marți, 24 noiembrie 2009

pecingine...



de la atâta ploaie
s-au umplut de buruiană papilele
lăsându-mă fără gustul cititului
şi-au intrat echipele
cu ce le-a picat în mână
tăinuind cu/fără discernământ
toate gusturile clădite cu atâta migală.
şi m-au urlat
şi limba din gâtlej mi-au luat
la puricat
căutându-mi toate alegerile,
şi-adulmecând tiparele

gândirea-mi, şchioapă
de la gropile sufleteşti
neacoperite…
astăzi codul portocaliu doare
dar până la vară o să se decoloreze
ca o aftă prelungă
arzând cerurile

miere

am încercat să te-nţeleg
şi să te definesc prin vorbe
dar pentru a afla adevărul
trebuie să plătesc tribut
ambiguităţilor
şi trădării cuvintelor
aşa că am decis:
pentru început
eu sunt adevărul
scris cu sânge
în adâncul cărnii
şi-aştept,
în stadiu larvar
să descopăr spaţiul
din afara fagurelui,
timp vâscos
ce mă ţine captiv

sub zodia cuvintelor...



o să-mi spui că verdele se-ntinde umbră
învelindu-ne răsuflarea
şi-o să te cred
dar o să te-ntreb de ce-ţi sunt roşii buzele
sub sărutarea macilor
o să-mi mai spui că marea nu-i decât ploaie culcată
încălzindu-se-n braţele noastre
şi-o să mă uzi cu albastrul ochilor tăi
curgând de-a latul pe nisipul meu
şi-o să tăcem
aşa cum noaptea tace-n ochii stelelor
istovită de-aşteptare
o să-mi spui că sunt soarele tău
desfăcând rănită porţile cerului
şi-o să te-ascund plângând
în aurul viselor mele
şi voi picta pe bolta pântecului tău
întrebarea ce se plămădeşte
întru strigăt de viaţă

vizual



portativ

căutam cheia poemelor
bâjbâind printre rime
fără ţintă
m-am aprins lumânare
şi lumina a-nceput să povestească
despre ceremonialul clipelor pierdute
despre căutări febrile
şi despre spaima neputinţei
şi ardeam liniştit
într-un timp al meu
depănâdu-ne visele,
eu şi urma paşilor mei.

alb miraj

iarna-şi plânge cu fulgi mari
cerul despuiat de păsări
şi penele se topesc
în căuşul palmei
în treacăt, ciocurile negre
se izbesc în ferestrele sufletului
căutându-mă,
fără să ştie
că plecasem cu ultimul stol
alungând triunghiul soarelui.


(Foto: www.dfg.ca.gov/viewing/images/winter.jpg)

luni, 23 noiembrie 2009

Defilarea cuvintelor

Să poţi să treci nepăsător prin marea de indiferenţă


Cuvintele se tem şi ele de uitare
Şi-atunci se lasă amăgite în orgii
Trăindu-şi efemera dragoste vulgară
În dans, în abandon şi în beţii.

Închise-n groază se ascund sub masca urii
Şi-uita că divinitatea-n pântec poartă
Chiar dacă uneori tăcerea doare
E semn de dragoste adevărată.

Orgie de cuvinte programată
Şi-n atrium, cafeaua mă aşteaptă
Matroana bate-n clapele căzute
Şi-un roi de curtezane se arată

Femeia te îmbată cu ce-i dai...

jour fixe




odată pe lună, când contul meu urlă de plăcere
cumpăr aperitive sărate şi bere
şi-mi invit prietenii la o şuetă
toţi fantome respectabile, cu o moarte frumoasă-n spate
şi noaptea se-nfiripă, ca o petrecere cu foc de tabără
şi fiecare povesteşte cam ce i se năzare
că doar nu avem ordine de zi
şi nici secretar pentru procesul verbal
ronţăi alune şi-i privesc cum beau bere şi se bucură
ca nişte copii scoşi cu grupa la plimbare
o singură dată, unul mai guraliv
m-a iscodit…
că cică nu-nţelegea rostul agapelor şi mai ales
voia să ştie de ce…cu ce scop îi alesesem
şi mai ales…de unde pornirea asta…ciudată…pentru…
hmm…să-i spun?
ştia el prea bine, dar cred că voia să mă-ncerce de minte
şi ca la spovedanie, am început să-i povestesc
că aveam nevoie de schimbare şi de consiliere pe varii probleme
şi la cine să apelez dacă nu la ei, cei mai buni
şi că…ştiu c-am vorbit aproape o oră
şi el mă asculta, mestecând saleuri muiate-n bere
mă, tu trebuia să te faci politician, orator, că prea vorbeşti frumos
mi-a trântit aşa ca o pereche de palme reci peste faţa-ncinsă
şi-altceva?
sincer?
bineînţeles, ce dracu!
păi, în primul rând v-am ales pentru că aţi fost tari la viaţa voastră
şi mai ales pentru că nu trebuie să vă plătesc şedinţele…
voi sunteţi fericiţi că mai iesiţi în lume
eu sunt mulţumit că stau printre voi fără nici o temere
şi mai fur şi eu câte ceva din când în când
nu ştiu dacă s-au vorbit între ei sau nu
dar de atunci s-a risipit orice urmă de reţinere sau stânjeneală
şi agapele noastre sunt cu adevărat mişto
beau bere, mănânc alune şi ascult
nici măcar nu trebuie să-ntreb
să le spun ce mă doare
doar ştiu tot, şi vorbesc despre toate
abia aştept să ne vedem iar mâine seară
să văd ce spun ei de criza asta
şi vă spun cu mâna pe inimă (da, încă bate)
chiar merită!

senină

în zori când până şi stelele clipesc ostenite
sufletul mi se deschide fereastră
iar viaţa sprijinită-n coate
priveşte tăcută răsăritul
ar fi suficient să trag perdeaua nopţii
ca s-o pierd în moarte
dar e păcat
e-atât de fragedă şi frumoasă
în chenarul ferestrei
încât aş privi-o-n neştire
cum îşi bea ceaşca de lumină.

uman...


puterea de a dobândi putere
şi de-a întinde timpul ca pe-o foaie
ne scriem visele ce-am vrea ca să rămână
doar cu simpatică cerneală,
în lumină.

citind în cartea vieţii
toate semnele şi codurile inscripţionate
mi-am demonstrat puterea
de a mă pătrunde
de mine.

moartea, misiune îndeplinită
când ţi-ai terminat aerul de expirat
eliminând ultima întrebare
între două ore
ploioase.

drumul îmi este scris
pe cortex. cu pete de lumini şi umbre
citesc urmele şi-adulmec
paradoxuri ce nasc
tăceri.


(foto: imogen-cunnigham-the-dream-1910)

trădarea păcii



pace, pace, între două dobitoace!
şi am crezut, şi m-ai murit
şi cerul cruce s-a zidit
şi-apoi şi-a ţintuit
aripa.
mă cheamă zborul
şi visez,
că-mi este dragă viaţa
o pană, suflet,
mi-aş ceda
să retrăiesc verdeaţa
n-am vrut război dar l-am avut
nu am învins
dar m-ai pierdut
tăcând prin armistiţii
ţi-am dat obrazul
ai scuipat
dând foc la inchiziţii
ţi-am dat un ochi să mă priveşti
şi-ai luat ca pleoapă scalpul,
în dinţi, încet, ţi-am mestecat
uitarea şi păcatul.
şi creierul cu amintiri
l-am oferit ofrandă
secundele în zborul lor nu vor să te mai vadă
din raiul ce ţi-am oferit
ales-ai resturi, iadul,
tăcerea-n stâncă m-a zidit
uitare, chip cioplit.
trecutul sapă răni şi-ncet
dispari, o altă stâncă moare.
vei fi la rându-ţi ofertant
tăcerile te-or ţese
şi-n ou de piatră
al tău vis
cocon
în fire-alese
jur - împrejur, uitări străvechi,
şi eu, şi tu,
şi pace,
un el va rupe-al vieţii văl
şi vise-n el s-or naşte.

pasărea croitor



creşteam pădure
blocându-i răsuflarea
ţinând-o departe
departe…

mă ramificam, pieptănam vântul,
răscolind strigătul văzduhului strivit
de-o indolenţă

urletul suia din milioane de frunze,
coloană sonoră şi verde
ce leagănă moartea

m-am rătăcit, singur, în tăcerea
pe care ţipetele păsărilor o destrămau
nervură după nervură

acolo unde de niciunde se aude:
am luat fire de mătase să-mpletim la vise case
şi din sfori doar închisori
pentru el,
gând rebel…

imobilism

îmi trăiesc viaţa
sferă plină de protuberanţe
secunde ce bolborosesc
spărgându-şi învelişu-n roşu

“îmi trăiesc viaţa” sună ca dracu, şablonard
da, pentru că dacă spuneam că-mi umflu viaţa
balon colorându-mi orizontul
ai fi întrebat ce se ascunde înăuntru
şi cine de cine separă.

mă gândeam să-ţi povestesc cum se repetă
gonadă infinită
fractal siluind realitatea
între altfel de limite
mereu repetitive, plastice, fluide.

sau poate ca în adâncurile tale
acolo unde numai lumina se mai cerne
ai putea găsi o fărâmă de altceva
acel ceva nedecelabil
simţământ incriptat, uitat

Vine circul!




un deget în gol… gongul
şi tăvălugul zdrobeşte arena de-apluze
acrobaţi, jongleri, trapezişti, dresori,
VIATA!
pământul, copacii, florile, vietăţile, ca şi cum ar fi făcut parte din ea
totul tremură la unison: fantome, miraje
supravieţuitorii, copii într-o bombonerie, fără bani
jinduiţi! pedeapsă şi îndemn…
îndrăzniţi!
nu fiţi copii,
totul nu-i decât staniol, sclipici şi măşti
animale şi trapeze fără plasă
femeia cu barbă
şi mimii
priviţi sub vopsea
pipăiţi lacrimile, curaj,
poftiţi în arena,
vă aşteptăm…

Hansel şi Gretel



m-ai luat de mână
târându-mă grăbită în pădure
fără să-mi dai timp să mă-adun
de prin toate colţurile
ştiam că nu sunt singurul
şi pentru a-i ajuta pe ceilalţi
rupeam aşchii
încercând să las urme,
marcaj.
Ce tot faci acolo?
Cine-o să te descopere
Cine eşti tu?
ciuguliţi-mă, adunaţi-mă
sau măturaţi fărâmele
când multe urme
devin inutile…

m-am îmbolnăvit de tine viaţă,
ceara buzelor nu mă mai deranjează
acum, pot săruta morţii încă vii
precum şi vii morţi
albină ostenită de preaplin.

ţi-ai bătut joc de mine viaţă:
şi vrăjitoarea
şi cuşca
şi cazanul
şi căsuţa din pădure
toate ale tale sunt ...



(Foto: By madhatterzho - hansel and gretel)

repetitiv

ştiam.
de fiecare dată Carpe diem!
filonul vieţii neîncetat îl reluam
din nodu-n care mă scrumeam pană cu pană.
pofta de viaţă aprindea scânteia
şi-ofranda-şi căuta al ei altar
Aduceti vreascuri! Nălţaţi rugul
acum când lumea-i în al treilea pătrar
în coada ochiului se mistuie cenuşa
şi gheara scrijeleste-n jar
rubinu-şi cere căutarea
şi-vise-mi cern în pene iar şi iar.

yin - yang



nu te grăbi să mă cunoşti
mai lasă-mă să cred în libertate
să pot să-ţi înfloresc maci în obraz
tu să mă plimbi prin visele-ţi furate

nu te grăbi să mă închizi
în cercul amintirilor ce vor veni
mai bine faun, tu naiadă să îmi fii
şi pierde-ne-om coroanele de laur

nu te grăbi să mă striveşti
sub taina nopţilor de jar să mă ascunzi
mai lasă-mă să-mi crească-n ochi poveşti
şi-n suflet, feciorelnică, să îmi pătrunzi

nu te grăbi să-mi aparţii
mai lasă-mă să mă-mplinesc în tine
căci dacă orizontul tău voi deveni
te voi închide-n dragostea-mi rotundă

prefă-te mare ostenită-n asfinţit
şi te-oi brăzda adânc cu ghearele iubirii
ca prădător, fac tainic legământ
să-ţi fiu călau şi victimă şi sclav şi prunc.

lipit de uşă, ascult



luna plânge-n geam
tresărind speriată de scârţâitul nopţii
şi de umbra paşilor ce se opresc pe trepte
deschid uşa şi-ntreb mogâldeaţa ce-aşteaptă resemnată
a cui eşti tu spaimă?
nu ştiu, că m-am rătăcit
şi noaptea-i lungă, şi doare
de ce?
pentru că cineva se zbuciumă
şi-aşteaptă să mă strângă la piept
ascunzându-şi faţa în căuşul neputinţelor
te-aş lua în braţe, dar vezi tu
toate-ncăperile inimii sunt pline şi-apoi
nu mai vreau să trag încă-o spaimă
uite! ia paltonul, ia şi bocancii, ia şi ceva de mâncare
şi ieşi pe poarta vieţii mele
că eu nu te-am aşteptat
aşa spun toţi când îmi închid uşa-n faţă
dar eu cred că mai bine o spaimă, aşa ca mine
decât o nenorocire ce vine şi-ţi sfarmă viaţa
hai, du-te măi copilă! şi-nchid uşa, laş, ţinându-mi sufletul
iar ea se-ntoarce-ncet, o aud prin uşă,
şi pleacă murmurându-mi amărăciunea
ştiam c-aşa o să fie,
ştiam c-o să mă alunge,
dar ce pot să fac?
şi noaptea se strânge ghem, apăsându-mi…inima...

(Foto: http://www.descopera.ro/travelling/4948120-5-orase-moderne-iubite-si-abandonate)

nespuse...



hai cu noi, strigă penele duse de vânt
şi fâşii de carne încearcă să-şi ia zborul
dar cerul e încă albastru şi norii obezi
n-au aspect de noduli maligni

hai sus copăcel, urlă corul viselor despletite
dar rădăcinile scormonesc după o stâncă
pe care s-o strângă în braţe sinucigaş
şi-mpreună să se arunce-n lumină.

de la stânga la dreapta suntem noi, ţipă literele isterice
doar n-ai de gând să ne dai la o parte pe toate
ca să-ţi verşi nemestecatele şi neînghiţitele
miniature, pe sticla geamului prăfuit

hai, dă-te la o parte, stai în drum ca o reflexie
răstălmăcind curgerea…şi dacă totuşi…puhoiul sunt eu?
cum se mai pot apăra ceilalţi
de revărsările codului portocaliu?

miercuri, 18 noiembrie 2009

Copil

Lăsaţi copilul
Să se-ntoarcă acasă,
Căci el în dar,
V-aduce puritatea.
Puterea el şi-o ştie
Şi forţa lui domină,
Chiar când se-arată slab
Si-ascunde gravitatea,
Virtutea-i este scut
Şi spadă, simplitatea.
Desăvârşirea, el
Aduce,
Şi dreptatea.
Culege ce-i uşor
Când greu-i rădăcină
Şi calmul îl opune
Mişcării ce dezbină.
El mintea-ţi reformează
Şi o desăvârşeşte
Natura ţl ascultă
Iubirii-i porunceşte.
El e potir divin,
Ce iţi arată calea
Urmează-l sau
Primeşte-l…
Nu-i oferi, iertarea.

Generoasa ofertă

Ai întins mâna şi mi-ai oferit viaţa
Şoapte pierdute printre suspine,
O parte din mine
Şi-o şoaptă din tine
Iar viaţa se zbate când vine.
Am luat primul dumicat
Răscumpărându-ţi trupul,
Cu-al doilea, sorbit cu teamă
Mi-am apropiat de tine sângele,
Înmugurindu-te.
Ne-am suprapus sufletele
Şi ne-am ascultat ideile, visele, amăgirile.
Mâna ta prindea rădăcini în creştetul capului
Înfrunzindu-mă.
Dându-mi un sens.

Smoke on the water



Visam că sunt chitară
şi sunetele curgeau din sânul meu
învăluindu-te.

am închis ochii,
instrumentele nu trebuie să vadă
cât suferă corzile în lipsa partiturilor.

Uneori, chitările mor
odată cu suflul boxelor inocente
ce ţipau extatic acoperindu-mi scâncetele.

Griful chitării a început să se uzeze
îmi şopteai sărutându-mi coapsa în crugul nopţii
şi mă pierdeai în întuneric.

neacordată.

(Foto: by Kayla S., Inver Grove Heights, MN)

rostul...morţii

M-am născut, am crescut, am născut.
Un lucru pe care-l fac de obicei femeile,
Da, îmi lipeam palmele de cupola pântecului
Şi simţeam clopotele vieţii. Vibrând.
Am servit omenirea cu bucurie, s-ar spune
Pentru că e-un dat. Al femeilor. Toată viaţa
Am ucis teama cu sânge rece. Degeaba.
Numele ucigaşilor se uită. Din decenţă.
Iar aureolele-s pentru eroi şi sfinţi.
Noi femeile naştem, creştem şi murim.
Asemeni crinilor. Fără martori.
Iubeşte-ţi duşmanul cum îţi iubeşti aproapele,
Şi mi-am apropiat durerea de trup, urlând,
Căci a muri înseamnă să termini putin mai devreme programul.
Ce sufletul meu! Doctrina mea?
E Viaţa...

marți, 17 noiembrie 2009

scena

Amintirile mele, marionete
Uitate-n colţul colbuit al scenei
Mai speră într-o mână şi-o idee.
M-aplec şi dâre văd brăzdând vopseaua
Iar aţe către mine se înalţă
De trecutele jocuri se-agaţă.
Spectatorii de mâine aplaudă
Chemând păpuşile şi păpuşarul
Pentru o nouă apariţie, căci:
The show must go on!
Am pierdut războiul din mine,
M-au învins amintirile
Inundându-mi tranşeele
Iar visele mi s-au înnecat:
N-aveau veste de salvare.
Un ultim foc tras, şi albul violent
Mă acoperă-n cădere liberă.
Sfârsit. Cortina desparte
Apele şi lacrimile
Ştergând ultimii stropi
Ce-ascundeau
Amintirile printre riduri.

luni, 16 noiembrie 2009

natură statică



aseară ningeai liniştit
priveam printre pleoape cum mă aşterni
amintire după amintire şi răsuflare după răsuflare
erai frumoasă aplecată deasupra mea
descântându-mă
îngânam versuri albe mângâindu-ţi strofele
şi mătasea rimelor se ruşina-nvolburată
printre ploape certate.
te-am luat în palmă,
fulg răzvrătit
aplecat pieziş
sub buze uscate
muşcându-mi silabele pline,
faguri opalescenţi
în noapte
am terminat o strofă,
cuvintele,
buzele
şi-a doua tăcere
iar apoi m-am abandonat
zbor rătăcitor
viselor.

ciclu

Viaţă – Moarte,
Roata-ntoarce
Eşti pe creastă,
In lumină
Cazi în abis,
Beznă plină.
Cauţi calmul
Dar mişcarea
Te alungă iar pe drum,
Fericirea te-ar ajunge
Dacă n-ai fugi, nebun.
Vrei repaosul de-o clipă,
Cuprinzand eternitatea
Viaţa-şi vede spulberate
Visele şi libertatea.
Lacrimile plang în noapte,
Viaţa-n taină ne omoară
Alergam căutând faima,
Boabe-ntre pietre de moară.
Viaţa-n moarte, roata-ntoarce.

ruleta



Iau suferinţa şi mi-o pun la tâmplă
Şi-o amintire sună-n gol.
Mi-e sufletul o casă pustiită
Şi vântul îngheţat îi dă ocol.

M-am săturat să-mi las bărbaţii să plece
Aş vrea să-nchid uşa, mi-e sufletul rece.
Te agăţai de ei cu dinţii şi cu ghearele
Cu fâşii de suflet astupai spărturile…
Ce puteam să fac_ Mi-era frică să nu mă sparg.
Toţi cei pe care-i iubesc, pleacă părăsindu-mă
Şi-aş vrea să mor. O alta zămislindu-mă.
Aşa e, dar din păcate lumea mai şi moare,
Venim pe rând, pe sărite plecăm spre altă zare.
Dar de ce oare, toţi cei pe care-i iubesc
Trebuie să moară? Mi-e iubirea armă letală?
Ţi-a fost dat să trăieşti. Ia-ţi crucea şi umblă
Păcatele lumii nu vor să te-ajungă.
Am obosit să tot pierd, să pierd mereu,
Crucea din suflet atârnă prea greu,
Răspuns ai ca să-mi dai?
Nu. Eu nu am suflet
Şi asta mă împiedică să mi-l devorez,
Femeie! Pentru suflet eu te invidiez.
Asemeni poveştilor, sunt doar o ficţiune
Depinde de tine de vrei ca să crezi.
Dar ştiu deja, minunea nu crede.
Ea există. O simţi, o vezi.

Gând cu zei

Zeii-şi poartă goliciunea
În tăcutul abandon
Le-am furat visele toate
Fruct pierdut, fără de pom.

Am trecut un prag-etapă
Ne credeam cunoscători
Când le-am furat măreţia
Devenit-am cerşetori.

Căţăratu-ne-am pe tronul
Judecăţilor pripite
Ne-am luat dreptul de-a ucide
Avataruri şi cuvinte.

(Zeii-şi poartă goliciunea
Expuşi privirilor din cuşca cunoaşterii;
Cui oare îi va reveni sarcina
Să le găsească straie
Pe măsura măreţiei?
Căci dezbrăcându-i,
Am înşelat omenirea,
Iar omenirea se dorea înşelată.
Avem noi oamenii dreptul să ne judecăm zeii?
Bineînţeles că avem,
Dar oare judecăm cu înţelepciune?)

cine-s



la început a fost cuvântul
şi înainte-a fost jalea gândului nerostit
a gândului care mă caută
să-l împlinesc
în cuvânt.
undeva,
cândva,
ochiul meu
lăcrimează noapte şi tăcere
căci puterea gândului
nu s-a-ntrupat
în voinţă
cerând:
Să fie lumină!

(Foto:Picture Album: The Pistol Star: A Brilliant Star in Milky Way's Core )

fi-va mie...

Din talpă îmi creşte o rădăcină
Ce-n lacrimi îşi varsă seva salină
Nufăr ce-n mâl m-ascund de lumină
Prin verde solzoasă şi rece tulpină.

M-afund şi mă-nvârt, pe mal încolţesc
Spre cer îmi întind lăstari ce mustesc
M-agăţ de o stea şi-n noaptea cea grea
M-arunc şi erup, sămânţa-i prea grea.

Mă-ntind şi-nfloresc, cărări dăltuiesc
Spre tine tânjesc, să te întâlnesc
Nimicul pătruns aşteaptă răspuns
Eşti, sunt, suntem şi la tine-am ajuns.

duminică, 15 noiembrie 2009

despre iubire?

Mă simţeam neputincios
Cu senzaţia că mă plimb pe fundul mării.
Iar valurile şi neputinţele-au rămas departe, sus
Acolo unde zbuciumul caută cerul
Rezemam tăcerea
şi solzii curcubeu mă-ngânau:
Mă iubeşte, nu mă iubeşte
Mă iubeşte, nu mă iubeşte
Să nu te auto-compătimeşti niciodată.
Numai cretinii fac asta,
Au fost ultimele vorbe înghiţite de val

fugi!

e-ndemnul ce-l auzi când te strecori în lume
urme, e plin locul de urme
mă doare, mă agaţă
sânge
o palmă peste fund, un şut, un pas în faţă
scuipatul oxidat de la ţigară
o nouă dimineaţă
o cretă scârţâie pe tabla vieţii
a tabla înmulţirii
eu cu tine,
adunare repetitivă
orar, program, concediu, copii
înjur şi râgâi
mă scarpin în cap
ce-nseamnă meciul pentru un copac?
mă-mpiedic în baston ca într-o-înjurătură
şi pielea descuamată curge-omăt
în seara asta o să uit de gură
criţă mă fac,
cu bătrâneţea mă îmbăt
o să cădem în şanţ râzând ca proştii
şi o să-i spun că fuga
e teribilul păcat…

caii liberi

m-am refugiat din calea cuvintelor
dar nici tăcerile nu mă ascund
se dau la o parte şi mă lasă
la îndemâna focului
care mă-nvaţă
arzând
cuvinte crude
cuvinte răsunătoare
cuvinte neînşeuate şi fără zăbală
alergând cu versurile-n vânt

autumnală

de după pleoapă mă pândesc
zburlindu-se, hiene vise
între cuvinte mă închid
destin în actele prezise

le-aud cum zgrepţăne-n furie
şi-a toacă dinţii bat în gol
cu unghiile rădăcină
mă-nfig în carne le sunt sol

cuvinte mi-s frunze-n vânt
ce-n roşu scriu un alt poem
alei pustii repetă-n cor
refrenul viselor ce mor

2009-05-10

sete...




mă plânge seva în fereastră
şi frunzele mă galbenă-nserare
mi-s rădăcinile pe piatra care moare
stâncă pe cer fără noroc

mă trage gravitaţia acasă
şi crengile mă sapă a pustiu
o preerie ce-aşteaptă doar scânteia
mă cerne fum, cenuşă pe pământ

mi-s lacrimile urmă pe obraz
potirul sunetelor s-a uscat pe ram
zidite mi-s canalele de fugă
când mâine poticnit dispare-n azi.

uitat sunt pe pervazul vieţii
şi dincolo îi plouă un potop foşnit
mi-aş rupe rădăcinile ca să trec vama
dar cin´ să stingă setea de sfârşit?


(Fotop: http://www.fotoportmann.com/blog/page/2/)

labirint



am intrat, neînceput şi neterminat
ca-ntr-o alunecare, clivaj desparţindu-mă de mine
şi-amestecându-mă printre
da, voi lăsa sunetul să mă spele
aşa cum numai aerul o poate face: mătăsos, proaspăt, curtenitor
ca sărutul, ca mângâierea, ca uitarea
dacă urmele paşilor s-ar înfrăţi
ar dăltui tăcerile
dar frunzele toamnei cern, topindu-mă
în ferestre.
şi alunec pe poteci, printre voci,
voce fiind,
lipind etichete sonore
goale ca eterul, având aceeaşi aromă
inegalabilă.
spuneai...
dar câte nu spune-un rătăcitor
prin colţurile vieţii
atunci când apăsările îi rătăcesc privirile
şi cărările
spuneai că toamna începe
să se-nfoaie cu luna plină din septembrie,
aşa cum numai albastrul mai răspunde
chemărilor ploilor
şi iernilor
când aerul tare
înmoaie tăria cataractelor
zădărnicindu-le curgerea către
porţile bănuitelor
fantomatice... urme…
şi mai spuneai
că băncile şi umbrarele tale
fug toccând urmele brânduşelor
atunci când amintirile se mai înfundă
debordând de-amăgiri
m-ai zidit în simbol
aşa cum fiecare figură este încastrată,
cochilie cu coarnele zgribulite,
asemeni banchizelor
prinse-ntre aurore boreale
tăinuind tăceri.
o să mai caut
o să te caut
o să mă caut după urmele paşilor
ce încă mai pipăie ringul
rimelor încrucişate
printre crinoline.

într-o gară...






între cele trei tăceri adânci
luna-şi ţese voalete din ţârâitul greierilor
pentru fiecare ochi
uitat deschis.
roţile de tren gâfâie printre traverse
şi din când în când, gem
fericite de-o staţionare
Transports.
noi umplem nopţile
şi locurile
cu greieri.
iar afişajul electronic
s-a culcat lângă linia galbenă
până la urmărul tren.
şotron, viaţa uită de reguli
şi ne-ndeamnă
să mai plonjăm odată
într-o tăcere adâncă
de missa solemnis.

(Foto: www.redbubble.com/people/mccabe/art/2432710-8)

sânge şi petale de crin




hălci de cuvinte,
duse de vântul primenirii
îmbujorează pagina
sufocată până la alb
de parfumul satinat al crinilor
mamă, de ce vomită omul ăla?
a-nghiţit mai mult decât îi putea duce
omuleţul.
a-nghiţit nemestecate cuvintele
şi-acum sufera. de spasmofilie
şi dacă nu scapă de atacul de panică
riscă şi o fibrilaţie
până la deplina colmatare
a filonului poetic.

(foto: lastheplace.com/.../Catholic-Girls-Guide.jpg)

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

fusta neagră de voal

te-ai ivit din colţul oglinzii
pipăindu-ţi drumul
printre petele de ruj stinse
şi printre crevasele cariilor lui niciodată
te-ai întors, piruetă lascivă
pipăind aerul cu vârful pantofului
apucă-te de căţărări, mi-ai aruncat peste umăr
de ce?
iar întrebarea se stinge în sunet de oase
printre apele-oglindirii
nu ştiu dacă ajută, dar poţi să mori elegant
mai bine te caţeri după sfârşitul poveştii
decât să aştepţi…ca mine…
am crezut că plângi
dar numai vântul mai caută
să stingă lumina
febra m-alintă
visez chipuri
şi mângâi norii
căutând...

uimire




femeie, tu mă iubeşti !
ştiu, ştiu că n-o s-o spui niciodată
dar asta se vede pe sticla boltitului curcubeu
şi în floarea ce-mi sparge tăcerea
e ca o unduire de perdea
în fereastra vieţii
te privesc printre gene
când te chinui să-mi aduni zilele uitate
cum mi le speli
şi-apoi le-inşiri pe toate clipele
unui ieri
să mi le vadă
şi să le certe vântul
te privesc cum mă aduni
din toate cioburile
şi m-aşezi piesă lângă piesă
puzzle rătăcitor în carne
şi mă-nchegi c-o lacrimă
şi mă ştergi cu-n gând bun
ca să mă scoţi la lumină într-un azi
răscroindu-mă.
femeie, mâinile tale
mă ştiu de la rădăcină şi până-n creştet
cu rătăcirile îngălbenite
şi cu speranţele
împietrite
femeie,
iertarea-nfloreşte pe buze

joi, 12 noiembrie 2009

eu...

Doamna?



avea ochii căprui
uşor încercănaţi
iar colţul gurii cobora a umbră
pierdută rătăcea din om în om
cohorte se-adunau ca s-o ajungă
am stat de vorbă mult atunci
şi multe cred că-ar mai fi vrut să spună
azi nimeni n-are timp de-apus
şi ne petrecem zilele pe fugă.
topindu-ne
ca două răsuflări grăbite
sleite pe un colţ de-oglindă

vânturându-mă…

fără rost


mâine:
gonesc prin viaţă
înspăimântătoare prăbuşire,
ceaţă nimicind lumina.
târziu
când noaptea naşte tăcere
iar timpul se tânguie
pe tabla de şah a secundelor
inima mea,
imensă cupă de umbră
îşi schimbă forma şi culoarea
sorbind însetată
din diadema de foc
a universului
tău

ieri:
tu, imagine statică
îmi răstorni perspectiva
prelingându-mă printre pleoape
radiaţie iluzorie
imaterială

astăzi:
între două iubiri
mizez pe două milioane de ani
şi o fractură…
a timpului

eu… sunt:
viteză absolută
cădere iraţională
absenţă

mănare

pe unde trec,
cuvintelor le este greu să mai trăiască
li se usucă toţi bobocii, iască
şi măcinându-se uşor dispar
pulbere dispersată
şi presată
o şoaptă într-un timp amorf,
cu lexicon şi flori de plastic

m-ascund
dar urma lucitoare şi băloasă
mi-arată rătăcirea şi mă dă de gol
nici ploaia parcă nu mai e ce-a fost
căci nu mai spală
şi imundă
mă-mbracă…

parafrază

plutesc în ambiguitate, foetus în lichid amniotic
nici distrugător, nici salvator, nici măcar forţă neutră,
câte puţin din toate şi nimic
altfel...dar altceva, am vrut să zic
banchiză...în derivă.

m-ai luat la sân alintându-mă, legănându-mă
făcându-mă să-nchid ochii...
să nu mai văd acest „univers” murdar
plin de excreţii verbale
până la refuz
ceea ce ai uitat însă
sau ai acoperit cu umbra visului tău
e că te înalţi din rădăcina mea,
nefiind altceva
decât visul frumos.

cădere liberă…în abisul disperării




ochi calmi, salivă în parametri clinici
temperatură normală şi lubrefiere abundentă
spaime retractile şi zâmbet pictat
gheare ce înhaţă, aer expirat
păcat că miezul fiinţei se afla în altă parte
mult prea departe
şi mult peste acceleraţia normală
gravitaţia este prea mare
în zona sufletului...şi
inconştient sau nu, îţi respect...
căderea.
văd palmele-ţi ce poartă stigmatul focului
înscris fierbinte
până la os
şi mai departe
până la ultima amăgire,
abisul,
ultima posedare
şi deplina
certitudine

gigantul gazos
se desprinde, sărut, de pe buzele tale
zburându-şi viaţa.

marți, 10 noiembrie 2009

paradă

trecutul căscă alene
şi-n abisul unei carii, vremea este cenuşie
strivind obrajii secundelor inocente.

viitorul ostenit
caută să se sincronizeze viselor rătăcitoare
pe aleile prezentului absurd.

naufragiul timpului
a-mprăştiat pe plaja orelor zdrenţele
nemuritoarelor speranţe.

apusul îşi face intrarea triumfală
printre valurile ce se întind alene pe trepte
lăsându-i cerului bucuria faldurilor.

luna, în paşi rituali de dans
cheamă stelele să asiste la parada sunetelor
ce-nvaluie bolta întunecată.

demiurgic...

...vis...

să creez un univers, făurindu-ma pe mine însumi
controlându-mi destinul, plasă, pânză, urzeală şi ţesătură

am turnat scuturi de spaima în imensitatea întrebării
pentru ca propia-mi creaţie să nu-ntrebe nimic
am frământat neantul, desluşindu-l
în vârful suliţei gândului
armata!
armata îndoielilor mă va apăra
şi de mine şi de ei
şi de tot viitorul în care mă ţes
himerele nu au viitor
dar totuşi mă folosesc de ele
lăsându-le slobode
să mă caute
Urâta!
ea, doar ea, va şti
unde să mă găsească.
la nevoie,
voi fugi de mână cu mine
târând timpul într-o nouă ecuaţie
şi într-o nouă configurare
a dependenţei
de masa visului
şi de inversul tăriei lui.

o piatră restituie căldura acumulată
ca oul ce crapă sub apăsarea
ciocului
linie de ruptură
propagată de-a lungul timpului
zguduind viitorul pânzei ce se ţese la nesfârşit
din ea însăşi în ea însăşi
bandă fără-nceput şi fără sfârşit.

teama este rege...




goneam cu moartea înapoia mea,
înconjurat de un zid de tăcere
nu mâncam nimic, nici nu beam
şi nici nu dormeam
doar ascultam.
îi simţeam Prezenţa.
şi împreună pângăream visele,
cuvintele,
cu goana noastră
întrerupând nemişcarea
timpului

dar Moartea-i stăpână

(ursa: http://ro-tarot.twice.se/moartea_tarot.html)


aveţi idee, toamna asta ce se poartă?
ce-aţi dori anume?
un caracter…asta de-l am e infect…
păi ce să vă spun, din câte ştiu…
toamna asta se poartă meschinul
şi avem orice nuanţă.
vreţi să probaţi?
aveţi incluse şi serviciile de retuş?
ne pare rău…
noi nu mai putem retuşa nimic
plecaţi cu ceea ce luaţi, nici măcar o tentă, o tonalitate
dar dacă vreţi dumneavoastră ceva special…
apelaţi la un specialist.
doar ei mai pot îndrepta ceva.
mulţumesc bună ziua
mai poftiţi pe la noi

(Sursa: http://www.terragalleria.com/pictures-subjects/shopping-malls)

luni, 9 noiembrie 2009

fuga de realitate...

Amintiri, mii de aripi albe
ce pătează cenuşiul mediocru al vieţii
ţinute în viaţă, conectate la sistem
sperând într-o miraculoasă devenire.
Mă simt bătrân şi prăfuit
scaun uitat într-un colţ
inutil, incomod, resemnat
restul alintă suave rime perfecte
sau versuri albe
cu crinolinele-nfoiate
şi evantaie şăgalnic tremurate.
în colţul meu, doar mediocritatea
îşi înfoaie rochia de bal zdrenţuită
dezgolindu-şi nervoasă proteza cariată.
mă-nvârt în jurul ei, câine castrat
ce-şi caută perechea din obişnuinţă
poate că nu-s chiar aşa de rău
dar n-am pic de talent.
însăilez, cârpesc la rochia ei
îmi fac munca.
şi ce-o să fac mai departe?
o să mă comport ca un adult
şi o să râd la glumele celor din jur
chiar dacă nu mă prind.
Marea Doamna, nu mă bagă în seamă
de ce-ar pierde timpul?
păcat. în felul meu copilăresc
O iubesc.
cu tot sufletul, cu tot aerul
cu toata lumina.
O văd deseori râzând cristalin
iar genele ei lungi şi mătăsoase
coboară uşor ca nişte frunze.
dar…
oare ce-a fost asta?
povestea unui scaun inutil

voi sta nemişcat ca un bloc de granit
aşteptând... şi dacă mă gândesc,
poate că mâine…

bib brother




vineri pe 29 februarie 2012 ai fost la curve!
da Doamne,
şi palmele se strângeau spasmodic
pe conturul sânilor virtuali
căutând printre semne ancestrale
aroma pârguitelor dorinţi..
marţi pe 2 ianuarie 1975 ai scris o poezie!
da Doamne,
şi ochii mei aburite lentile
încercau să desluşească slovele uitate
printre peniţele îndoite pe fundul călimării sparte...
spune-mi ce-ai făcut pe 13 iunie 2009?
cum Doamne?
tu care le şti pe toate mă-ntrebi pe mine,
cel care-n taină ascuţeam tăişul cuvântului
ce-avea să atenteze la uitare?

my dear Lady




Întotdeauna am luat de bun ce-mi povesteai
about mane, tekel, fares
potrivindu-mi fiecare pas
pentru a nu deranja privirea caldă
a stelelor
atunci când le invitam la dans,
mângâindu-le cu lumina mea, cu răsuflarea, cu dorinţa.
şi ca de obicei,
luam numerele de la organizatori
aranjându-mi ţinuta în oglinda pantofilor de dans,
dar ca de fiecare dată
sufletu-mi înlemnea căci
fuck the beauty contest, flutura pe buzele tuturor…
Băiete, ca să zbori
ai nevoie de aripi pe măsura visului
căci până la ele te topesc tăcerile, neviaţa
uitarea şi greaţa
mai bine lasă-te păgubaş,
uită-le sau caută-ţi stele în mare mai aproape de viaţă
coboară-ţi privirile
şi lasă să se sfâşie tăcerile
Fuck you! ţi-am dat tot ce-am avut mai bun
vise, dorinţe, chiar şi viaţa
dar zborul creşte-n mine şi mă face scrum
şi voi găsi o cale, să o fac,
chiar de-o să spui că sunt nebun
e zborul meu
e steaua mea,
e dansul care-mi creşte-n aripi
şi viaţa însăşi m-o zbura
chiar dacă mă retrag din astă lume
şi în zadar privirile-ţi mă vor mai căuta
că totu-i “numărat, cântărit, împărţit”

Your lovely looser

am uitat unde-am plecat...

când ochii mi se-ntunecă aidoma sufletului
iar sufletul răsfrânge tăcerea norilor
mă prind de mână şi-mpreună ne ascundem: de mine, de lume,
de toate, de tot.
biet netot, credul, credeam că eu
voi sparge muchea de zeu, uitând ca de obicei
că nimeni nu se poate-ascunde
sub unde
nici măcar dorinţa pustie
şi părăsirea
celor o mie, de vorbe
şi împreună răscoleam tainele
şi cuiburile
adâncite-n iarba zăpadă
ce uită să cadă
lăsând ouăle să-şi cearnă,
pustiul neviul.
te luam, fulg ostenit
şi asfinţeam Enoh
pe mal plin
să m-alin
cetele, bietele
ne cântau
ne-ndurau
ne torceau
Parce
răşchitori şi arce
potop, pustiire,
ce va fi să vie
peste culoare
şi peste un soare
chiar şi peste lună
sora mea nebună
închisă-n cetate
cu ferestre sparte
cu scara lăsată
prin ceruri uitată
doar ea mă îngână
zăpada-mi alină
şi mă cerne-n sus
tot înspre apus
şi mă cerne-n jos
că sunt de prisos
ca un gând frumos…

radiere...






şi cuvintele s-au strâns jur împrejur, urlând:
la moarte, la moarte, nu merită a mai trăi
a pângărit totul cu gâlgâiala lui…
şi a-ndemnat la revoltă
toate rimele aleargă de colo fără credinţă
şi fără a mai plăti dania la templu
se duc toate versurile de râpă
din cauza lui.
nu mai departe ca ieri, spunea că împărăţia urâciunii s-a dus
că-i timpul să ne căutăm sufletele
să le scuturăm de-ncrâncenare şi urâţenie
ca să poată intra clipele de mică bucurie şi frumuseţe
şi mai spunea să ne privim inimile
şi să le dăm ascultare
să ne proţăpim în pragul vieţii şi să strigăm:
Huiiiii-deo…vină viaţă de te-agaţă
de visare şi speranţă
ori aşa ceva nu se poate. E greşită învăţătura asta
cum adică să ne ridicăm obrăzarul, cum să privim lumina-n faţă?
şi cine să mai plângă?
cine să mai povestească oamenilor
dacă nu noi cuvintele?
E adevărat că vrei să dărâmi toată scriitura,
şi să dai uitării toată învăţătura înţelepţilor?
urâciunea o să trăiască, dar o să fie ca un copac fără rădăcină
cât crezi că o să adulmece roua frunzelor
şi cât aer o să-i treacă printre inele desfăcându-le?
E adevărat că le-ai spus cuvintelor şi rimelor că se va întoarce vremea lor?
cum poţi opri vântul cu plasa minciunilor?
Spune că eşti nevinovat de amăgire şi te absolv!
Îmi stă în putere să-ţi iert toate greşelile
şi cine crezi că ţi-a dat această putere? Omul? Cuvântul?
Ai auzit? ai auzit? la moarte! la moarte!
să dispară şi El şi numele şi urma lui!
praful şi pulberea să-i ţintuie numele şi amintirea
vom şterge toate cuvintele amăgite de el
dându-le uitării
şi de va fi nevoie, ne vom rescrie
cuvânt cu cuvânt
toate vorbele
bune şi rele
laolaltă!
Luaţi-l şi faceţi ce vreţi cu El. Eu nu-i găsesc nici o rimă!


(Foto - www.schefferj.ps.hu/images/Israel/Golgota_800.jpg)

duminică, 8 noiembrie 2009

vezi mai jos...

Titlul: mi-am propus să scriu o poezie/ plină de spaţii albe/ debordând enigmatice/ sub apăsarea titlului,/ căci numai el,/ poate ascunde sau arăta/ cât de mult îl iubesc./ În el îmi pun toată nădejdea/ tot tremurul şi toate spaimele…/ el este cel ce-ntărâtă, toreadorul,/ fluturând zdrenţele roşii prin faţa ta/ şi pentru că mulţimea ovaţionează în delir/ şi pentru că-ţi văd nările fremătând/ te las pe tine cititorule,/ sa adaugi sub acest mult prea lung titlu/ versurile/ şi lacrimile şi bucuria/ aşa cum vei crede de cuviinţă./ după acest titlu/ acum/ este rândul tău/ Succes!

subtitlul: …eu cresc încet…

ciclul: la zidul plangerii

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

la frontieră…sârmă ghimpată



cum am trecut pragu-afară
ziua s-a vărsat spre seară
a tras toate-obloanele
în suflet, zidindu-se
de mine-ascunzându-se
că-s doar haină zămislită
printre geruri rătăcită
sunt o urmă sub picior
prin neant alb, strălucitor
pe un drum, amăgitor.

bună ziua Doamnă Moarte
am venit cam de departe şi-aş pleca în altă parte
să iau o cană de apă, de-unde ziua se-adapă
şi-unde viaţa-n viaţă duce
ca lumina ce străluce
spune-mi drumu-am rătăcit
ori în fine-am nimerit?
în tăcere Moartea-mi cere
plata ca să mă îndrume
să-mi găsesc drumul în lume
fără umbră, fără nume.
taci şi mergi încetişor
pui ulcior peste ulcior
nu te uiţi, nici nu gândeşti
mort să fi tot izvorăşti
gust de lacrimi şi sudoare
de linişte şi răbdare.
dorul doare până moare
într-o lume fără nume.

daţi-mi apă de băut
simt că nu mai este mult
şi-o să cânt la ukulele
cu toate măştile mele
ziua muşcă-ncet din noapte
gonind visele departe
noaptea ziua-n taină-nghite
şi mă pierde-ntre cuvinte
mă strecor prin vise sparte
căci aud susur departe
nu-i fântână, nici izvor
e doar tumult şi mult….

tălăzuiri…



hei, linişte acolo-n spate
tăceţi vă rog, că nu pot număra
când orele îmi curg târând oasele grele
miracolul la dans mă invita

atingerea destinului, fata din vis
îmi cere să urmez drumul prezis
cu semnul plângerii acuma te-am legat
şi-n orice început e-un suflu delicat

doar mâinile ţi-au gustat gingăşia
şi ochii tăi fac loc cuvintelor să se reverse
în golul ce se-nchide ca şoaptă mă preling
văd timpul prunc la sânul tău sugând

clipa sudoare îmi înţeapă ochiul
şi-un vis mi se strecoară în ureche
prezentul tău îmi creşte acum în carne
suntem un tot şi-n tot suflet pereche.

rămâi cu picioarele goale
şi nisipul clepsidrei va opri legănarea
timpul se va-nchega, rană deschisă
în care doar lumina mai gemea

dă-mi viaţa ta…uitată şoaptă
cu-n foşnet zorii m-au făcut ca să tresar
sunt dansator pe sârma nopţilor dintre cuvinte
iubirea-n dreapta, ura-n stânga
şi-n spate al tăcerii cor.

(Foto: http://www.sfin.ro/uploads/modules/news/12553/f1747fefbb0f0a196aa8bb7c14e5b4f3.jpg)

ascunse sub covor...



mi-aş fi dorit să nu se-ntâmple
dar carnea-mi curge lăsând oasele albite,
mă-ntorc, momentul neputinţei şi trufiei
se-ascunde printre ore hămesite.
mă doare că nu pot, şi-mi port durerea
butoniera mi-a-nflorit... e albă roza.

**

eşti pus s-alegi, dar din păcate nu ai ce.
nimic din ce-ţi e dat nu-ţi este bun
ţi-e timpul dezbrăcat, şi-n lipsa de orice
arunci pe el uitarea, iar frica-ţi este scrum.
viaţa-ţi e dată s-o înveţi, trăind întrebi : de ce?

**

învaţă-mă să uit. trăieşte-mă să iert,
din lume mă retrag. cuvânt rănit în piept.
sunt albul ce-nfloreşte în lumea ta de vis
uitat am fost de Parce. Eu nu am fost prezis.

**

chiar de port moartea-n spate
sub spuză încolţesc
şi eoni de visare
prin mine înfloresc.

**

lumea e-mpărţită-n ronduri
omenescu-i nesupus
toată liniştea din mine
ar avea multe de spus.

**

luna mi-a-nflorit sub pleoapă
împingându-şi cornu-n vise
încolţească-mă în brazdă
şi-n cuvintele nescrise.

(Foto: www.cameo.ro/folii-siguranta-intro.jpg)

mai poţi?



măi copile, ia vezi ce fac orele alea, mai ciugule ceva sau le băgăm în coteţ?
am intrat pe uşă afară
şi dacă n-aş fi clipit m-ar fi asurzit cearta umbrelor
ce-alergau de bezmetice prin curte.
norii se-ntindeau alene, tremurându-şi frunzele zdrelite
de-atâta alergătură.
am ridicat ochi şi-am văzut orele scormonind şi ciugulind
ba o secundă lucitoare, ba un minut cu şaizeci de picioare ori chiar câte-o coadă de sfert academic
ce se chinuia să se strecoare printre limbile atârnate
dacă am văzut că n-au de gând să intre-n coteţ să se cuibărească
am lăsat orele să-şi vadă de-ale lor
şi-am ieşit în casă
să văd ce mai face Moşul.
dormea.
ostenise cărând toate cuvintele nespuse
şi-mi lăsase scris să le aşez
rânduri, rânduri
că or să fie mare căutare.

linişte




simţi?
ce măi copile?
drumul. s-a oprit. nu mai creşte.
unde să crească?
aici în mine. a căzut şi nu s-a mai ridicat
s-a strâns ca melcul până când…
până când ce?
nimic.

pune mâna te rog
simţi ceva?
nu. nu simt nimic.
nimic? nici măcar colb?
nimic. un nimic mare şi trist
mare cât toată disperarea şi trist cât toată uitarea
poate că-i e mai bine acolo
cui?
drumului.

auzi?
ce măi copile?
vin încoace.
toate zilele, vin să-şi ia rămas bun
de ce?
c-aşa-i omeneşte zic
cică nu se poate să laşi omul să plece fără să-ţi iei rămas bun
da cine pleacă?
nu ţi-am spus?
nu.
da, aşa e.

vezi?
ce să văd măi?
soarele, soarele s-a dus să facă-un duş
şi-a tras întunericul să nu-l vedem cât de bătrân este
mi-a zis s-aştept puţin că după
mergem împreună
ştie el drumul
drept în lumină
copile, ce-i cu tine?
hai pa, uite că m-aşteaptă
las că-ţi povestesc tot
când…
om vedea…

(Sursa: www.galeriart.ro/.../_PPaulian/PP_Liniste_b.jpg)

vineri, 6 noiembrie 2009

hârjoană…

eu şi ele…




îmi priveam cuvintele în ochi
fără spaimă, teamă sau reproş
şi descopeream surâsul
lucrului făcut la timp

privind peste umăr
mă vedeam jucând leapşa
iar ele se lăsau prinse-n versuri stângace
mirându-mă cu aripi de stele
şi ochi de copil
apoi, ca o creştere, iubirea
m-a-mplinit năucindu-mi căutările
iar ele, nimfele, chicoteau
vălurindu-mi inima poem
când Cântarea Cântărilor năştea dorinţa
şi ele m-alintau ameţindu-mă
oferindu-mi-se fără sfială
poleindu-mi limba cu dulceaţa lor

aşa cum păcatul naşte păcat
şi timpul macină albind grăunţele
cuvintele se las-ademenite
în haremul trăirilor mele
vieţuind împreună
fericite
până la adânci bătrâneţi…

joi, 5 noiembrie 2009

libertate

egal ...




cine dracu a zis că libertatea ucide?
nu ştiu, dar oricum era dus
auzi, cică-i o prostie să vrei mai multă libertate
păi dacă ei n-o vor,
n-au decât să stea ei închişi
fumându-şi iarba în wc
eu prefer afară, în aer liber
să-mi fâşâie asfaltul sub role
şi să le dau cu tifla
tuturor jegurilor de după blocuri.
mie îmi place libertatea
iar ei n-au decât,
dacă lor le place tortura
să-şi lepede ei unghiile
şi să urle-a pustiu
mie îmi plc multe.
îmi place să fac sex
neprotejat
aşa, ca la ruleta rusească
să vedem unde poate duce libertatea
şi apoi îmi place să ies în stradă
să privesc ploaia în faţă
şi s-o las să plângă cât o vrea ea
printre oameni şi frunze
căci doar, în parc
acolo, mă simt liber:
jumate iarbă jumate asfalt
dependent de verde, de role şi de căşti
şi de o goană nebună
maică-mea-mi spune
că-n cinci secunde ai timp suficient ca să mori
dar ce ştie ea?
ea nu ştie că moartea-i prietena mea
alunecându-mi alături, pe role
şi-mpreună, strivim totul:
intuiţie, creier, inimă, unghii
genunchi
în doar cinci secunde.

căzut în cotidian



aseară, luna se cuibărise în lucul berzelor duse
nu i se vedeau decât ochii printre crengile uscate
şi parcă stătea să plângă, era singură
şi nici măcar trenurile nu mai şuieră ca altadată
să-i dea de ştire
totul se scurge, miere neagră
mânjind case, străzi, alei, copaci
că nici mai merită să vezi ceva,
e noaptea când toţi ochii se-nchid
lăsând întunericul să-şi facă de cap.
mă plictiseam să stau aşa, ţeapăn
şi am ieşit pe bancă
gândeam că s-o opri vreo stea la taifas
aiurea, erau toate duse
cu sorcova.
acoperiseră ferestrele cu nori
lăsând cerul gol,
da, dar nici măcar norii nu aveau timp de şagă
că cică-s în timpul serviciului
aşa că m-am făcut că plouă
şi-am tras cu urechea.
fâş, fâs, fâş, fâş,
da, teiul ăl bătrân îşi vântura mătăniile
foşnindu-şi rugăciunile
era pierdut într-ale lui
asta e, mi-am zis
nu-i o seară prielnică
toată lumea are treabă, sau se preface
poate mâine.
cred că, mâine o să am mai mult noroc
dacă nu asta e. îmi caut şi eu de ducă
şi mă-ntorc mai spre iarnă.

(Foto: "Hunter's Moon". David Haworth)

iată... vin…

text recomandat…vântului



tăbară visele gorgone, pe cât de rele pe atât de aidoma
iar pletele, crengi de mesteceni ce se zbat,
cărunte, îngheţate şi flămânde
se-ntind prin geamuri, prin pereţi spre pat…
de-aş scoate-n pleoape ouăle viselor
al spaimei ger le-o crăpa-n zori
şi poate s-or astâmpăra
şi în tăcere m-or lăsa
somn uitat
în plasa orelor
aninat

dă-te jertfă!
cântă! luptă!
un îndemn de creangă ruptă.
cânta nu pot, mi-s buzele lipite
prin frunze duse, toamnele-s dospite...
nu-i lupta mea
mi-s rădăcinile plecate-nspre-apus
un trunchi îs în pădurea nimănui
toacă bătând, uitată-n cui,
secunde.

mi-i pasul uriaş şi mă strivesc, pădure
himere nasc din vise
cenuşă fără urmă
otravă şi uitare
zig-zaguri de tăcere
iar noaptea care moare
iertare-mi cere...

luni, 2 noiembrie 2009

Joc

gânduri fără cuvinte
turmă de stele rătăcind mai mereu calea laptelui
dau năvală, înconjurându-mă,
ca un roi de albine.
dacă aş începe să mă agit ca să le sperii
aş cădea sub povara zumzăitoare
dar aşa, prefăcându-mă că nu ştiu nimic (şi le păcălesc)
le apuc, unul câte unul (gândurile)
şi ne jucăm de-a şoarecele şi pisica
până le obosesc bine
şi le las fără suflare
pe pragul buzelor.
de cele mai multe ori adorm fără să bag de seamă
când le-am terminat (gândurile, nu cuvintele)
dar nu-i bai,
mâine-i o nouă zi
şi alte gânduri, roiuri, minute...

primul pas...




hai,
unde?
nu ştiu nici eu pentru că drumul creşte din mine
aşa că ţine-te după mine,
un prim pas,
pentru început numai unul
şi-încă unul apoi
şi unul după unul, câte unul
nici nu bagi de seamă
că-n felul acesta străbaţi toată lumea
şi ce-i mai frumos e că, până şi timpul se ia după tine
căci nu-i place să stea de unul singur
şi până unde vom merge aşa?
până când ne vom ajunge din urmă
şi dacă vom trece de noi depăşindu-ne?
atunci o să depănăm tot ghemul
şi timpul o să-i curgă
Ariadnei, pe obraz


(Foto: First Steps - Nicole Mabry )

plimbare

aseară, dupa ploaie, am ieşit să iau o gură de aer
şi-am uitat poarta deschisă, mare greşeală
cât am lipsit, noaptea s-a strecurat afară cărând toate stelele într-o boccea
iar luna alerga poticnit să nu rămână de căruţă.
când m-am întors, am găsit locul gol
da gol, gol, fără nimic
am dat să-nchid poarta dar până să mă dumiresc, plecase
trăgând curtea şi casa dupa ea
strada s-a-ntors pe partea cealaltă
şi-a tras trotuarul peste cap şi-a adormit instantaneu.
aşează-te dacă mai ai unde…
jur împrejur linişte, fără greieri,
am găsit un moment rătăcit şi m-am cuibărit cum am putut
am tras pleoapele peste lume
şi m-am cufundat
ca trecutul
printre visele-ascunse sub umbrele.

poveste cu chibrite...



am scăpărat timpul şi mi-am aprins trabucul
iar visele făceau rotocoale, rotocoale
picotind printre şfichiurile de artificii ale
fosforului.
dacă am să vă spun că timpul are fosforul alb (ca insomnia)
n-o să mă credeţi, dar asta-i treaba voastră
eu v-am spus.
oh, ce bine-i să stai şi să savurezi un trabuc
la lumina stelelor de mare
lăsând efemeridele să-şi facă piruetele fosforescente
mi-am înmuiat degetul într-o lacrimă
şi-am început să număr toate palele de vânt ce-mi răscoleau jarul ostenindu-se
cred că dacă nu v-ar fi suflat uşurel la ureche
aţi fi văzut o statuie de scrum fumegând ultimele sunete ale nopţii.
dar aşa, mă scutur în albastrul buturugii scorburoase
trăgând după mine ultimele litere
neterminate.

de toamnă




zborul spre înalt
înseamnă să urci o scară cu coastele rupte
cu ochii sparţi de-atâta lumină
şi suflarea-ngheţată de stele

zborul spre înalt
înseamnă să-ţi târâi piciorul, rădăcină pulsândă
printre visele sparte de-atâta departe
şi pământul rece al toamnei

zborul spre înalt
înseamnă jertfă de sânge, pentru ca oasele eliberate
de tăcerea cărnii să-şi tânguie zicerea
sub suflul şi buzele morţii.

zborul spre înalt
înseamnă revenirea la starea dintâi a trăirii
şi mai înseamnă să-ţi laşi frunzele duse de vânt
cu toate spaime scrise cu galben şi roşu

zborul...


(Foto: http://forum.softpedia.com/concursurifoto/foto/5734-drumul-spre-lumina.html)

duminică, 1 noiembrie 2009

şah

un joc în care unul dintre pioni nu poate fi deplasat
tu alergi de la un capat la altul al vieţii
şi ea te-aşteaptă, mat sau pat
sfârşit ori amânare
Cortina!

labirint

o pereche de ochi, zece degete şi două urechi
aruncate pe tastatură în faţa ecranului
inutilitatea, coajă ce se desprinde,
percepţie goală şi viitor adormit

o să mă vezi privindu-mă în timp ce mă privesc
şi-glinda lua-va chip şi sunet omenesc
căci frumuseţea noului stă în surprizele ce-l nasc
nu-n ruga aripilor moarte fără glas

păcat că visele nu pot să se maturizeze
şi cară peste tot cutia cu păpuşi
o groapă de gunoi cu amintiri bolnave
gesturi, arome, viaţă între două uşi

tuşe prea groase, mâl depus în gât
ca un preaplin de “asta ştiu şi nu mai am nevoie”
spargeţi peretii ăştia, daţi-mi o perspectivă
armata de cuvinte şi-o mică ambuscadă


Odi et amo. Excrucior.
asta e viaţa mea, picioare bandajate
cârje, baston, suflet bolnav, sandale, kimono
o curtezană ca oricare alta, evantai,
şi-aroma ceaiului ca o petală de cireş.

noaptea, în tren...



moartea te caută şi-n tren
asta ca şi cum ai spune ca moartea te caută şi-n chiloţi
ba chiar aşa e, că te sui în tren, vagonul 4 locul 13
şi nu-i obligatoriu să te trăznească
(e suficient că miroase de te trăzneşte)
şi nici nu trebuie să cadă vreun stâlp din mers
cade ea toată tăcerea de-ţi perforează timpanele
şi o duzină de ciorapi ofiliţi
ce-şi pun retorice întrebări despre viaţa-n pantof
şi suportă cu stoicism, lipsa...distilatelor...
da, m-am suit în tren să-mi fac de ducă
numai că moartea umbla şi ea de zăludă
cu un braţ de reviste şi ziare greu vandabile
i-am spus că nu cumpăr, da nu cred că m-a auzit
s-a lăsat moale lângă mine
şi şi-a lăsat ostenită capul pe umărul meu
şi-am înţepenit, nemişcat ca lacul
aşteptând să treacă o eternitate
cât s-o las, să nu-i stric somnul
să nu mă strigaţi că nu pot să mişc
o las să se trezească
şi-apoi o să cobor

(Foto: http://www.train-photos.com/picture/number7633.asp)

no name...

dăruieşte-mă şi te voi primi
vorbeşte-mă şi te voi scrie
scrie-mă şi te voi asculta
descoperă-mă şi te voi cerceta
întreabă-mă şi te voi răspunde
egali în binecuvântarea Lui
spălaţi în lumina-nţelegerii
şi eliberaţi
de toate temerile şi-ndoielile
vom învăţa iubirea
dăinuind tăcere.

nimicuri...

ăruindu-mă arunc un pod peste abisul singurătăţii...

cuvântul care-mi poartă rugăciunea
trăieşte-n mine nu în zidul greu
căci eu dau suflet pietrei aspre
tăcerea-şi cerne piatra în sufletul meu

soarele-nseamnă bucuria căutării zilnice
iar ploaia-nscrie căutarea lacrimi-n cădere

să te-nfăşori în moarte ca-ntr-un somn
să uiti că visul tău zideşte Înălţarea

semnul morţii taie-n carnea prafului ce-nghite drumul
taina nopţii mă cuprinde împlinind mirarea lunii

vocea cerului alină, căutarea setea-ţi curmă
fericită suferinţa ce te-nalţă spre lumină

cenuşă…

dragostea mea-i ca o fântână
pe care-o port în legănarea cămilelor
peste întinderea de lumină

visarea mea e ca un dans
ce creşte printre mărăcini şi aspre stânci
şi se-mplineşte în tăceri-adânci

tăcerea îmi-e ca zboru-aripă
spălat în valul ce se-nalţă şi sărută cerul
e rugă şi ofrandă-n ochi dospită.

îmbătrâneşte printre dune caravana vieţii
şi ţese amintirea locului de plecare
în văl de mituri şi legende

missa solemnis



tăcerea nu-i doar spaimă şi durere
e viaţa clocotindă care dreptul îşi cere
tăcerea-i pântecul ce pruncul îl ascunde
şi lunecarea argintiului păstrăv în unde
tăcerea e povara sânilor sub lapte
şi depărtarea care ne desparte
tăcerea-i simfonie de culoare
e groaza-ntipărită când inima îţi moare
tăcerea este mâna ce arcu-şi potriveşte
e răsuflarea moartă,
săgeata ce porneşte
tăcerea-i suspendare, e gândul ce cuprinde
si somnul ce în fagure se-nchide
tăcerea-i reculegere şi rugă
şi în tăcere-aştepţi seninul să te-ajungă
tăcere este somnul, liniştea ce desparte
tăcerea e fâşia dintre viaţă şi moarte
tăcerea este cântecul fântânii
ce-şi ţese dragoste jurând inele lunii
ea este-nţelepciune
e moartea întrebării
căci cel care cunoaşte
este supus tăcerii


libera me Domine de morte eterna…

(Foto: Francesco Goya - Caprichos Plate 23)