. Dar pentru a fi siguri că totul va fi Ok, trebuie să ne decidem asupra vârstei maxime pe care o poate atinge un om. În felul acesta nu vor mai fi  nici un fel de discuţii, nu vom lăsa loc pentru interpretări şi pentru sentimentalisme.
-              Da. Aşa e. Eu zic că vârsta de cincizeci de ani e o vârstă potrivită. Şi în felul acesta nu mai avem nevoie nici de un sistem de pensii care să piardă banii pe drum, să plătim oameni care să ţină socotelile şi să facă tot felul de matrapazlâcuri.
-              Da.
-              Aşa e. Sunt de acord.
-              Dar... staţi puţin, mama are 50 de ani deja... asta înseamnă că nu o să o mai văd când ajung acasă? Sau peste o săptămâna?
-              Da. Am spus că acum vom stabili o vârstă tocmai pentru a ne uşura sufletul, conştiinţa şi munca.
-              Într-adevăr, va fi o muncă dificilă. Şi întrebarea e ce vom face cu toate aceste cadavre? Le lăsăm aşa să putrezească pe străzi şi în case? Nu se poate.
-              Păi care e problema?
-              De unde atâţia gropari care să facă treaba asta şi de unde atâta loc?
-              Da. Asta poate fi o problema. Dar dacă îi ardem?
-              Prea multă funingine şi cenuşă. Cel mai bine îi îngropăm în picioare cu un pumn de seminţe. Şi în felul asta vom regenera pădurile aducând verdele iar pe planetă.
-              Da. Să revenim la vârstă. Cât să fie limita?
-              Peste o lună taică-miu ar trebui să împlinească 61 de ani. Deja i-am luat un set de undiţe pe care îl visează de o viaţă. Adică l-am luat degeaba? Nu mai pot să îi fac o bucurie bătrânului?
-              Cred că ne batem capul prea mult. Ori facem revoluţie ori nu mai facem.
-              Într-adevăr, grea decizie.
-              Fiecare poate avea pe cineva bătrân, ori aşa nu se poate. Legea e pentru toţi nu putem face rabat. Şi mai ales nu putem vinde recompense. Nimweni nu trebuie să treacă de această limită stabilită.
-              Şi întreb şi eu, dacă tot dăm legea ce facem cu cei care încearcă să se ascundă? Sau cu cei care încearcă să-şi ascundă bătrânii?
-              Bună întrebare. Păi eu cred că o să scriem în lege că se pedepseşte orice tentativă de ascundere cu pedepse de la pierderea unui an până la pierderea vieţii. Cine vrea bătrâni trebuie să suporte consecinţele.
-              Şi o să scriem în lege că nu se mai plăteşte pensia? Păi în cazul asta o să avem bani că să înmormântăm toţi bătrânii şi ne mai şi rămân ca să ne distrăm.
-              Da. Aşa e. Dar... dacă nu vor mai fi bătrâni, mie cine o să-mi mai dea bani de buzunar? Că eu nu am muncit o zi din viaţă şi nu ştiu cât de greu poate fi. Ai mei au avut grijă de mine să nu duc lipsa de nimic. Îi şi văd cum îşi rup de la gură ca să strângă bani pentru chefurile mele. Eu de unde mai iau bani?
-              Or să fie ajutoare sociale. Dacă or să rămână banii de pensie ce-ţi mai trebuie să munceşti?
-              Aşa da, îmi convine.
-              Dar dacă toţi o să luăm ajutoare sociale cine o să mai muncească?
-              Păi cine munceşte şi acum. Sau poate că o să ne zbatem să facem roboţi care să muncească pentru noi.
-              Da, da, da. Aşa e. Putem să punem roboţii la treaba. În felul acesta ei vor face stocurile necesare şi noi ne vom lua cât trebuie şi ce trebuie. În felul ăsta nu va mai fi risipă şi nici nu vom mai cheltui cu toţi cei care nu mai pot. La coş cu ei.
-              Bun. Bun. Dar că să pornim discuţia asupra legii trebuie să stabilim limita de viaţă. Punct. Supun la vor cifra de 55 de ani.
-              Nu e bine. Eu am deja 53, ori asta înseamnă că până terminăm cu bătrânii îmi vine deja rândul la moarte. Eu când mă mai distrez?
-              Atunci punem limita la 60. Eu cred că este echitabil. Oricum nu putem aştepta pe toată lumea şi niciunul nu poate da înapoi. Aşa că asta e. Supun la vot limita de 60. Cine este de acord? Toată lumea. Cine se abţine? Nici unul. Cine este împotriva? Unu, două, trei, patru... zece. S-a votat. E necesar să-i întrebăm pe cei zece de au votat împotrivă?
-              Putem. Dar vă spun eu că totuşi cel mai bine este să o punem la 65 de ani. În felul asta de la muncă pleci direct la groapă. Fără regrete, fără mofturi. Şi dacă am zis 65, atunci 65 rămâne.
-              Bine. Toată lumea 65. Aşa rămâne. S-a votat. S-a aprobat. Ce-ar mai fi de-adăugat?
-              Modul cum se va proceda. Trebuie să ştie lumea ce are de făcut. Să nu se creeze panică sau îmbulzeală. Eu cred că fiecăruia ar trebui să i se repartizeze un bilet cu o călătorie dus. Şi e bine ca fiecare să plece către altă locaţie decât zona de viaţă.
-              Da. Şi mie mi se pare corect aşa. Din două motive. Ultima călătorie poate fi transformată într-o adevărată ceremonie cu timpul şi în al doilea rând rupându-l pe om toate ale lui îi va fi mult mai uşor să accepte moartea.
-              Nimănui nu îi va fi uşor să îşi accepte moarte. Dar dacă o facem ca pe o onoare sau... dacă vreţi putem institui medalia morţii. Un ultim sacrifiu pentru a lăsa lumea mai curată şi mai bogată copiilor şi nepoţilor.
-              Lumea este a tinerilor. Această va fi lozinca noastră.
-              Da! Şi aşa cum au făcut pe timpuri jocul ăla cu Balena Albastră pentru puştani putem să facem şi noi un joc pentru old boys ceva gen Văduva neagră sau Praf de stele…
-              Bun. Dar ca să terminăm ce avem de făcut trebuie să revenim la ale noastre. Deci, ce mai trebuie făcut?
-              Păi în primul rând trebuie să ne unim. Toţi tinerii din lumea asta trebuie să preluăm puterea, să ne unim într-un guvern sau parlament comun şi să adoptăm cât mai urgent noua lege. După care putem face o Constituţie universală care să înceapă cu “Omul este cea mai importantă avere a umanităţii de la naştere şi până la moarte” după care, în articolul doi vom stabili că oficial moartea survine la vârstă de 65 de ani ca o binecuvântare, ca un omagiu adus tinerei generaţii şi ca o datorie morală a celor bătrâni.
-              Îmi place. Abia astapt să ajung la 65 de ani ca să-mi fac datoria.
-              O să te văd peste 30 de ani dacă vei mai spune la fel.
-              Voi spune la fel oricând şi oricât va fi nevoie.
-              Vom vedea.
-              Ce altceva mai trebuie să facem?
-              Să stabilim procedurile de … cum facem? Ce utilizăm?
-              Pentru ce?
-              Păi pentru moarte.
-              Da. O pilula de ecstasy, un ac în venă şi sângele se scurge singur. Oricând poate fi nevoie de o picătură de sânge. Abia nu o să mai fie nevoie de donator universali.
-              Da. Bună observaţie.
-              Şi după ce îi extragem sângele mai injectăm ceva? Apă, otravă, chloroform? sau cum facem?
-              Injectăm apă cu nutrienţi ca să ajutăm copacul ce va fi să crească.
-              Numai detalii şi iar detalii
-              Păi e bine să ştim de la început ce trebuie făcut ca să nu ne pierdem timpul după aceea.
-              Deci o să facem un inventar, hai să-i spunem recensământ, după care facem o programare şi începem cu cei mai bătrâni.
-              Da. Putem să stabilim anul “0” peste doi ani şi în perioada asta de tranziţie putem începe cu cei mai în vârstă ca nu ne aglomeram.
-              În acelaşi timp cred că trebuie să găsim oameni care… care pot face… ceea ce trebuie făcut.
-              Adică oameni fără suflet. Fără remuşcări. Fără regret.
-              Cam aşa ceva.
-              Da. Asta poate fi o problema. Dar în acelaşi timp Soluţia este şi mai ieftină. Trebuie să realizăm un robot doctor care să facă toate aceste operaţii, de la pilula de început, extracţia sângelui cu o mască de anestezie şi apoi pregătirea pentru plantare.
-              Îmi place cum sună asta cu plantarea.
-              Şi în acelaşi timp putem robotiza o maşină foreză care să execute gropi de trei metri adâncime la fiecare zece metri distanţă cu alţi zece metri între rânduri şi o mini remorcă batantă care să planteze câte un bătrân în groapă. Aşa cum acum avem combinele de colectat recolta de pe câmp putem avea o combină de plantat oameni-pomi. Simplu, eficient, economic.
-              În principiu am cam stabilit paşii de urmat. Următoarea mutare, trebuie să punem pe hârtie toate aceste reglementări şi să trimitem oamenii noştri în toate ţările cu care avem contacte şi unde avem oameni de nădejde. Eu cred că un an de zile va fi de ajuns ca să ne sincronizăm mişcările şi să punem bazele revoluţiei eugenetice. În felul acesta din momentul când vom avea guvernul mondial vom putea stabili cu precizie anul “0”. Şi în acelaşi timp vom putea decide ce tipuri de păduri corespund cel mai bine fiecărei ţări participante sau dacă vreţi fiecărei regiuni.
-              Eu cred că aş vrea să nasc un castan sau un stejar. În felul ăsta voi fi de folos animalelor care se vor hrăni cu ghindele sau cu castanele mele.
-              Eu cred că un con de brad mi-ar place mai mult. Aş vrea să fiu brad de Crăciun cândva. Să fiu plin de globuri, de beteală şi de cadouri.
-              Gata. Gata. Deci mâine ne întâlnim să tipărim proclamaţia, constituţia şi legile morţii. De azi într-o săptămâna putem să trimitem mesageri în toată lumea.
-              Vivat Revoluţia! Vivat Constituţia!

***

-              Mâine vom merge împreună. Vom lua ultima împărtăşanie în faţă copiilor noştri şi apoi ne vom urca pe catafalc ţinându-ne de mână…
-              Poate tu. Eu nu plec nicăieri. Eu vreau să mor în casă mea… de fapt eu nici nu prea vreau să mor… de ce nu pot să-mi trăiesc zilele atâtea câte le am?
-              Bine, dar legea e lege. Toţi trebuie să ne supunem ei.
-              Constituţia, Legea şi toate porcăriile sunt făcute de oameni. Şi eu cred că nimeni nu trebuie să fie deasupra mea. Între mine şi Dumnezeu nu trebuie să fie nimeni… nu aş vrea să las pe altcineva să-mi hotărască viaţă… ce trebuie şi când trebuie să fac…
-              Bine dragoste, dar legile au fost făcute întotdeauna pentru a fi respectate… nu putem să refuzăm onoarea care ni se face…
-              Ba eu pot foarte bine… nu am nici o reţinere… şi sincer îţi spun dacă nu aş fi prea bătrân aş pleca în sălbăticie, departe de lumea dezlănţuită… cum au trăit alţii mâncând rădăcini şi ciuperci aşa aş putea trăi şi eu…
-              Bine, dar tu nu ai mai ieşit din oraş de patruzeci de ani… şi mâncarea trebuie să o iei de la cantină… nimeni nu mai ştie să prepare mâncare
-              Exact… serviciu, casă şi iar serviciu-casă… patruzeci de ani am muncit ca să ce?
-              Ca să îţi aduci şi tu contribuţia la bunăstarea socială.
-              Să-mi aduc… era să spun eu ce… i-a mai văzut cineva pe cei două sute în ultimii şaizeci de ani? Mai ştie cineva dacă trăiesc sau când au fost înlocuiţi?
-              Are vreo importantă?
-              Are pentru că ei îşi pot lua viaţă înapoi şi pot trăi cât vor ei…
-              Bine dar asta contravine tuturor legilor… nu ar face aşa ceva… tocmai ei…
-              Ba bine că nu… cine-i controlează? Cine le poate impune ceva?
-              Dar nu se poate
-              Ba se poate. Dar… hai mai bine să ne culcăm. Oricum mâine va fi ultima zi.
-              Noapte bună dragostea mea
-              Noapte bună

***

-              Astăzi, în cadrul acestei ceremonii va declar purtători ai medaliei de onoare a Pământului. Va înmânez pastila onorifică şi va urez trecere lină.

***

-              Arată-mi ceva ce încă nu am văzut. Surprinde-mă te rog
-              O să-ţi arăt moartea.
-              Bine, bine. Dar moartea am văzut-o de atâtea ori încât nu mai e o noutate.
-              Da. Da. Da. Ai văzut moartea altora, dar nu ai văzut moartea ta.

după ce se termină…

când te trezeşti mort tu nu realizezi pe moment ce-i cu tine
apoi vezi frigul care muşcă, retezând din trupul căldurii, bucată cu bucată
şi abia apoi vezi că nimic nu mai e cum ştiai

mâinile-au pierdut contactul cu pielea şi sunt doar două lucruri incomode
acum nu mai poţi strânge şi nu mai poţi mângâia,
iar de apărat chiar nu mai ai nevoie

picioarele nu te mai ascultă şi chiar dacă ar mai face-o
nu poţi merge pe aer cum au mers cuvioşii pe ape
şi chiar dacă ai mai merge, unde să te duci?

te gândeşti apoi că dacă tot s-a schimbat lumea poţi să te schimbi şi tu după ea
dar lumea nu poartă dorul tău, şi nici nu te întreabă dacă mai poţi

şi-atunci te rezemi cu sufletu-n soare şi rabzi că doar eternitatea îţi mai rămâne

indecis

şi-atunci m-am făcut mic ascunzându-mă în punctul de început
am deschis uşile larg şi cuvintele ieşeau de la spectacol  răsfirând evantaie
încurcând trene cu rime, bătând măsuri şi-aşteptând pe trotuar trăsuri
ce nu se îndurau să iasă decât pe dunga palidă a luminii

singura închisoare adevărată e propria ta minte
de care nu poţi să scapi oricât ai fugi de tine şi de trecut
alături, lopata aruncă pământ încercând să ascundă
şoaptele, durerile şi tăcerile cărnii

am luat nisip din clepsidre şi l-am presărat cărare să recunosc drumurile
m-am dezbrăcat, m-am împachetat şi am plecat după prima fată morgana zărită
nu ştiu dacă se mai observă urma paşilor printre cuvinte
dar strâng din dinţi şi mă strădui să nu risipesc nici o secundă

un om, o umbră, o poveste
iubire toarsă din caerele unui asfinţit uitat
mă înfăşor gogoaşă şi aştept

să îmi iau zborul…

miercuri, 10 mai 2017

o culoare fără culoare



dacă eu sunt alb cu toate ale mele şi tu eşti negru cu toate ale tale
iubirea noastră născută din vârful degetelor ce-au mângâiat buze şi sâni cum este?
putem spune că-i albă? putem spune că-i neagră?
sau mai bine recunoaştem şi introducem cenuşiul în viaţă noastră?

o viaţă cenuşie şi o iubire cenuşie nu pentru că ar fi lipsite de strălucire
ci doar pentru că amestecul acestor două culori - nonculori
ne scoate din mulţimea celor albi şi mulţimea celor negri
născând o nouă mulţime: cenuşiul nostru cel de toate zilele

fiind o iubire văzută din interior plină de cenuşiu
nu îmi pot imagina cum arată văzută din afară
poate că-i un cub sau o sfera sau poate că nu-i decât un punct

a cărui traiectorie nu poate fi prevăzută de mecanica cerească

duminică, 7 mai 2017

despre iubire la superlativ


fasii de cer strident se-agata-n gene si somnul cerne, cerne

ne imbracam in cuvinte frumoase si decente fara a friza nonconformismul rapace
ce ne rapeste in duh si ne despoaie cand ne trece pragul
lasandu-ne asemeni lui Adam mirat de goliciunea
ce-i izvoraste dintre pleoape ostenite

cuvintele ne despart ca liniile intr-un nod de cale ferata
lasandu-ne vagoane sparte, ostenite, prafuite
din care lacrimi se preling si uneori ranite sentimente
dar totul se caseaza si uitarea cerne

nevoi primare, ganduri schiopatande
alai de suferinte si bandajate rani
suntem invinsii din razboiul crud al vietii
tarandu-ne intre un front si o uitare


iubesc dar in acelasi timp ma tem, de ranile ce stau in umbra si asteapta

si daca eu


mi-s marginile zdrentuite si nu mai sper o noua inflorire
lumina ma raneste si-asteptarea
imi toarna intuneric in cupa mereu plina

ascult tacerea, ticait uscat pe bolta vietii
si mainile se-ncheaga-n ruga muta
pierduta e speranta si nici cerul
nu-si mai gaseste timp de mine si ma uita

as vrea sa cresc padure dar nu-s decat o frunza
m-as inalta la cer sa pot ploua
zapezi asteapta sa-mi sarute urma
efemeride fulguie in umbra mea

nisipuri imi domina orizontul
si ma ingroapa in uitarea de cerneala
penita fii si scrie-ma pe cer, cuvant care dezleaga

joi, 4 mai 2017

zilele Armaggedonului



„Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni”

de cele mai multe ori, omul ajuns la limită a cerut ajutorul
sperând că totul se va rezolva de la sine
şi în deruta lui, omul privea de sus, aşteptând ca cineva să vină
şi să curăţe grajdurile de rugina şi  mizeria vieţii

de fiecare dată când maşina pleca la vale fără frâna trasă
omul aştepta o buturugă cât de mică să facă ordine şi să oprească debandada
rugându-se cu sufletul la gură pentru liniştea sa sterilă
fără a ţine cont de întregul din care este parte

am obosit. nimic nu-şi mai găseşte locul şi rostul
nici eu parte şi nici întregul ce mă cupinde
suntem două mulţimi vide,
fără puncte de tangenţă sau de intersecţie

se pare că nici legea şi nici timpurile nu ne mai cuprind
şi mă întreb cine va mai răspunde la apelul de seară
după ce şi ultimul telefon va muri?



iată că fiara Iadului se plimbă printre noi în hainele unui om de rând...

sâmbătă, 29 aprilie 2017

teach me to dance, will you?



viaţa e o târfă, sau cel puţin aşa spune toată lumea
dar eu cred că totul nu-i decât o mare minciună
atâta timp cât nimeni nu consemnează fiecare moment
căci scribii au ieşit la pensie

dincolo de toate cuvintele au rămas gropile uitării
şi nu ajung toate tăcerile ca să le umple
poate doar apa morţilor
vor putea curăţa patina vieţii

viaţa e capricioasă, nu are timp pentru tine
îţi cere totul şi îţi oferă ceea ce crede ea de cuviinţă
aşteptându-te după fiecare zi
să-ţi vămuiască amintirile

viaţa e cea mai gustoasă mâncare dacă pui şi suflet
dar tot ospaţul final e inimaginabil
când întingi împreună cu Ea ultima răsuflare
şi sorbi o lacrimă uitată dintr-o tinereţe pierdută

un ultim tango, paşi de lumină
şi necunoscutul mă învăluie cu misterul său

cine mă strigă?