joi, 14 septembrie 2017

joacă, Juvenal, jurat



când bestiile sar în strada şi-şi arată muşchii
pâine şi circ se-aude din tribune
printre leorpăituri de bale decrepitul
ar vrea şi cere în plus şi sânge
pierduţi suntem şi alungaţi din polis şi cultură
Agora a rămas un vis şi-o amăgire
căci animalularuncat în cuşcă
şi-a ros zăbrelele şi a fugit în lume
el omul nou, amorfă pastă
de jeg, sudalme, fudulie  şi prostie
cel fărʼ de Dumnezeu, morală sau respect
vrea doar ce bagă-n gură şi ce trage-n sulă
şi-o râgâială ranforsată cu cinci beri


miercuri, 13 septembrie 2017

Încercând marea cu degetul



E septembrie, e cald şi pregătirile de concurs dau un plus de febrilitate şi agitaţie. Competiţie, ce frumos sună acest cuvânt abandonat de cele mai multe ori în favoarea unor „favoruri” sau obligaţii sau chiar p.c.r.
"Spune-mi cu cine umbli ca sa-ti spun cine esti!" un val născut din răsuflarea oceanului nu ştie cu cine se va însoţi până la mal şi nici măcar nu ştie dacă ajunge, dar datoria lui e să vadă, să pipăie, să guste. Cu siguranţă că fiind la prima încercare voi avea parte de spaime, de slăbiciuni, de temeri dar datoria mea este să încerc, să insist până când voi reuşi.
Dorinţe şi aşteptări, încercări, escaladări totul subsumat acestei competiţii. Fără sacrificiul lui Fidipide si fără a lui „am învins!” rostit cu ultima răsuflare nu am fi ştiut că tot parcursulş celor patruzecişidoi de kilometru va purta numele victoriei Maraton.
Mult succes competitorilor, multă răbdare juriului şi fie ca toate aşteptările mele să-şi capete  răspunsul.

Am luat la cunoştinţă prevederile regulamentului şi anunţ pe această cale participarea la Competiţia SuperBlog 2017.

dependent de frumos, dependent de cuvânt

curiozităţi

niciodată nu am ştiut să răspund la întrebarea celor mari:
ce vrei să fii când o să creşti mare?
mi se părea ceva inimaginabil acel mare
pentru că mare era norul ce mă urma ca un căţelandru
şi trenul care manca jăratec ori de câte ori plecam la bunici
(aici am băgat o minciunică pentru că eu nu mai aveam bunici şi nici amintiri)
dar trenul era mare şi de fiecare dată ajungea sătul, dimineaţa când ceaţa îşi scutura fusta
ridicându-se dintre brazii singuratici şi dintre şinele căzute fără suflare
din gară, cum ieşeai, îşi deschidea burta o hodoroagă antică
lumea îi spunea rată (mai mult a alint) ce ne inghiţea pe nemestecate
după care tremurând din toate încheieturile şi troncănind sec
îşi dădea duhul în fiecare staţie şi noi coboram la ultima
că acolo se ridica pădurea în picioare şi o întorcea
mare era şi pădurea de avea ea puterea să întoarcă rata
şi apăsa şi grumazul pârâului ce se strecura vai mama lui
dar şi când se mânia de venea răscolind pământ şi case şi pădure
că-l vedeai cu gura plină de pământ, de leaţuri, de rădăcini
dar eu nu mă vedeam nici mare ca pădurea
nici ca pârâul şi nici măcar ca rata care ne căra fără să crâcnească
aşa că întrebarea rămânea aninată într-un zâmbet de copil ce răscolea mormanul de cuvinte
în cautarea celui salvator
dar în sinea mea
gândeam că aş putea fii şi cer şi apă şi foc
îmbrăţişând pământul ce mă uimea de fiecare dată

marți, 12 septembrie 2017

să te scrumeşti de dor


căutam cuvântul minune care să închidă perfect cercul
dar cuadratura nu se lăsa cucerită prea uşor
în lipsa celui transcendent
şi-atunci am plecat
să-l caut
arde! uită-te la ochii lui
uită-te la faţa lui, uită-te la trupul lui
uită-te acum cat mai ai timp căci cenuşa îi va fi împrăştiată

când voi rosti: s-a sfârşit.

burnout

duminică, 10 septembrie 2017

departe de mine însumi



poezia mea o paleta de pictor miop
un preaplin de culori ce-şi pierd strălucirea, naturaleţea
şi-o pânză abandonată sub avalanşa cenuşie
uitând de siena, de roşu, de galben, de verde, de albastru
de multe ori mă rog să-mi regăsesc culorile ca să termin tabloul
dar noaptea  vine şi-mi acoperă culorile
sub tuşe groase de pustiu

poezia nu mai are nevoie de mine
ea creşte, luându-şi cuvintele din aer
din apă, din pământ, din foc
ca djinii ce-au scăpat dintr-un clondir

şi se întorc ca să-şi distrugă salvatorul

Scrisoare către Nora Iuga


noi nu ne-am întâlnit şi totuşi sunt cuvinte în care urmele ni se-ntâlnesc
aşa cum numai plaja şi cerul o mai pot face păstrându-le-n adâncul inimii
cuvintele tale defilează într-o lume a normalităţii cvasicunoscute
tăcerile mele noapte de noapte ies pe prispă şi aşteaptă perseidele
şi am fost noapte-n miez de zi şi-am fost cuvântul în pustiu

tu ai trăit toate poveştile pe care eu le credeam legende urbane
eu auzeam spaime şi credeam că trăiesc  cu adevărat toate poveştile
şi pe cand eu mă năsteam săgetând cerul cu un prim chiot
tu injurai birjăreşte nemernicia vieţii şi igrasia ce se căţăra pe faţa istoriei
şi-ai fost culegător de nestemate şi ceru-n taină mantie-ţi punea

cuvintele ne nasc şi nu se vor născute, ne-mbracă-n amintiri şi în tăceri
albastrul voroneţian îşi pleacă fruntea în faţa cerului şi a albastrului regal
pe harta lumii printre paralele sunt drumuri ce nu s-or cunoaşte-n veci
dar toate drumurile ce-şi găsesc un rost în lume au fost la început poteci
cuvinte suntem aşteptând pe umeraşe să îmbrăcăm ai iernii umeri reci 

plecând de la Blogstory către azi, cuvânt după cuvânt...



de ce mi-e frică să mă bucur, când starea de normalitate mă îmbracă?



să vezi un trotuar recâştigat şi un gard viu tuns îngrijit
să vezi coşuri de gunoi şi gropi astupate (în parte)
să vezi actori în stradă bucurând şi bucurându-se
e cu totul altceva şi sincer
mi-e frică să respir ca nu cumva să mă trezesc la realitate

e noapte, citesc un jurnal şi ascult Pheonix
numele din jurnal se năpustesc asediindu-mă
şi muzica cerne petice de linişte
adormind spaimele unei vieţi cenuşii
vă rog, lăsaţi-mă să dorm un vis ce nu-i al meu

bucură-te suflete, luna străluceşte pentru toţi
chiar dacă eşti altfel ai şi tu amintiri
şi ieri este un ceaun în care aruncăm de-a valma
tot ceea ceea ce viaţa ne aruncă fără să privească-n urmă
bucură-te suflete că Styxul te spală şi-ţi ia tot din buzunare


vorbeşte-mi de realitate, vorbeşte-mi de-adevăr şi de minciună

sâmbătă, 9 septembrie 2017

dintre sute de catarge


farul din Alexandria nu a fost un mit
el chiar tăia noaptea în felii
luminând valurile timpului care au ajuns până la noi

viaţa mi-a pus mâna pe umăr şi m-a întrebat: vrei să mă ai?
da! şi am căzut în lume doborât de preaplin
iar ea m-a investit cavaler de viaţă cu paloşul ei de aer

în cadrul uşii-întredeschise, cuvântul stingher se strânge-n volane
ruşinea-l doboară dar silabele-i plâng de foame
iar prostituţia nu-i pentru oricine, îţi trebuie dorinţă şi chemare

m-am descheiat la toate rimele şi-am plătit taxa
în cameră, eu, cuvântul şi toate fanteziile mele

împreună desenând rânduri-rânduri gânduri-gânduri

joi, 7 septembrie 2017

pe noi ne desparte o lume



Dumnezeu a rânduit lumea cu rosturi şi pe mine cu un rost
despărţindu-ne drumurile aşa cum se desparte carnea de os
cu sânge şi multă durere
cum numai rugul aprins mai gustă din dulceaţa ofrandei

tăcute sunt dimineţile în care cuvintele mă pătrund
sfâşiindu-mi sufletul a chemare
voi aveţi toată poezia lumii iar eu nu mă am decât pe mine
abandonat într-o aşteptare mai lungă decât toată apocalipsa

dincolo de nori în marea sală a cerului
cuvintele s-au întrunit să dezbată ultimele rime încrucişate
dar versurile albe protestează şi părtăsesc marea sală
vă rog, plouaţi-mă cu toată libertatea voastră


e toamnă iar şi-o castană îşi desface şăgalnic geamul înţepi arătându-mi...

poate că... odată


atunci când va fi timpul
mă voi trezi într-o mare de pastă amorfă
din care iese în acelaşi timp mâna care scrie şi mâna care traduce
mâna celui care ştie să schimbe cuvintele la o rată de schimb avantajoasă şi mâna celui care ştie să culeagă cuvintele zidind peretele unui nou turn Babel
şi în acea pastă amorfă dar supercreatoare vom fi şi eu şi tu şi noi fără ipocrizie şi fără false pudori
dar... ce ciudat
de fiecare dată, dimineaţa când mă trezesc, văd în jur
femei girafă ce-şi înalţă mândre gâtul printre petice pătate aşteptând lasciv trecerea orelor-spectatori într-o expoziţie abandonată
barbaţi caracatiţă cu trupul plin de ventuze otrăvitoare
şi rinoceri, mulţi rinoceri
alături de leneşi cărora le trebuie mai mult de o viaţă pentru a trece de la un cuvânt la altul

viaţa mea, o grădină zoo, cu toate visele închise-n cuşti
şi cu toate cuvintele expirate din cauza reformelor poetice

aşteaptă sosirea acelui... odată

miercuri, 6 septembrie 2017

gaura de vierme



ca să ajungi în ţara minunilor trebuie să cazi mai întâi în hău
sau măcar o vântoasă să te ia pe sus ca pe-o frunză galbenă
dar pentru mine, nici raiul şi nici iadul nu şi-au plătit taxa de gps

man, aşteptam să vină toamna ca să te mai văd la faţa cuvântului
să mă bucur de rime închipuite şi de vise în care îngerii urcă şi coboară
scara lui Iacov cu zilele rămase până la marea judecată

eu ce fac? mai nimic... încerc de fiecare dată să ridic un castel din cărţi de joc
dar pasienţele rămase-n aşteptare bat din picior şi ameninţă
că mă lasă baltă atunci când nu mă regăsesc în nici un horoscop

mă gândesc să plec, dar nu am primit confirmarea biletului
şi cred că nici lista nu e definitivată altfel mi-ar fi comunicat cineva ceva
gen „numărătoarea inversă a început” puneţi-vă centurile de siguranţă

şi... moarte uşoară

întrebări şi pustiu


eu când o să plec?
Duminică
şi când e duminică?

prietenul meu le încântă adresându-li-se suav Domniţă
şi toate, indiferent de vârstă cad secerate
iar răsuflarea urcă şi coboară asimptotic şi haotic
oare merită să încerc formula asta sau e doar vorba de intonaţie?

bucătăria răsuflă uşurată,
a suportat tot chinul naşterii fără blesteme şi eşecuri
aburi voluptoşi părăsesc scena unduindu-şi şoldurile
în timp ce noua jertfă jubilează inconştient

cuvintele, ele sunt cheia
daţi-mi un cuvânt şi un punct de sprijin
şi sunt în stare sa transform orice distopie într-o duioasă utopie
ce fac cu bâta asta? păstrez măsura, rima, ritmul

ciudat, o mare de tăcere pregăteşte naşterea unui tsunami
oratoria sălbatică ridică pereţi verticali
ce vor şterge totul în calea lor
pustiind şi anulând viaţa fără discernământ


marți, 5 septembrie 2017

second hand


eu, într-un oraş de mâna a doua
eu, la un liceu de mâna a doua
eu, un elev de mâna a doua

egoul îmi şopteşte, eu, eu, eu
şi tu lume care mă priveşti
împreună respiram acelaşi aer
şi plângem aceleaşi ploi de toamnă

ca să nu fiu pradă am abandonat extremele
şi am ales calea de mijloc, o mediocritate caldă
ce nu excelează prin vârfuri sinusoidale
dar nici nu caută liniilor puncte de intersecţie

se pare că la naştere
cerul şi-a înmuiat degetul în gură
şi mi-a făcut un benghi în frunte

să mă recunoască oricând într-o mare de excese

nebăgat în seamă


în camere de hotel se moare, de bătrâneţe sau de prea multă viaţă
în camere de hotel se  face dragoste cât pentru o viaţă şi încă o viaţă
la fel cum sunt şi camere de hotel în care se pun la cale revoluţii sau atentate
şi totuşi lumea merge înainte şi doarme pe unde apucă
fără să judece sau să condamne camerele de hotel

pe aeroporturi inca se pun bombe, inca sunt atentate
şi lumea moare cu voie sau fără de voie
avioanele pleacă şi alte avioane vin
lumea merge înainte fără să ştie
dacă este ultima răsuflare sau nu

străzi, autostrazi sau drumuri expres se chinuie să ne cuprindă
dar lumea se mişcă haotic, brownian
târând spaimele şi moartea în portbagaj
caramboluri, ambuteiaje, bombe, explozii
dovadă că moartea nu mai lucrează singură, are ajutoare

am dormit în camere în care s-a murit
am alergat pe culoarele aeroporturilor să nu pierd avionul
am circulat la bară sau fără să întâlnesc suflet
şi totuşi ea nu mi-a dat întâlnire
cred că n-a apucat să se pregătească pentru cina romantică


luni, 4 septembrie 2017

bătăliile mele... imaginare


am obosit să dau vina pe viaţă pentru toate eşecurile
dar nici nu găsesc firul care să mă scoată la lumină
departe de toate frustările şi nemulţumirile
iar viaţa cred că s-a plictisit de mine
şi şi-a luat lumea în cap
spaimele, asemeni balaurilor
oricâte capete aş tăia scot mereu altele şi altele
zilele asediate  pe perioadă nedeterminată
se predau asediatorilor imaginari
şi-şi aşteaptă osânda
poate că moartea, ultima anemonă într-o mare poluată

se va strânge, ascunzându-mă de mine însumi

vineri, 1 septembrie 2017

incertitudini


mâine va fi o zi mai bună
sunt oameni pentru care maine vine înca de azi
pentru alţii, mâine, este o nebuloasă, o incertitudine şi o amânare
iar eu nici măcar nu înţeleg acest concept
deoarece plutesc într-un azi amniotic
într-o neviaţă numită viaţă
şi oricât m-aş întinde
şi aş încerca să scap din bula asta
şansele sunt minime tinzând către zero
cred că am obosit
m-am săturat de atâta azi
fără trecut şi fără viitor
i-aş cere morţii un respiro

măcar pragul de bătaie să-l simt ferm

joi, 31 august 2017

ajută-mă să înţeleg



Dumnezeu nu are veşminte
aerul îl îmbracă şi-l dezbracă de toate îndoielile, de toate temerile noastre
arătându-ni-l aşa cum El însuşi se ştie, plin de măreţie şi de necuprins
ne place să credem că îmbrăcând pe cineva îi putem ascunde
defectele sau măreţia
aşa cum facem cu trupurile noastre schiloade
şi pentru că omul nu poate cuprinde necuprinsul
am inventat numerele, simbolurile şi limitele
nu ştiu ce e în sufletul unei albine
dar ştiu că ele duc toată umanitatea în spate
fără să crâcnească
cine înţelege graiul animalelor
ne poate spune ceea ce nu vrem să aflăm:
ne acoperim goliciunea trupului că am uitat cum să umplem

golul ce ne macină la interior

miercuri, 30 august 2017

celui ce duminica


tu vei fi poetul a spus sfânta Duminică legându-şi basmaua strâns
să nu cumva să-i joace vântul prin păr a primăvară
şi de fiecare dată aşteptam cu nerăbdare să vină duminica
să mă apuc şi eu de treabă
dar, ca un făcut, ziua mea zăcea,
bolind fără tragere de inimă
luni mă înghionteau tot felul de gânduri, dar nu cedam
marţi simţeam sărutul ca o apăsare dar mă abţineam
miercuri, cerul îmi făcea cu ochiul, şi florile se uitau galeş
si se făcea joi dăscălindu-mă cu ipocrizie despre cel de lângă mine
vinerea îşi pleca ochii smerită şi nu cerea mai nimic
iar sambăta alungam din suflet toată aşteptarea ca să fiu curat
şi iar venea duminica pustie şi aşteptam cu sufletul la gură
dar minunea, ca orice minune, întârzia să apară
am scris toate acestea în cunoştinţă de cauză
am aruncat mesajul într-un titul
şi l-am infundat cu un dop
ca măcar povestea mea să rămână

după ce eu nu voi fi scris nici o poemă duminicală

vineri, 25 august 2017

urletul



undeva departe de mine, Spartacus, Adagio
lângă mine o mare de linişte
şi la padoc o eclipsă totală de viaţă
freamătă şi bate din picior

cerul sfâşiat urlă de durere
pietre de foc îi ard măruntaiele norilor
lac rimile se ard la mâini incercând să oprească
prăpădul iscat de frumoasele stele căzătoare

dacă aş fi zburat aş fi căzut ca Icar
sfărâmându-mă cu toate visele alături
dar stele cad, piatră în mijlocul drumului
obligând la ocol şi adăstare

ciudat, cum s-au scurs atâţia ani
fără să-mi insemne prezentul trecut
cu evenimente şi amintiri
lăsându-mă curat ca în momentul arderii de tot

undeva în adânc clocotesc
toate neliniştile şi spaimele şi durerea nemişcării
şi când vântul va roade coaja ce mă apără
urletul copt va revărsa, pârjolind tăcerea


luni, 21 august 2017

fereastra de la stradă



templele nu au ferestre şi cerul se retrage dintre  coloanele
lăsând celulei tot întunericul şi toată spaima torţelor
dar casele, da, ele au nevoie ca să despartă
 un afară incert de un înăuntru calm
şi viaţa, când m-a zidit a spus: tu vei fi fereastră
şi am rămas fereastră indiferent de anotimp
de stare şi de vremuri
oemenii treceau pe stradă şi priveau prin mine
oamenii din casă priveau afară
dar din păcate
nici unii nici alţii nu vedeau dincolo
m-am deschis cu efort şi cu rezultat nul
m-am luminat înfrângându-mi întunecimile
am ridicat transparenţa la nivel de politică de stat
şi dacă am realizat totalitatea eşecului
m-am întunecat la faţă
alungând răsăritul şi asfinţitul din viaţă
dar lumea trecea în continuare grăbită fără să vadă
şi atunci m-am zidit în uitare

învăţând tăcerea pe litere

marți, 15 august 2017

să nu mă cauţi


aici nu mai locuieşte nimeni

priviţi templul acesta, acum e gol,
şi până şi umbrele mă ocolesc

cândva eram plin de viaţă, soarele mi se scurgea printre degete
creionându-mi ochii, buzele, neliniştile şi întrebările
dar zilele zburau rupând aşchii de suflet
împutinându-mă până la dispariţie


o pădure de portocali

sufletul meu tânjea după primenire
aşa că am aruncat toate seminţele îndoielii
şi din toată sărăcia şi uscăciunea
a înflorit o pădure de portocali

cine tânjeşte după curăţenie şi puritate

să caute sprijin chiar şi într-un pumn de îndoieli

joi, 10 august 2017

selfie


sunt în viaţă. aşa sună o minciună inocentă
sau o mare scuză pentru cel ce e stăpân doar pe nişte procese fizico-chimice
cum poţi să fii în viaţă doar pentru că respiri, înghiţi şi elimini?
o plantă se chinuie, îşi azvârle rădăcinile cât mai departe
îşi întinde mlădiţele şi frunzele
ea trăieşte cu adevărat
şi produce ceva: oxigen
o pasăre încearcă aerul cu aripa
zboară de colo colo căutând hrană şi adăpost
se agită, dar mai ales cântă, căci asta ştie ea să facă cel mai bine
aducând slavă luminii şi bucurând sufletelor celor ce ascultă
ea nu produce, ea aduce bucurie
o hienă curăţă savana de cadavre păstrând locul curat
şi meritul ei e recunoscut chiar dacă nu şi apreciat
dar o hienă trăieşte, este vie
şi lasă ceva în urmă ei
curăţenia
eu mănânc ce mi se dă
ascult ce mi se spune
cred toate minciunile lor
respir aerul care îmi revine,
privesc detaşat toate gunoaiele din jur
aşteptând cu seninătate eutanasia
şi cu toate acestea
spun nonşalant şi cu zâmbetul pe buze
eu sunt în viaţă


sâmbătă, 5 august 2017

şi mă priveai cu căldură



alarma pusă la o uitare şi un sfert conţinuă să tacă
nu era încă timpul ei, mai avea de aşteptat
până când putea scoate un sunet

dacă te uiţi la mine poţi vedea un om adâncit în visare
un suflet pe care privirea ta îl leagănă şi-l creşte
trecându-l nevătămat prin cercurile nopţii

de fiecare dată când mă trezesc, mă lovesc de privirea ta
ce mă aşteaptă cuminte în colţul ochilor
ca un surâs abia schiţat

numai că, asemeni prinţului din poveste
mie mi-e dat să dorm mai toate surâsurile tale sincere
şi fără să ştiu de ce, căldură îmi face bine, şi mai trăiesc  o zi


în aşteptarea unei nopţi înfrigurate

şi totuşi…


toate cuvintele s-au strâns la poartă sufletului şi aşteaptă
nici unul nu ştie ce, dar aşteptarea electrizează
le simţi fremătând şi… aştepţi şi tu
ceva trebuie să se întâmple
e scris în stele
numai că… stele au plecat de mult
ceea ce vedem nu e decât lumina palidă a ceea ce a fost
şi dacă nu mă credeţi puteţi verifică şi veţi vedea că cerul este gol
nu. cerul nu este gol
poate că nu mai sunt stelele pe care le vedem
dar altele nevăzute le-au luat locul
şi vor lumina peste mii de ani
dar despre ce vorbeam?
despre cuvinte şi despre soarta lor
despre aşteptarea care macină
şi durerea nemişcării


e pur şi muove!

vineri, 4 august 2017

mă rog Dumnezeului din mine


şi asta nu pentru că nu vreau să-L împart pe Dumnezeu cu toată lumea
ci pentru că sunt unii care se cred mai prieteni cu Dumnezeu, mai aproape de El, mai plini de cuvântul Lui
aşa că-mi împart singurătatea şi tăcerea cu Dumnezeul din mine pe care îl ştiu de mic
El mă cunoaşte, mă ascultă şi mă ia în braţe ori de câte ori îmi este greu
Dumnezeul tuturor este o vorba în vânt
Dumnezeul din mine este viu
Dumnezeul tuturor este călcat în picioare de hoarde de fanatici
Dumnezeul din mine îşi lasă capul pe umăr fără teamă şi adoarme ca un prunc legănat
Dumnezeul tuturor este scos din viaţa lor şi alungat în piaţa publică
Dumnezeul din mine priveşte şi nu-I vine să creadă
până unde s-a ajuns
cineva spunea că mai rău de atât nu se poate
dar eu ştiu că răul nu are margini
şi nici sus sau jos
în rău te afunzi o eternitate
şi tot mai rămân locuri prin care nu ai trecut
de aceea mă rog Dumnezeului din mine să-mi netezească  toate spaimele
şi să astupe toate golurile
prin care aş putea cădea în hăul fără de margini al răului


joi, 3 august 2017

zile în alb şi negru



zilele foarte fierbinţi şi-au pierdut culoarea din obraji
soarele arde retina, lăsând un gol imens în suflet
prin care până şi ecoul se pierde
pârjolit de sete

amintirile palmelor prefiră nisip pe mormântul clipelor
erau vremuri când dorul se oprea la umbra lor
împletind nopţile în funii groase

buzele sărută umbra unui gând abandonat
distanţa se aruncă-n hăul dezordinii
adâncind turbioanele sângelui

carnea se scrumeste scriindu-şi paşii în cenuşă
templul suspină amintindu-şi de reconstrucţia promisă
ofrandă uitată pe tâmpla rugurilor

nopţi sufocante dezvelesc sufletul de firesc
dorul se ridică din căţui certând tăria cerurilor
vise lopeţi bat ritmic valurile vieţii

împingând trupul bolnav către o nouă zi

joi, 27 iulie 2017

labirynth


“lasciate ogni speranza, voi ch'entrate…”

şi-atunci  inima s-a făcut purice, gura s-a încleştat a strigăt mut
şi am intrat în viaţă strângând pumnii gata de bătaie
dar lumina mi-a tăiat linia pleoapelor
iar aerul mă biciuia în adânc
când prima palmă s-a abătut asupra spaimelor mele
poate cândva, voi reuşi să i-o întorc
dar viaţa, insaţiabilă,
pândea la fiecare răsuflare
flamandă cum numai minotaurul mai este
turbată ca o turmă de satyri
când dau căldurile
fiecare zi este un podeţ
fără să ştii unde vei ajunge
iar lumina de la capătul tunelului
e doar un clişeu frumos
pentru că nimeni
nu a mai găsit ieşirea sau

nu a mai avut curajul să ne spună

marți, 25 iulie 2017

cele zece porunci – sau tainele egoului


1.    să nu ai alt Dumnezeu mi s-a spus
şi nimic nu putea rezista iubirii mele
căci mă iubeam atât de mult încât alungam până şi lumina
să nu mă atingă, furând surâsul ce mi-l trimeteam
în fiecare dimineaţă

2.    ca să nu mai cad în păcat am spart toate oglinzile
şi am tulburat toate apele astfel încât chipul meu
să nu-l pot vedea
ştergând asemănarea din cugetul meu
şi taina din sufletul meu

3.    am promis să păstrez numele Domnului neatins
în adâncul sufletului dar contrar voinţei
cuvântul Său mă însoţea peste tot
aruncând anatema asupra mea
ori de câte ori greşeam drumul tăind deşertul în lung şi-n lat

4.    cinstindu-mă îl cinstesc pe Dumnezeul din mine
şi împreună mergem între oglinzi paralele
nu ca să mă uit ci să nu mă uite
căci asemeni Cuvîntului
am fost şi eu de la început, şi am păstrat ziua

5.    ei ştiu că eu ştiu şi fiecare îşi acceptă soarta
eu îmi port hainele mele omeneşti
ei îşi poartă spaimele adânc încrustate
şi lacrimi bat la poartă aşteptărilor
căci şi eu şi ei aşteptăm clipa marelui prag

6.    a ucide e un semn de slăbiciune
când spaimele dau năvală peste tine
şi urletul se întinde de la o celulă la altă cuprinse de spaimă
sângele îşi cere dreptul la viaţă
şi tu, ţintuit la stâlpul infamiei arunci cuţitul             

7.    trupul cere că nu ştie de bine şi rău
iar dacă el îţi cere să-i dai, tu ca un animal domestic
te supui dorinţelor fără crâcnire
şi cerul se prăvale avalanşă fără sfârşit
ce acoperă rana şi supurarea

8.    să nu furi răsuflarea de la gura celuilalt
să nu furi lacrima din ochiul aproapelui
să nu furi necazul din sufletul nimănui
căci fiecăruia îi este dat atât cât poate să ducă
şi fiecare îşi poartă crucea ce i-a fost dată

9.    minciuna te ridică la suprafaţă, balon de săpun
şi dracii îşi fac freza oglindindu-se-n spaimele tale
lasă adevărul să-ţi spele picioarele
să-ţi miruiască pletele asuprite de regret
şi să-ţi lumineze ultima răsuflare răstignită

10. să nu pofteşti la necazul prietenului tău
şi nici la bucuriile sale nenumărate
căci fiecăruia i se va da chiar dacă mai are
pentru a-i cerceta slăbiciunile trupului

şi micimea cugetului şi a sufletului

şi vorba se sleia pe buze



o să mori. mi-a zis rânjind
ştiu. nu-i o noutate. toată lumea moare.
o să mori, căci am văzut moartea scuipandu-ţi în gură
am înghiţit în sec, oare chiar mă scuipase?
mi-a citit gândurile cred, că a spus
da măi, a trecut pe lângă tine şi a scuipat
omul nu vede şi nu simte
dar încet-încet îi pier cuvintele
gustul I se duce pe apa sâmbetei
răsuflarea i se schimbă
şi omul doarme mai mult şi mai adânc
ca atunci când trece vadul
abia când începe să se răcească bagă de seamă
că nu-i mai pasă de cei din jur
şi nici de el
da o să vezi tu…

acelaşi aer, aceeaşi lumină doar că…
tăcerea, tăcerea parcă e alta
şi cuvintele
mai puţine… mai seci
mai grele
ca o coajă de herpes

pe care nu te înduri să o smulgi

sâmbătă, 22 iulie 2017

când subiectul este inutil, predicatul cel mai bun este a muri


şi asta este temă de viaţă nu de casă
pentru că zilele iau ce le dai şi pleacă mai departe
să-şi cearnă inventarul printre lespezile trecutului
departe de gurile flămânde ale viitorului
ce-şi muscă buzele
şi tac
dar pentru că subiectul merită dezvoltat
am să va dau posibilitatea să introduceţi rânduri-rânduri
toate spaimele şi confirmările voastre
ţineţi aproape şi pregătiţi-vă
să alungăm din cetate
toate subiectele şi predicatele
inutile
iar dacă a muri
mai poate fi păstrat

voi începe eu prin a fi subiect

joi, 20 iulie 2017

şi era coadă… şi era iarnă



astăzi voi poveşti o întâmplare de demult,
 din vremurile întunecate când toate se dădeau pe cartelă
dar chiar şi raţionalizate, multe nu ajungeau şi lumea se aşeza cuminte la coadă
aşteptând să vină ceva, orice, numai să nu pleci cu mâna goală acasă
şi cei mai vajnici apărători ai cozii erau pensionarii
adulmecând orice mişcare
a venit marfa!
şi vestea s-a răspândit cu repeziciune
însufleţind coada împietrită
şi lumea fremăta de nerăbdare
dar iată că încet, încet coada se destramă
şi numai câteva persoane mai rămân
căci se băgase iubire, dar lumea nu părea interesată
ce să faci cu atâta iubire?
câtă iubire să-ţi trebuiască într-o casă aşezată
cu soţ, soţie, copii şi bunici?
numai un disperat,
tot lua şi umplea sacoşă după sacoşă
strigând: mai vreau iubire
iau cât de multă îmi puteţi da
căci el ştia că numai dăruind vei dobândi
mai ales că se apropiau sărbătorile

şi iubirea era tot ceea ce- şi putea permite

luni, 17 iulie 2017

fugi cât mai ai timp



la radio, o voce tremurată repetă un anunţ la fiecare cinci minute
va rugăm să va păstraţi calmul, nu s-a întâmplat nimic deosebit
nu. nu e revoluţie şi nici sfârşitul lumii
e doar un cutremur cu magnitudinea de opt virgulă şapte
scapă cine poate dar va rugăm să nu vă îmbulziţi
e timp de moarte pentru toată lumea
avem toate echipajele în stare de alertă
cu lumânări aprinse şi ultima împărtăşanie pregătită
şi dacă nu aveţi de gând să muriţi va rugăm să nu deschideţi gura
ca să ajungă la toată lumea

din cuvânt mi-am făcut scară, aripă, toiag şi dor
zi de zi eu îmi iau zborul, seara mă întorc să mor
urc pe scară şi cobor mistuit de vechi silabe
gândurile mele toate, stoluri care-mi dau ocol

geamuri sparte, fiare, plastic şi hârtii ce-aleargă mute
lumina dansând sălbatic vrea tăcerea s-o înfrunte
liniştea din cer pogoară ca o ploaie monotonă
ochiul ars ar vrea să plângă dar suspinul nu se vede

cândva pământul era un picior de plai sau poate o gură de rai
dar zarurile au fost aruncate şi au căzut îngrămădit,
aglutinând în jurul unei omeniri iresponsabile
ce desparte totul în cuvinte, în silabe, în sunete şi în tăceri
spărgând liniştea ancestrală cu suspine şi chiote
şi desenând viaţa în contururi simple
un zâmbet uşor concav
un scrâşnet puţin convex

şi în rest doar linii drepte cuprinse între un infinit şi altul

duminică, 16 iulie 2017

fuga spre roşu


dimineaţa, când fugi de lume, soarele priveşte somnoros în urmă
neînţelegând de ce preferi întunericul spaimelor
dar tu nu ai timp de explicaţii
bacul îşi strigă ultimele locuri aşa că te grăbeşti
să urci în luntre cât mai ai putere
omul a inventat durerea ca să ascundă spaimele ce-l bântuie
şi iubirea ca să arate lumii că nimic nu e nou sub soare
când vorbeşti de căutări inutile
laşi sufletul ce te cuprinde
să se odihnească
pe pragul vieţii
şi-atunci îţi dai seama
că negrul nu e decât fuga spre roşu

a neantului atotcuprinzător

duminică, 9 iulie 2017

despre... distanţe



despre distanţe numai de bine, căci nimeni,
nu ar vrea să-şi pună în cap primul pas cu care începem
şi va veni o vreme când ne vom măsura distanţele în cuvinte
atunci când iubeşti carnea freamătă, tresaltă
buzele devin mai sensibile
şi simt gustul zilelor date-n pârg
aninate între două răsuflări
atâta timp cât iubirea
te duce că vântul şi ca gândul
ce mai contează distanţa?
instantaneul se strecoară lângă tine
uzurpând tăcerea singurătăţii
şi-abia atunci
ţelegi curbura spaţiului

în pliurile timpului

miercuri, 5 iulie 2017

e timpul


oameni buni, cumpăraţi-vă foarfeci cât mai aveţi timp şi putere,
avalanşa e gata să se prăvale peste noi iar cel ce nu-şi taie sforile la timp
riscă să moară strivit de neputinţă, teamă şi inconştienţă
foarfeca poate fi considerată armă albă doar de cei te vor atârnat în sfori
căci păpuşarii şi păpuşarul şef vor ajunge şomeri smeri ţi fără păpuşi
mai ştii anul când iarna şi-a tăiat venele?
lumea alerga pe străzi dezlănţuită şi sau poate deznădăjduită
întrebând în stânga şi în stânga unde-i Moş Crăciun
dar Moş Gerilă, ultimul pe listă cu voia dumneavoastră, ne mitralia realitatea
mânuind sforile, cel mai priceput sforar ascuns după un zâmbet
oameni buni, cumpăraţi-va foarfeci şi vorba americanului
just do it...
nu trebuie decât să-ţi tai sforile
ştiu, e dureros, vei cădea în genunchi
dar după ce va trece ameţeala
şi-ţi vei ridica privirile, vei vedea cerul fără sfori

ce dulce este aerul

marți, 4 iulie 2017

despre nuditate cu dezinvoltură


de felul meu nu abuzez de încrederea celor din jur
dar nici nu pot să fac abstracţie de ceea ce văd
şi de multe ori pur şi simplu mă îngrozesc
când văd manechine cu ochii goi traversând grăbite oraşul
aud voci golite de conţinut, de nuanţe, de viaţă
strivite de importanţa pe care şi-o arogă
şi mai ales golite de orice decenţă
nuditatea a fost primul dar primit şi exprima frumosul
dar ipocrizia ne-a învăţat cum să o acoperim
sub falduri fals estetice
ascundem nuditatea trupului dar etalăm golul interior
ni se pare franc să ne exhibăm goliciunea
şi ca să ne putem ascunde mai bine
am lăsat cuvintele să ne dezbrace de orice inhibiţii
dar cuvintele nu sunt altceva decât oglinzi
şi ne trezim asemeni împăratului, etalând mândru hainele cele noi
eu îmi port nuditatea oriunde, cu decenţă,  în timp ce mulţi o lasă la garderobă
şi o îmbracă numai atunci când li se cere sau cred că merită
dar cei mai mulţi, în inconştienţa lor
umplu spaţiul public

cu tristeţea inoportunului nud

duminică, 2 iulie 2017

când nu ai nici o vină


s-a prăvălit lumea cu susul în jos de ne-au ajuns capetele unde ne erau picioarele
dar măcar dacă am avea răbdare să privim cerul, să mai punem întrebări
dar nu. noi nu, niciodată... noi nu

îmbracă-te, dezbracă-te, ridicolul rânjeşte, n-ai teamă mergi înainte
la stângaaaaaaaaa! î-na-in-te. marş de aici... cine eşti tu
ca să-mi răscoleşti necuvintele cu îndoielile tale?

cerurile freamătă a furtună, pământul se cutremură a jale
plouă ca-n zilele de demult, dar nu e numai apă
străzi pline de sânge tuşesc tuberculos

vitrine se sparg, manechinele coboară în pas de defilare
haine şui arborează curcubee spasmodice
cândva, aici, era un magazin cu de toate,
azi doar vântul mai răstoarnă câte o frunză putrezită

viaţa e un cal speriat ce striveşte-n galopul său
toate bornele şi reperele
fericiţi cei ce au murit pentru o vină oarecare

dar cei care mor şi nu ştiu ?

sâmbătă, 1 iulie 2017

scăldătoarea îngerilor



undeva, în adâncul sufletului e o mare de lacrimi
în care opărim şi jumulim aripile îngerilor căzuţi pe câmpul de luptă.
căci toate spaimele nostre înrolate în oastea nefăcutelor
muscă din carnea lor
o să spuneţi că e dureros. ştiu,
dar un înger căzut e sortit pieirii
aşa că dacă le opărim şi jumulim aripile
le putem da drumul în lume
şi ei devin oameni
până la o nouă absolvire a şcolii de îngeri
e drept că nu toţi ajung să dea examenul de maturitate
şi din cauza asta vedem oameni pe stradă
cu spaima nerostitelor întipărită
şi un nelămurit dor de zbor
tânjind după ceruri

şi iubire

vineri, 30 iunie 2017

stare de fapt



singur, atât de singur, că până şi respiraţia e o furtună dezlănţuită
mugind peste întinsul amintirilor nesăbuite ce nu au aşteptat
căderea serii,
ştiind că perioadele de acalmie dor mai puţin
departele de-aproape doare la fel
şi numai prăpastia ştie dar nu poate spune
câte durere a strâns în adâncuri
şi cu toate că cele două maluri se surpă încontinuu
tot nu reuşesc să se strângă în braţe
dincolo de mine e doar tăcere
în faţa mea e o mare de cuvinte
numai eu, biată limbă de nisip mă strădui
să le despart apropiindu-le


sâmbătă, 24 iunie 2017

grădinile raiului – azi alungarea



nu. nu a venit nimeni cu citaţie de la cremenal
a fost suficientă o piatră în sanda
şi s-a umplut grădina de sânge,
iar cuvintele ţâşneau, trecând pe sub garoul bunului simţ
copacul care face ciori şi-a lepădat sămânţa în grădinile fericite
şi această a prins, întinzându-se ca după un somn lung
a lăstărit, a-îmbobocit şi a rodit sămânţă otrăvită
care s-a lipit de suflete, înstrăinându-le
lipindu-le  plasturii tăcerilor peste rana buzelor
şi atât a fost.
locul s-a pustiit, sufletele pribegesc
limpezindu-şi cerurile cu amintiri
şi un surâs stingher anină în colţul buzelor
am fost frumoşi, nebuni şi inocenţi
noi sclavii cuvântului
rostit fără false pudori

iertată fie-ne inconştienţă

joi, 22 iunie 2017

când trenul se întreabă


pornise demult şi fiecare zi părea tot mai lungă şi mai anevoioasă
încât se întreba de unde o să aibă atâta putere ca să ajungă
dar mai înainte de toate trebuia să ştie unde
căci de când lumea, nimeni nu a plecat la drum în cunoştinţă de cauză
şi mai ales, nimeni nu s-a întors ca să povestească
să ne spună cum arată depoul
locul unde ne retragem pentru curăţenie şi reparaţie
zvonuri există, dar cine mai crede în ele?
obosise ca să spun aşa,
sufletul nu mai privea cu nesaţ pe fereastră
şi nefolosite, ferestrele s-au întunecat
filtrând idei, simţăminte, emoţii
mergea în virtutea inerţiei
solitar printre alte linii
pe care trenuri treceau în viteză
arătând lumii gâfâitul şuierat şi cumva forţat
ca şi când ar vrea să sublinieze faptul că se mişcau cu un scop
către o destinaţie bine determinată
din loc în loc, garnituri stând la o şuetă în plin câmp
sau pur şi simplu ruginind într-un abandon total
eu, în ce staţie trebuie să opresc?
şi după ce orar?


dar oare unde-i gara?

marți, 20 iunie 2017

mi-e dor de mine însumi



check-in, gate number twenty five, running like crazy, enjoy
passport, money to buy a visa stamp, work paper filled, and waiting rows
yes sir, no men, of course, for sure, I am your brother
mă uit în jur şi nu dau de mine, cred că m-am rătăcit în viaţa asta
iphon-ul nu-i un gadget, e însuşi viaţa ta, conexiunea la realitate, la spaţiu şi timp
şi atâta timp cât îl foloseşti înseamnă că trăieşti
dar pentru foarte mulţi dintre voi eu nu mai sunt în viaţă
cuvintele mi s-au uscat pe buze
gândurile mele duse de vânt nimeresc tot în deşerturi
şi nici sărutul nu mai are parcă acelaşi gust
când eram mic mă îmbrăţişăm singur, sau măcar genunchii aduşi la gură
apoi am început să uit de mine deoarece altele erau priorităţile
iar acum stau şi mă întreb de când ? până când?
înainte vreme, iarna însemna ore şi ore de bulgăreală şi sanie
pe când acum se rezumă numai la mocirlă, troiene neridicate şi frig,
singurătate şi priviri deznădăjduite prin fereastra oarbă
primăvara se destrămau gerurile şi se arătau ghioceii
dar eu nu băgam de seamă pentru că rătăceam printre cuvinte
legănându-mă de un şnuruleţ împletit cu alb şi cu mult roşu
astăzi cumpărăm sentimente şi simboluri 
ca să vorbească ele în locul nostru, doborâţi fiind de stresul inutil
al unui mâine ce şi-a pierdut parfumul primelor narcise
niciodată vara nu era îndeajuns
şi multe băi rămâneau nefăcute din cauza unui gaj sau a unui joc de cărţi
răsfirat pe o plajă tot mai pustie la ceas de seară când buzele aveau gust de arsură şi de mai încă
poate că toamna, poate că mâine

sau poate că nu

joi, 15 iunie 2017

etalon sau standard?



sa nu-mi spui dimensiunile patului lui Procust
lasa-ma sa-mi tihneasca somnul
indiferent care sint limitele acceptate
sau impuse

dintr-un trecut oarecare plin de masti pagane
imi zambeste o viata simpla, era frumoasa
si viata chiar era viata
dar cate amintiri mai sunt intelese si acceptate

visele nu au ceas desteptator si nici program
ele vin cand vor, unde vor si cate vor
visele nu au oprelisti
dar nici darnice din cale afara nu sunt

sunt oameni, care lupta pentru o farama de libertate
care isi ascund independenta in spatele unor pagini
si se bucura cand norul saruta firul de iarba
lasandu-si ofranda zorilor senine




marți, 13 iunie 2017

incompatibilitate



dincolo de tacere este o intindere vasta, stearpa dupa cum arata
in care fiecare isi cauta erorile si neimplinirile
si mana mea cu amprente indescifrabile
spala o alta tacere si impreuna spala culorile zilei

despartiti artificial de o limba ca un limb de pamant virgin
cautam porumbei voiajori care sa converteasca lumina
in mesaje scrise intr-o limba universal
in care galbenul de sanziene descrie nerostirea verii

vorbim linii paralele, inimile noastre sunt doua supernove
atat de indepartate incat luminile lor nu se regasesc
si asteptam cu infrigurare big-bangul
ce ne va aduna in matricea unei singure iubiri


important is what you can do, not what you expect

luni, 12 iunie 2017

să nu priveşti peste umăr


şi am fost plângere şi-am fost iertare
şi tot trecutul mi l-am scufundat să nu am cale de întors
în mine ar trebui să crească-altă sămânţă
de n-aş fi sterp, lipsit de apărare

adapă-te cu roua lacrimilor ce au fost
că altele nu sunt ca să mai curgă
secat izvorul, pustiită viaţă
şi sufletul în tot mi s-a supus

încet pornim către o altă zare
eu Don Quijote, sufletul o Rosinantă
aş vrea să-mi sprijin temerile toate
dar Sancho Panza a scăpat în moarte

departe, mă alung cât mai departe,

de viaţă râul ăsta mă desparte

vineri, 9 iunie 2017

poveste scurta (1)

în adâncul sufletului ştia că nu va putea strânge banii destul de repede, dar cum să-i spui inimii să-şi vadă de treaba ei? De câte ori avea timp intra în magazinul de candelabre şi se uita în colţul unde aştepta cuminte candelabrul lui. Nu era un candelabru, era un pui de candelabru, dar cu puţin noroc ar fi încăput în cămăruţa pe care o împărţeau el cu soţia şi cei cinci copii. Ştia că nu avea curent tras la casă dar ce mai conta, cu câteva lumânărele bijuteriile de cristal aveau să scânteie în mii şi mii de culori ca şi când ar fi avut becuri. Simţea că îl lasă curajul aşa că deschise uşa magazinului. Stăpânul şedea tolănit într-un fotoliu lăbărţat iar băieţii din magazin ştergeau ţurţurii de praf. Totul scânteia în mii de culori. Înaintă cu grijă până în colţul unde obişnuia să vadă bucuria sufletului său. Cele trei becuri aruncau în jur miriade de steluţe în mii şi mii de culori. Era un vis pe care nu şi-l putea permite. Abia dacă strânsese rupându- şi de la gură a zecea parte din preţul ucigător de mare. Se întoarse uşor şi păşi dincolo de uşa de sticlă. Mai întoarse odată capul după care se afundă în hărmălaia obişnuită a străzii, fără să mai bage de seamă zoaiele şi mizeria de pe jos. Acum în faţa ochilor nu mai avea decât candelabrul său de poveste. Ajunse acasă rupt de foame şi de spate. Puse pe masă cele patru bancnote motolite şi ieşi în curte să se spele. Una din fete se strecură pe lângă uşa şi se aplecă să ridice cana cu apă. Îl ajută să se spele pe faţă şi pe gât apoi se aplecă şi îi turna apă ajutându-l să se cureţe pe picioare. Când termină cu ablutiunile îşi ridică ochii mulţumind fetei. Aceasta îi zări strălucirea din colţul ochilor şi îl întreba tăcut dacă fusese să-l vadă. La fel de tăcut el dădu din cap lăsând să izvorască miriada de lumini multicolore. Apoi noapte îi învălui inghiontindu-i să între în casă. Strânşi în jurul mesei joase toţi aşteptau. Tablaua cu orez şi legume fierte se goli cu mult înainte că foamea celor mulţi să se potolească. Câteva căni cu apă vor umple repede locul pustiu şi neîndestulat. Cu toate că nimeni nu întreba, toţi ştiau cu precizie zilele când el trecea pe la magazin. Devenise o obişnuinţă să-i vadă ochii luminaţi de un foc lăuntric şi să ştie. Iată însă că zicala veche e tot vie atunci când spune că nu aduce ziua ce aduce ceasul. Şi da, pentru că în acea zi cerul parcă îşi trăsese voal de plumb să nu lase să scape nici o rază senină. Omul nostru ajunse în faţa magazinului. Îşi şterse pantofii scorojiţi şi peticiţi după care intră. Mergea ca prin vis fără să se uite în jur. Ajunse la colţul lui fără să bage de seamă cioburile pe care călca. Ajunse sub candelabru şi îşi ridică sfios ochii. Noaptea pustiirii dacă ar fi căzut peste el şi nu s-ar fi umplut atât de repede de negreala morţii. Privea şi nu-i venea să creadă. Candelabrul lui nu mai era acolo. Un altul îi luase locul. Simţi că i se înmoaie picioarele. Se lasă pe vine ca şi când s-ar fi legat la şireturi şi ochii i se umplură de lacrimi. Dar chiar lângă piciorul stâng se găsea un ciucurel de cristal mai subţire ca un deget de copil. Îl luă privindu-l prin ceaţa lacrimilor. Apoi îşi făcu curaj şi se ridică. Se întoarse şi plecă spre uşă. În calea lui un băietan de magazin lustruia tija unui lampadar.
-              Ce s-a întâmplat cu micul candelabru din colţul camerei? Cine l-a luat?
-              Nu l-a luat nimeni. S-a rupt inelul de agăţat şi a căzut făcându-se praf. Nici măcar corpul de metal nu a scăpat întreg. S-a turtit şi nu a mai putut fi recuperat sau folosit.
-              Şi? L-aţi aruncat?
-              Cred că da. Patronul l-a luat şi l-a dus în spate.
-              Crezi că…
-              Poţi să te duci să-l iei din spate de la lada de gunoi. Asta dacă patronal nu e pe acolo cumva.
Omul nostru îşi lua inima în dinţi şi dădu ocol celor câteva case până ajunse pe străduţa lăturalnică din spatele magazinului. Chiar la uşa din spate lângă coşul de gumoi stătea patronal scuturandu-şi mâinile şi pantalonii ca şi când ar fi cărat ceva. Se apropie de coşul de gunoi încercând să caute cu coadă ochiului.
-              Ce cauţi pe aici? Ori vrei să iei ceva?
-              Am aflat că aţi aruncat candelabrul acela mic la gunoi după ce s-a rupt inelul de prindere.
-              Da şi?
-              Păi voiam să văd dacă e adevărat.
Patronul se apleca şi lua corpul turtit din coşul de gunoi.
-              Despre ăsta e vorba?
-              Da. Oare e de aruncat sau…
-              Păi, acum dacă întrebi de el, cred că e de vânzare.
-              Şi cât costă?
-              Mult. N-ai tu bani nici pentru ăsta…
-              Aşa turtit şi fără cristale?
-              Da. Nu-i  de pomană. Costă.

Omul nostru se îndepărta strângând în mâna bucăţica de crista ca un degeţel de copil. Poate că nu v-a avea bani să cumpere un candelabru niciodată dar micul soare scânteietor din mâna lui îi aducea atâta căldură în suflet…