vineri, 29 septembrie 2017

prea scurtă pentru a fi povaţă



fiecare îşi poartă în sine veşnicia
dar de cele mai multe ori se uită dincolo de cuvinte
şi nu caută ce-i trebuie ci doar ce crede că îşi doreşte

unde îţi este inima? ai întrebat
şi toate temerile s-a răscolit  ca pulberile înălţate-n fapt de seară
pentru că nu mai ştiam pe unde îmi pribegeşte inima
fusese o vreme când umblam nedespărţiţi
apoi eu m-am oprit învârtind roata olarului în gol
iar ea a plecat să mă-ntregească şi să mă aducă acasă
m-am ridicat, mi-am adunat cuvintele
şi-am ieşit trecând dintr-o viaţă în altă
căutând-o şi povestind-o în cuvinte puţine

nu îţi dori ceea ce nu-ţi trebuie
şi nu lua cu ţine mai mult decât poţi duce

pentru că inima va face pace încălzindu-ţi bătrâneţile

joi, 28 septembrie 2017

Toamna se îmbracă la Answear



Dacă toamna ar fi o persoană și tu ai fi stilistul ei, cum ai îmbrăca-o?

Bună ziua Doamnă Toamnă, va rog să poftiţi la cabină. În curând vă vom prezenta ultimele modele.




Îmbracă-mă te rog mi-ar spune Toamna
Şi-ar aştepta cuminte în cabină
Să îi prezint colecţii, piese individuale. 
Dar eu nu pot să îi dau sfaturi celei care
Pe toţi ne-mbracă-n melancolice cuvinte

Toamna este o bucurie şi o simfonie a culorilor căreia nu îi mai poţi adaugă nimic nou. Dar ca de de obicei, rolurile se inversează şi ea este cea care ne va surprinde. Tot ce poţi face este să te pregăteşti pentru un spectacol nemaivăzut. Ne aşezăm cuminţi în scaune şi aşteptăm ca Doamna Toamnă să îşi prezinte modelele. Şi aici putem vorbi de modele florale, de modele clasice, de modele celeste  rotunjite sau diafane precum funigeii.

Ca să poţi să o surprinzi trebuie să fii cu adevărat bun şi acest lucru nu-l stăpânesc decât cei cu adevărat dedicaţi. Dacă Doamna Toamnă ar fi să îşi aleagă un stilist cu siguranţă că răspunsul nu ar putea fi decât Answear. S-a împământenit ideea că Toamna este cenuşie, tristă, ploioasă şi ternă, însă adevărul este cu totul altul. Numai un iubitor de frumos imprevizibil poate să adauge o tuşă surprinzătoare acestei Doamne mult prea frumoasă şi generoasă. Şi Answear exact acest lucru face: te surprinde şi surprinde. O Doamnă Toamnă îmbrăcată într-un palton floral în care fondul uni vine ca o continuare firească floralului desprins din grădina ei. 

Lecţiile de bun gust se moştenesc, sunt scrise în and-ul câştigător. Revoluţia în modă a existat şi va exista mereu dar îţi trebuiesc abilităţi deosebite pentru a trece prin poarta acceptări, a câştigării de partizani şi a transformării aşteptărilor în tendinţe.

Mango este fructul care îţi oferă prospeţime şi consistentă iar paltonul de damă elegant Mango te îmbracă cu o stranie eleganţă stilistică şi coloristică scoţând în evidenţă îndrăzneala ideii - https://answear.ro/p/geci-sî-paltoane-208-k.html.
Answear a coborât în mijlocul străzii şi a tineretului care se supune vechiului refren stilistic studenţesc “poa’să ningă poa’să plouă, am canadiană nouă” şi putem spune că tinerii nu sunt nicicum uitaţi ci transformaţi în adevărate VIP-uri cu imaginaţie şi bun gust.





Pământul ne sărută urmele şi ghetele de piele -  https://answear.ro/p/ghete-2397-k.html, moderne dar în acelaşi timp purtând marca eleganţei clasice reuşesc să transfere toată această încărcătură de la pământ la suflet.

 Nu suntem îngeri ci simpli oameni pe care Answear reuşeşte să îi ridice la statutul de vedetă creând pete de culoare, îmbrăcându-ne cu stil şi eleganţă. Paltoane, Geci, Ghete de damă şi ghete bărbăteşti toate aceste produse vin în întâmpinarea iubitorilor de frumos.
Doamnă Toamnă, cum aş putea oare să îţi arăt cât de mult te preţuiesc decât rugându-te să încerci aceste produse pentru a lumina sufletele, străzile şi gândurile noastre?

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2017

miercuri, 27 septembrie 2017

să nu mă-ntrebi


ce este pentru tine patria?
o îngrămădire de forme de relief
ce spânzură între o uitare şi alta
ca o pâine rumenită-n ţest? nu!

patria este limba în care m-am născut cu primul ţipat pe buze
este numele moşilor şi strămoşilor care m-au învelit
şi colindele cu care plecăm la drum
seară de seară ca să strângem ortul ce-l vom avea de plătit

patria este aerul cu moliciuni de piersică dată-n pârgă
este apă cu gust de Dunăre
Dumnezeiesc de viforoasă când se abat baladele
împletite-n cosiţe, năvoade bune de strungărit inimile

patria este cerul plin de visuri strălucitoare
cu soarele dăltuit în aurul tipsiilor
cu luna ce-şi deapănă-n fereastră poveştile
şi unde bătrânii se înalţă candelă sub ştergarele vremii

patria este locul în care nu te mai saturi de tinereţe
şi o trăieşti muşcând din viaţă ca dintr-un pepene zemos
e locul în care te simţi împlinit
strângând la piept rădăcinile tuturor celor nenăscuţi

patria voi fi şi eu, nălucă rătăcind printre iertări
şi multe vorbe de alint nerostite la timp
voi fi pământ aşteptând rădăcini

ce or să muşte-adânc din carnea mea

marți, 26 septembrie 2017

portret



sunt asemeni deşertului
continuă mişcare şi zbucium lăuntric
o umbră fără urmă
timpul nu mă atinge,
iar ziua nu-mi aparţine
mă prefir sub privirile voastre
vă port paşii cu grijă să nu-i rătăcesc
toate gândurile vi le aştern în cuvinte
înşirate rânduri, rânduri
zidindu-le la temelia rostirii
cerul mă oglindeşte
fără să-mi dea răspunsuri
vântul mă leagănă
adâncindu-mă-n uitare
soarele mă spală-n lumină
limpezindu-mi somnul
iar noaptea îmi mângâie aripile
dezlegându-mi zborul

am şters urma zilei de ieri
am spulberat umbra zilei de mâine

şi-mi dorm visul pe pragul zilei de azi

luni, 25 septembrie 2017

copilărie


dacă mă iubeşti îmi spui o poveste
(oare la ce timp este iubirea asta?)
şi pentru că el ştie ce ştie
închidem pleoapele a somn
şi ne lăsăm în voia poveştilor

dacă mă iubeşti o să te joci cu mine
dar pentru că iubirea e o joacă de copil
împărţită cu mărinimie tuturor
reinventăm jocuri uitate
pentru că iubirea este perenă

dacă mă iubeşti o să mă iei în braţe
şi răspunsul ţi se lipeşte de suflet
ascunzându-şi căpşorul într-un râs gâlgâit
cu braţele desenează cea mai imprevizibilă îmbrăţişare
şi timpul se joacă aşteptându-şi povestea

dacă mă iubeşti, îi şoptesc
o să te comporţi ca un copil adevărat
şi nu o să plângi când…

promiţi?

joi, 14 septembrie 2017

joacă, Juvenal, jurat



când bestiile sar în strada şi-şi arată muşchii
pâine şi circ se-aude din tribune
printre leorpăituri de bale decrepitul
ar vrea şi cere în plus şi sânge
pierduţi suntem şi alungaţi din polis şi cultură
Agora a rămas un vis şi-o amăgire
căci animalularuncat în cuşcă
şi-a ros zăbrelele şi a fugit în lume
el omul nou, amorfă pastă
de jeg, sudalme, fudulie  şi prostie
cel fărʼ de Dumnezeu, morală sau respect
vrea doar ce bagă-n gură şi ce trage-n sulă
şi-o râgâială ranforsată cu cinci beri


miercuri, 13 septembrie 2017

Încercând marea cu degetul



E septembrie, e cald şi pregătirile de concurs dau un plus de febrilitate şi agitaţie. Competiţie, ce frumos sună acest cuvânt abandonat de cele mai multe ori în favoarea unor „favoruri” sau obligaţii sau chiar p.c.r.
"Spune-mi cu cine umbli ca sa-ti spun cine esti!" un val născut din răsuflarea oceanului nu ştie cu cine se va însoţi până la mal şi nici măcar nu ştie dacă ajunge, dar datoria lui e să vadă, să pipăie, să guste. Cu siguranţă că fiind la prima încercare voi avea parte de spaime, de slăbiciuni, de temeri dar datoria mea este să încerc, să insist până când voi reuşi.
Dorinţe şi aşteptări, încercări, escaladări totul subsumat acestei competiţii. Fără sacrificiul lui Fidipide si fără a lui „am învins!” rostit cu ultima răsuflare nu am fi ştiut că tot parcursulş celor patruzecişidoi de kilometru va purta numele victoriei Maraton.
Mult succes competitorilor, multă răbdare juriului şi fie ca toate aşteptările mele să-şi capete  răspunsul.

Am luat la cunoştinţă prevederile regulamentului şi anunţ pe această cale participarea la Competiţia SuperBlog 2017.

dependent de frumos, dependent de cuvânt

curiozităţi

niciodată nu am ştiut să răspund la întrebarea celor mari:
ce vrei să fii când o să creşti mare?
mi se părea ceva inimaginabil acel mare
pentru că mare era norul ce mă urma ca un căţelandru
şi trenul care manca jăratec ori de câte ori plecam la bunici
(aici am băgat o minciunică pentru că eu nu mai aveam bunici şi nici amintiri)
dar trenul era mare şi de fiecare dată ajungea sătul, dimineaţa când ceaţa îşi scutura fusta
ridicându-se dintre brazii singuratici şi dintre şinele căzute fără suflare
din gară, cum ieşeai, îşi deschidea burta o hodoroagă antică
lumea îi spunea rată (mai mult a alint) ce ne inghiţea pe nemestecate
după care tremurând din toate încheieturile şi troncănind sec
îşi dădea duhul în fiecare staţie şi noi coboram la ultima
că acolo se ridica pădurea în picioare şi o întorcea
mare era şi pădurea de avea ea puterea să întoarcă rata
şi apăsa şi grumazul pârâului ce se strecura vai mama lui
dar şi când se mânia de venea răscolind pământ şi case şi pădure
că-l vedeai cu gura plină de pământ, de leaţuri, de rădăcini
dar eu nu mă vedeam nici mare ca pădurea
nici ca pârâul şi nici măcar ca rata care ne căra fără să crâcnească
aşa că întrebarea rămânea aninată într-un zâmbet de copil ce răscolea mormanul de cuvinte
în cautarea celui salvator
dar în sinea mea
gândeam că aş putea fii şi cer şi apă şi foc
îmbrăţişând pământul ce mă uimea de fiecare dată

marți, 12 septembrie 2017

să te scrumeşti de dor


căutam cuvântul minune care să închidă perfect cercul
dar cuadratura nu se lăsa cucerită prea uşor
în lipsa celui transcendent
şi-atunci am plecat
să-l caut
arde! uită-te la ochii lui
uită-te la faţa lui, uită-te la trupul lui
uită-te acum cat mai ai timp căci cenuşa îi va fi împrăştiată

când voi rosti: s-a sfârşit.

burnout

duminică, 10 septembrie 2017

departe de mine însumi



poezia mea o paleta de pictor miop
un preaplin de culori ce-şi pierd strălucirea, naturaleţea
şi-o pânză abandonată sub avalanşa cenuşie
uitând de siena, de roşu, de galben, de verde, de albastru
de multe ori mă rog să-mi regăsesc culorile ca să termin tabloul
dar noaptea  vine şi-mi acoperă culorile
sub tuşe groase de pustiu

poezia nu mai are nevoie de mine
ea creşte, luându-şi cuvintele din aer
din apă, din pământ, din foc
ca djinii ce-au scăpat dintr-un clondir

şi se întorc ca să-şi distrugă salvatorul

Scrisoare către Nora Iuga


noi nu ne-am întâlnit şi totuşi sunt cuvinte în care urmele ni se-ntâlnesc
aşa cum numai plaja şi cerul o mai pot face păstrându-le-n adâncul inimii
cuvintele tale defilează într-o lume a normalităţii cvasicunoscute
tăcerile mele noapte de noapte ies pe prispă şi aşteaptă perseidele
şi am fost noapte-n miez de zi şi-am fost cuvântul în pustiu

tu ai trăit toate poveştile pe care eu le credeam legende urbane
eu auzeam spaime şi credeam că trăiesc  cu adevărat toate poveştile
şi pe cand eu mă năsteam săgetând cerul cu un prim chiot
tu injurai birjăreşte nemernicia vieţii şi igrasia ce se căţăra pe faţa istoriei
şi-ai fost culegător de nestemate şi ceru-n taină mantie-ţi punea

cuvintele ne nasc şi nu se vor născute, ne-mbracă-n amintiri şi în tăceri
albastrul voroneţian îşi pleacă fruntea în faţa cerului şi a albastrului regal
pe harta lumii printre paralele sunt drumuri ce nu s-or cunoaşte-n veci
dar toate drumurile ce-şi găsesc un rost în lume au fost la început poteci
cuvinte suntem aşteptând pe umeraşe să îmbrăcăm ai iernii umeri reci 

plecând de la Blogstory către azi, cuvânt după cuvânt...



de ce mi-e frică să mă bucur, când starea de normalitate mă îmbracă?



să vezi un trotuar recâştigat şi un gard viu tuns îngrijit
să vezi coşuri de gunoi şi gropi astupate (în parte)
să vezi actori în stradă bucurând şi bucurându-se
e cu totul altceva şi sincer
mi-e frică să respir ca nu cumva să mă trezesc la realitate

e noapte, citesc un jurnal şi ascult Pheonix
numele din jurnal se năpustesc asediindu-mă
şi muzica cerne petice de linişte
adormind spaimele unei vieţi cenuşii
vă rog, lăsaţi-mă să dorm un vis ce nu-i al meu

bucură-te suflete, luna străluceşte pentru toţi
chiar dacă eşti altfel ai şi tu amintiri
şi ieri este un ceaun în care aruncăm de-a valma
tot ceea ceea ce viaţa ne aruncă fără să privească-n urmă
bucură-te suflete că Styxul te spală şi-ţi ia tot din buzunare


vorbeşte-mi de realitate, vorbeşte-mi de-adevăr şi de minciună

sâmbătă, 9 septembrie 2017

dintre sute de catarge


farul din Alexandria nu a fost un mit
el chiar tăia noaptea în felii
luminând valurile timpului care au ajuns până la noi

viaţa mi-a pus mâna pe umăr şi m-a întrebat: vrei să mă ai?
da! şi am căzut în lume doborât de preaplin
iar ea m-a investit cavaler de viaţă cu paloşul ei de aer

în cadrul uşii-întredeschise, cuvântul stingher se strânge-n volane
ruşinea-l doboară dar silabele-i plâng de foame
iar prostituţia nu-i pentru oricine, îţi trebuie dorinţă şi chemare

m-am descheiat la toate rimele şi-am plătit taxa
în cameră, eu, cuvântul şi toate fanteziile mele

împreună desenând rânduri-rânduri gânduri-gânduri

joi, 7 septembrie 2017

pe noi ne desparte o lume



Dumnezeu a rânduit lumea cu rosturi şi pe mine cu un rost
despărţindu-ne drumurile aşa cum se desparte carnea de os
cu sânge şi multă durere
cum numai rugul aprins mai gustă din dulceaţa ofrandei

tăcute sunt dimineţile în care cuvintele mă pătrund
sfâşiindu-mi sufletul a chemare
voi aveţi toată poezia lumii iar eu nu mă am decât pe mine
abandonat într-o aşteptare mai lungă decât toată apocalipsa

dincolo de nori în marea sală a cerului
cuvintele s-au întrunit să dezbată ultimele rime încrucişate
dar versurile albe protestează şi părtăsesc marea sală
vă rog, plouaţi-mă cu toată libertatea voastră


e toamnă iar şi-o castană îşi desface şăgalnic geamul înţepi arătându-mi...

poate că... odată


atunci când va fi timpul
mă voi trezi într-o mare de pastă amorfă
din care iese în acelaşi timp mâna care scrie şi mâna care traduce
mâna celui care ştie să schimbe cuvintele la o rată de schimb avantajoasă şi mâna celui care ştie să culeagă cuvintele zidind peretele unui nou turn Babel
şi în acea pastă amorfă dar supercreatoare vom fi şi eu şi tu şi noi fără ipocrizie şi fără false pudori
dar... ce ciudat
de fiecare dată, dimineaţa când mă trezesc, văd în jur
femei girafă ce-şi înalţă mândre gâtul printre petice pătate aşteptând lasciv trecerea orelor-spectatori într-o expoziţie abandonată
barbaţi caracatiţă cu trupul plin de ventuze otrăvitoare
şi rinoceri, mulţi rinoceri
alături de leneşi cărora le trebuie mai mult de o viaţă pentru a trece de la un cuvânt la altul

viaţa mea, o grădină zoo, cu toate visele închise-n cuşti
şi cu toate cuvintele expirate din cauza reformelor poetice

aşteaptă sosirea acelui... odată

miercuri, 6 septembrie 2017

gaura de vierme



ca să ajungi în ţara minunilor trebuie să cazi mai întâi în hău
sau măcar o vântoasă să te ia pe sus ca pe-o frunză galbenă
dar pentru mine, nici raiul şi nici iadul nu şi-au plătit taxa de gps

man, aşteptam să vină toamna ca să te mai văd la faţa cuvântului
să mă bucur de rime închipuite şi de vise în care îngerii urcă şi coboară
scara lui Iacov cu zilele rămase până la marea judecată

eu ce fac? mai nimic... încerc de fiecare dată să ridic un castel din cărţi de joc
dar pasienţele rămase-n aşteptare bat din picior şi ameninţă
că mă lasă baltă atunci când nu mă regăsesc în nici un horoscop

mă gândesc să plec, dar nu am primit confirmarea biletului
şi cred că nici lista nu e definitivată altfel mi-ar fi comunicat cineva ceva
gen „numărătoarea inversă a început” puneţi-vă centurile de siguranţă

şi... moarte uşoară

întrebări şi pustiu


eu când o să plec?
Duminică
şi când e duminică?

prietenul meu le încântă adresându-li-se suav Domniţă
şi toate, indiferent de vârstă cad secerate
iar răsuflarea urcă şi coboară asimptotic şi haotic
oare merită să încerc formula asta sau e doar vorba de intonaţie?

bucătăria răsuflă uşurată,
a suportat tot chinul naşterii fără blesteme şi eşecuri
aburi voluptoşi părăsesc scena unduindu-şi şoldurile
în timp ce noua jertfă jubilează inconştient

cuvintele, ele sunt cheia
daţi-mi un cuvânt şi un punct de sprijin
şi sunt în stare sa transform orice distopie într-o duioasă utopie
ce fac cu bâta asta? păstrez măsura, rima, ritmul

ciudat, o mare de tăcere pregăteşte naşterea unui tsunami
oratoria sălbatică ridică pereţi verticali
ce vor şterge totul în calea lor
pustiind şi anulând viaţa fără discernământ


marți, 5 septembrie 2017

second hand


eu, într-un oraş de mâna a doua
eu, la un liceu de mâna a doua
eu, un elev de mâna a doua

egoul îmi şopteşte, eu, eu, eu
şi tu lume care mă priveşti
împreună respiram acelaşi aer
şi plângem aceleaşi ploi de toamnă

ca să nu fiu pradă am abandonat extremele
şi am ales calea de mijloc, o mediocritate caldă
ce nu excelează prin vârfuri sinusoidale
dar nici nu caută liniilor puncte de intersecţie

se pare că la naştere
cerul şi-a înmuiat degetul în gură
şi mi-a făcut un benghi în frunte

să mă recunoască oricând într-o mare de excese

nebăgat în seamă


în camere de hotel se moare, de bătrâneţe sau de prea multă viaţă
în camere de hotel se  face dragoste cât pentru o viaţă şi încă o viaţă
la fel cum sunt şi camere de hotel în care se pun la cale revoluţii sau atentate
şi totuşi lumea merge înainte şi doarme pe unde apucă
fără să judece sau să condamne camerele de hotel

pe aeroporturi inca se pun bombe, inca sunt atentate
şi lumea moare cu voie sau fără de voie
avioanele pleacă şi alte avioane vin
lumea merge înainte fără să ştie
dacă este ultima răsuflare sau nu

străzi, autostrazi sau drumuri expres se chinuie să ne cuprindă
dar lumea se mişcă haotic, brownian
târând spaimele şi moartea în portbagaj
caramboluri, ambuteiaje, bombe, explozii
dovadă că moartea nu mai lucrează singură, are ajutoare

am dormit în camere în care s-a murit
am alergat pe culoarele aeroporturilor să nu pierd avionul
am circulat la bară sau fără să întâlnesc suflet
şi totuşi ea nu mi-a dat întâlnire
cred că n-a apucat să se pregătească pentru cina romantică


luni, 4 septembrie 2017

bătăliile mele... imaginare


am obosit să dau vina pe viaţă pentru toate eşecurile
dar nici nu găsesc firul care să mă scoată la lumină
departe de toate frustările şi nemulţumirile
iar viaţa cred că s-a plictisit de mine
şi şi-a luat lumea în cap
spaimele, asemeni balaurilor
oricâte capete aş tăia scot mereu altele şi altele
zilele asediate  pe perioadă nedeterminată
se predau asediatorilor imaginari
şi-şi aşteaptă osânda
poate că moartea, ultima anemonă într-o mare poluată

se va strânge, ascunzându-mă de mine însumi

vineri, 1 septembrie 2017

incertitudini


mâine va fi o zi mai bună
sunt oameni pentru care maine vine înca de azi
pentru alţii, mâine, este o nebuloasă, o incertitudine şi o amânare
iar eu nici măcar nu înţeleg acest concept
deoarece plutesc într-un azi amniotic
într-o neviaţă numită viaţă
şi oricât m-aş întinde
şi aş încerca să scap din bula asta
şansele sunt minime tinzând către zero
cred că am obosit
m-am săturat de atâta azi
fără trecut şi fără viitor
i-aş cere morţii un respiro

măcar pragul de bătaie să-l simt ferm