luni, 31 august 2015

cu capul în nori


sub omoplatul drept 
a apărut o formaţiune noroasă pe radiografia anuală
se simţea electricitatea statică peste tot în aer
atât cât mai putea fi respirat
fără frică, fără străfulgerări inutile
poate că ar fi mai bine să poată plânge
dar ea nu poate s-o facă fără un motiv bine determinat
şi vremea plânsului potopial a cam trecut
şi nici măcar acele nu mai nimeresc vena pentru marcatori
cumulus, stratus, cirrus, mammatus sau mai nou

delirium intracelularium...

fără



credeam că am şi eu o ţară căreia să-i aparţin
sau poate că numai am crezut că aparţin şi eu unui loc
pădurile s-au plictisit să aştepte-n prag
sau poate că au fost momite cu vorbe goale
şi pleacă pe rupte
nici râurile nu mai sunt ce-au fost
acum sunt purtătoare de gunoaie, de inutil şi de tristeţe
şi pentru că rădăcinile încă dor
ne smulg cu totul din pământ, goi fără suflet şi fără port,

frunze strivite, potrivite pentru rigole străine

după perdea



e omul cenuşiu sau omul străveziu
care toată viaţa s-a ascuns să nu i se vadă goliciunea
efort inutil pentru că transparenţa descoperă parcursul luminii
şi cenuşiul trece noaptea prin urechile visului

cuvintele îşi iau zborul anost
baloane de săpun fără iz multicolor şi irizant
cuvinte transparente fără carnaţie
şi fără tuşe şovăielnice

viaţa se scurge fără să-l bage-n seamă
nor ce nu reflectă lumina şi nici nu descoperă albastrul
povestea omului cenuşiu nu e poveste
e doar o-nşiruire de zile sticloase

şi totuşi
atunci când luna plesneşte
din crăpături curge roşul poftei de viaţă

ce ar fi putut să-i fie

sâmbătă, 22 august 2015

ar putea fi dialectic...



in ultima vreme se observa o degenerescenta a iubirii ca limba universala
ceea ce va duce la disparitia tuturor cuvintelor vii si inlocuirea lor cu holograme
deoarece oamenii se feresc sa le mai foloseasca multumindu-se cu amintiri

doar cu apa si burete cureti bine un perete

in ziua de azi iubirea este doar o piesa de colectie din dresingul fiecaruia
pe care o imbracam la ocazii ca sa dea bine
si pentru a ne etala implinirea

cine-n hora o sa joace mare, mare se va face

pietele publice vor fi martore tacute
toti cei cazuti in abatere vor fi expusi la stalpul infamiei
si pentru ca aceste alunecari sa nu se mai repete ele trebuiesc pedepsite exemplar

un leu o lamaie, doi lei o gutuie, de trei lei sigur poti s-o iei

vor veni si timpuri in care iubirea va fi scoasa din toate cartile ca element subsersiv
si se va preda uitarea in scoli pentru ca nici macar o umbra de amintire sa nu mai ramana

pregatindu-se viitorul generatiilor immaculate 

joi, 20 august 2015

final



adevaruri ascunse in cuvinte
cuvinte ascunse printre taceri
si taceri ascunse printre uitari

am obosit sa tot astept semnele ce se vestejesc la capatul verii
pielea mea se crapa si curge luand cu ea verdele intrebarilor nespuse
si tacerile se scutura capatand culoarea putreziciunii
mi-e dor de linistea cu care ma-mbracam
si m-ascundeam in noapte ca sa nu ma vada varcolacii
am tam tina tiri mogo dina
viata e coroana de spini pe care o primesti
ca semn de buna purtare
si fiecare zi e o noua diploma ce atesta prezenta la curs
sunt momente in care moartea te-ndeamna la joaca
dar clopotelul suna, absentele sunt motivate
si orele continua
pana cand ti se restituie carnetul de note
cu toate bunele si relele
de cele mai multe ori ridici palmele sa-ti primesti pedeapsa
dar constati ca nu este nimeni care sa te mustre
si cu obida intorci capul si spui

oare chiar m-am ostenit degeaba

ca un copil



eu incerc sa va va arat ceea ce vad
iar voi nu doriti decat sa va rasfrangeti in preaplinul ochilor mei
eu va spun ca responsabilitatea nu-I o stiinta ci o povara
de care ma lepad ori de cate ori pot
dar de fiecare data luati rucsacul si mi-l puneti iar in spate
copilul vine cu abilitati pe care le pierde
la contactul cu legile voastre ce impun reguli
cand ucide o gaza copilul incearca sa afle ce-I viata si cum functioneaza
dar voi il acuzati de rautati si cinism inexistente in sufletul sau
copilul e o mare de-ntrebari ce se revarsa coplesind totul in jurul sau
e potopul reinnoit fara nici un juramant sau legamant
pentru ca potopul intrebarilor nu tine doar patruzeci de zile
in dorinta voastra de a curata totul
m-ati obligat sa omor copilul din mine alungandu-l cu pietre
fie voua toata seceta raspunsurilor vestejite cu speranta invierii intrebarilor
dar sunt lucruri care nu se mai pot intoarce
asa cum nici eu

nu mai pot deslusi semnele scrise in palma cerului

miercuri, 19 august 2015

ucigasi de cuvinte



si am avut un vis in care se facea ca aveam mainile pline de sange
si oricat de mult m-as fi spalat, nu se curatau

da.
de cele mai multe suntem asemeni lui Cronos care-si mananca odraslele
fara nici un pic de remuscare
si cuvintele se chinuie
schilodite de ura si inconstienta noastra
barbaria moderna se rezuma
la ucigasi de profesie
care suprima cate un cuvant inlocuindu-l cu o cochilie goala
fara suflet si fara substanta
o umbra a ceea ce fost candva viata rostirii
daca am reusi fiecare sa adormim bestia din noi
poate ca am mai da o sansa cuvintelor
la o viata decenta
macelul continua, vitrine se umple de sms-uri
si prescurtari ridicule
ce-mpodobesc palaria ignorantei noastre.
la inceput a fost cuvantul
si pentru ca-l voiam uitat, ne-am hotarat sa-l ucidem
pentru a-I fura piedestalul eternitatii
erijandu-ne in demni urmasi

fantose ridicule in uscaciunea putreda a insufientei noastre

marți, 18 august 2015

jelanie



o maica a tuturor inceputurilor
strange roua timpului de pe buzele mele
si spala-mi pleapele, ca sa primeasca lumina
desparte-ma de toate intrebarile
de toate indoielile
si leapada-ma-n lume

o bunule al tuturor sfarsiturilor
deschide poarta sufletului
si lasa cugetul sa pledeze pentru mine
aratandu-ma in toata goliciunea faptelor mele
si cu dreapta ta judecata
alege-mi locul, cerne-mi sfarsitul

mie celui ce jelesc la portile tuturor intrebarilor
dati-mi firmanul iertarii si cheia
sa-mi port raspunsurile peste pragul cel mare
caci celui fara de umbra lumina i se va da
sa lumineze toate cotloanele
in care s-au ascuns puii indoelilor


luni, 17 august 2015

manuitor de cuvinte



unele cuvinte au sfârşit, dar n-au început
altele încep, dar nu se sfârşesc niciodata
totul depinde numai de stapanul lor
si de ceea ce vrea sa arate

cat de frumoase sunt cuvintele implinite
a caror pulpa-i plina de arome
si miezul tainic ce asteapta zamislirea
caci s-au nascut si au crescut pentru a naste

in scoarta nerostitelor cuvinte
apar fisuri purtand pecetea intrebarii
de ce eu e purtata-n litiera
printesa care va aduce libertatea


curcubeu... despre culori



vorbeşte-mi despre albastru spuse orbul
atunci i-am strâns palmele peste ale mele ca să simtă
şi depărtându-le i-am spus: gândeşte-te la culoarea care se îmbracă pe sine
şi din adâncuri ea răsare iar împrospătată
aşa cum numai cerul după o furtună
şi-arată clarul şi seninul unui ochi curat de fată
i-am dat să guste iarăşi apa
cu-al ei aproape fără de culoare
ce se îmbracă în albastru când e la mare depărtare
i-am dat ca să miroasă floarea
ce poartă-n ea speranţa neuitării
căci neuitarea este truda şi împlinirea întrupării
nimic din tot ce este viu nu vrea uitarea să cunoască
căci din uitare ne-am născut şi ea-i o nouă moarte
i-am spus că peştii-n marea lor se-îmbracă în albastru
şi atunci  un peşte  a sărutat
cântând din solzu-i aspru
albastrul naşte si-i născut albastrul e în toate
şi în albastru îl îmbrac

tăcerile să-l poarte

duminică, 16 august 2015

ca o geneză



la început, din neantul nepătruns limanul indoieli de el a fost ajuns
o blândă răsuflare vesteşte-un  prim cuvânt...

la început, a fost cuvântul
şi acesta plutea liniştit pe marea-ntindere a tăcerilor
dar pentru că preaplinul nu-i dădea pace revărsându-se
a scos din carnea sa nume,
şi primul nume a fost al lui îmbrăcâcndu-l
şi a văzut că este bine şi s-a bucurat
apoi în alt nume a-mbrăcat curgerea şi i-a spus timp
în altul a-mbrăcat nefiinţarea şi i-a spus infinit
şi pentru a le împlini pe toate cuvântul năştea noi nume
îmbrăcând totul cu lumină, culori, tării şi viaţă
şi pentru că viaţa
nu putea să cuprindă atât de multe
a scos alte nume despărţind cerul de pământ, pământul de ape
apele de moarte şi moartea de spaimă
şi numele îmbrăcau pământul cu iarbă şi cerul cu nori
şi norii aduceau ploaie
şi seminţele germinau născând nevoia de alte nume
nume de fiinţe, nume de dorinţe, nume de visări nume de trăiri
şi mai presus de toate a aşezat pe tronul rostitelor
iubirea.
iubirea cu toată dulceaţa, durerea şi suferinţa
pentru ca astfel toţi să o cunoască şi să-i respecte puterea
şi a fost noapte peste cuvânt şi peste ape şi peste viaţă
dar iubirea a biruit de fiecare dată
alungând spaime

şi întunericul

muribund



ne imbracam zilele una dupa alta
fara a privi ce mai avem prin garderobe
coboram in strada, dam piept cu realitatea
tarand dupa noi cusca convenientelor
plina de cuvinte moarte

fiecare este posesorul
unei masinarii numita limbaj
din care izvorasc dorintele si gandurile
la inceput, fiecare isi primeste ratia de taceri
sa-I ajunga de drum
iar la sfarsit sa poatasopti
mi le-am tacut pe toate

am fost botezat in cuvant
si cuvantul m-a zidit in credinta lui
lepadandu-si aura de mister dincolo de sine
m-am oprit din drum si-am privit in urma
si am vazut cum timpul e turnat in vesnicie
si vesnicia umple cupa lui acum
la fel cum ceru-si ninge

tacerea-n fulgii de scrum

curcubeu... despre culori



vorbeste-mi despre culori zise orbul
si degetele sale pieptanara aerul cu sete
nu stiu cum sa-ti povestesc dar te voi lasa sa le gusti
cu buricele degetelor, cu varful limbii, cu fiece respiratie
si m-am imbracat in galbenul aurului din soare
si degetele lui masurau matasea ascultandu-i susurul
ce simti l-am intrebat?
iti simt trupul arzand asa cum soarele se da de gol in linistea diminetilor
cata liniste si cata ardere simt buricele degetelor mele
in dosul acestei zbateri
atunci sa sti ca aceasta-I culoarea galbena
sau mai bine zis o parte din ea
si am pe deget un strop de miere mangaindu-I buzele
aceasta-i o alta parte din tumultul galbenului
partea cea mai fluida
si cea mai dulce
asemeni dragostei ma completa  el
da.asemeni dragostei
si valuri de floarea soarelui
se unduiau leganand calea maritului lor rege
sunetul ce-l auzi la inaltimea ta este sunetul galbenului
asa cum numai el stie sa jeleasca mi-a spus
caci simt in leganarea lui
dorul celui ce nu se poate desprinde
maine vom continua alegand alta culoare
dar astazi lasa-ma te rog sa-nvat

tot galbenul inchis in trupul tau

vineri, 14 august 2015

neterminări - determinari

si-am fost ales

profeti-s alungati din tara lor sau omorati in fata portilor cu pietre
plati-voi pretul si-oi pleca si eu lasand doar umbra sa pazeasca pragul

urmeaza-ti calea pas cu pas si uita tot ce este
caci viziunea te-a ales n-ai liberul arbitru

depozit de cuvinte ce nu imi apartin
le stivuiesc, le-mprospatez, le-alin
gasesc trecuturi moarte ascunse in prezent

si-n alte viitoruri ce nu ma regasesc

***

cand nu ai de ales

cu cate morti va sunt dator, de cate ori voiveti sa ma omorati

nimic din mine nu poate scapa dar moartea-i numai una
legenda de-o veti omora va naste iar legenda
numele meu calcat in praf renaste-n adiere
si ploile in truda lor m-or inalta la stele
n-am cerut voie nimanui ca sa-mi rostesc cuvantul
si chiar de nu v-am fost pe plac mi-am tinut legamantul
cernut-am verbu-n felul meu si am dospit trairea
si-n haine noi le-am imbracat ….. menirea
puteam sa trec nepasator o frunza moarta-n vant
dar rostul meu a fost acum si-aici pe-acest pamant

***

cel ce da ia si cel ce ia va da… totul

universul consta intr-o armonizare de forte
si in permanenta va fi un centru donor si unul receptor

***

purtator de cuvinte

ce altceva i-a mai ramas omului dupa ce a fost alungat din paradis
decat sa fuga de moarte, ignorand sumbra ironie
caci nu poti fugi de umbra ta ascunzandu-te-n intuneric
si nu te poti afunda in marea nelinistilor tale fara sa-ti pierzi mintile

cand cuvintele se desprind
si cad frunze moarte
printre fulguiri de uitare
buzele se imbraca in taceri grele
atinse de gerul singuratatii

o urma sunt, nisipul viu,
m-a prins  si m-a pastrat adanc intiparit
la fel cum viata scrie pe nisipul neatins
cuvinte pline de-nteles

eu am fost dat cuvantului
cuvintele mi s-au dat toate
eu le sunt umbra, le sunt trup
si suflet care doare.

***

spre viata

mana strange spasm de moarte
ochiul cerne departarea
si-n a tainelor tacere
se produce transformarea

marți, 11 august 2015

farame



din lacrimi am facut ofranda
si pe altarul mortii le-am depus
cand m-au culcat in apa vietii
le-am spus tot ce-am avut de spus
*
sa dormi in apele vietii
si-n moarte sa te scalzi
*
sa inveti incet tacerea
ce-i scrisa-adanc in carne
*
din noaptea-nvesmantata in prapuri grei de ceata

se-nalta peste spaime a biruintei cruce

si am vazut… cuvantul



oh, buze cu surasuri tandre
ce-ascundeti sacii cu otravuri pe la colturi
va este dat sa rascolitigunoiul
c-ati aruncat tot ce-ati avut de pret

da, am vazut cuvantul
odihnindu-se in causul buzelor
inainte de a-si lua zborul
catre cuibul mortii

cu cata durere cauta cuibul
din care fost-a azvarlit
sa se raneasca sa raneasca
pe acel caruia i-a fost sortit

mi-e trupul plin de gheare-n agatare
si urma de sageata a ciocului avid
in juru-mi doar cuvinte moarte
ce-n carne au muscat, tacut, perfid

cuvintele nu mor asa usor
chiar de ranesc de moarte-n zborul lor
le-am adunat, le-am ingrijit, le-am lecuit

si zborului din nou le-am daruit

si am vazut caile cuvantului



la inceput a fost cuvantul si cuvantul era de la Dumnezeu
pentru ca El m-a-nvesmantat in cuvant incuviintandu-ma
si cuvantul ma purta lasandu-se purtat de asemeni
fara patima, fara repros, fara bucurie si fara-ntristare

cerurile se desfaceau la guler
pamantul isi lepada straiele
lasandu-se cotropit de apele de-nceput
caci numai din unire se poate naste neatul

niciodata zborul nu a crestat trairea in varful aripii
asa cum nici cerurile nu s-au curbat implinind lumina
niciodata plutirea nu a reusit sa se-mplineasca-n cuvant
ramanandu-si siesi stapana


despre…cuvinte



sunt o sămânţă, sunt cuvânt
sunt trâmbiţă pe-acest pământ
am fost şi-oi fi al lor mormânt
cuvintelor nou legământ
şi blândă neuitare

sunt eu, sunt el
trecut, prezent,
sunt aspra constiinţă
sunt soartă şi le sunt soroc
iubire, ură, la un loc
le sunt blestem
şi-al lor noroc
sunt miezul din dorinţă

am fost dorit şi alungat
zidit-am începutul
născut ca om dintr-un cuvânt
sunt parte şi întreg eu sunt

sunt însăşi legământul

descântec născând



în mine te ascund eternă frică
şi-n tainiţi negre te voi fereca
voi da uitării spaimele trecutele
 şi tot ce am trăit la umbra ta

învaţă ce-i tăcerea, învaţă ca să mori
la fel cum piere noaptea scaldată de noi zori
cuvântul are forma, cuvântu-i plin miez
ascultă-l şi avea-vei tot ce-ai voit să vezi

şi-ai să mă vrei când n-oi mai fi dorind s-alin durerea
şi în cuvinte îmbrăcat ţi-oi limpezi privirea
cuvânt închis în alt cuvânt trăirea ne desparte
acum mă vezi dar nu mai sunt şi-aproapele-i departe

durerea se adună-n scoc dorind să-nvârtă roata
dar fieru-i mort şi lemnul ros cine să-nvârtă soarta
privirea-mi e un prim cuvânt, tăcerea-mi este altul
şi în iubire ştiu s-ascult şi-n trei se-nchide cercul

trăiesc speranţa de-a vedea cum moare-ncet durerea
ascult lumina săgetând şi îi văd tulburarea
din carnea veşnicului ieri răsare un azi iară
iar mâinele ce nu-i născut tăcerea i-înfioară

nimic n-oi lua când voi pleca nu las lumea orfană
mă dărui tot, e tot ce pot, uitând speranţa vană

ziua ascunde şi noaptea arată
acum şi aici sunt vorbe-n deşert
cuvântul născut arată-ntruparea

şi cruce îi sunt strângându-l la piep

luni, 10 august 2015

unealta de tortura



intunecimea unei epoci se masoara
in marimea arsenalului uneltelor de tortura folosite
pentru a smulge adevaruri crestate-n carne

chiar daca vremurile s-au schimbat
mentalul colectiv se pastreaza nealterat
apeland la unelte aducatoare de suferinta

in fiecare zi imbracam corsetul limbajului
pentru a ascunde discrepanta dintre gand si vorba
mascand prapastia cu poduri de minciuni


între mine şi eul meu



ascunde-mă-intre cutele memoriei
şi lasă eul să mă caute-n zadar
inconştientule îmi strigă umbra-n faţă
te-ascund dar care fi-va al meu dar?
*
să îmi restitui tot ce mi-ai luat
istoria copilului ce-am fost mereu
şi lasă-mi curiozitatea să trăiască
pentru că viaţa ei e mai presus de noi
*
Adam a muşcat dintr-un măr
căpătând cunoaşterea binelui şi-a răului
Albă ca Zăpada a muşcat dintr-un măr
câştigând somnul de moarte al aşteptării

viaţa omului se rezumă în ultimă instanţă
la un continuum pardosit cu mere
între naşterea întru cunoaştere
şi aşteptarea întru moarte

*

o noapte atlantică



e şase şi-ntunericul coboară să se-adape
un peşte se azvârle ca să prindă luna-n gheare
pescarii îşi afundă plasele în noapte
şi scot doar urma stelelor căzute-n mare

e-atâta linişte ce plouă-n picurate lacrimi
încât nici răsuflarea valurilor nu răsbate
de n-ar fi voal de spumă ce rămâne-n urmă
le-ai crede fugărindu-se prin altă parte

fost-am trimis ca să mă-mpac cu mine
tăcut să-mi scutur neputinţa oarbă
să las întinderile să mă cearnă
să mă adune şi să mă aline

departele mi se strecoară-n suflet
şi-aproapele mai tremură în zare
mi-e dor de cel plecat pe calea morţii
plută strivind ocean de resemnare

pe-al apei drum cuvintele mă poartă
pe scutul coamelor de val supuse
tăcerile mă-mbraca în uitare
cernută-n tainele de mult apuse


duminică, 9 august 2015

spre o nouă mitologie creştină - procesiunea munţilor


pădurilor le cresc aripi de lumină şi se ridică la ceruri
în timp ce umbrele lor cad sub tăişul drujbelor
iar cerul se umple de abur de tămâie

coastele muntelui golite acum pot răsufla uşurate acum
rădăcinile credinţei nu le mai apasă
şi pot pleca în pelerinaj

deschideţi poarta soarelui şi cale liberă muntelui
lăsaţi-l să se prăvale cu fruntea-n faţa valului
ca să se curăţească de toate negânditele

când degetele noastre se vor fi tocit scurmând în carnea muntelui
ne vom lua amintirile-n desagă, urcând ipotetice înălţimi
pentru a planta noi păduri de vise

dar moartea cuibărită-n coasta lor
cu greu se lasă dusă

în locuri neumbrite

şi mi s-a dat şi mi s-au luat



tot ceea ce trebuia să ştiu mi s-a făcut cunoscut pe de-a-ntregul
pas după pas şi clipă după clipă gustând păcatul de-a cunoaşte frumuseţea
ca o încununare-a vieţuirii şi-a vremelniciei

de n-ar fi vanitatea şi orgoliul
ar trebui să recunosc că multe mi-au rămas necunoscute
aşa cum norul îşi cunoaşte umbra fără a şti unde-l vor duce tainice volute

numic nu-ţi vine fără să plăteşti
şi bucuria de-a avea poartă blesteme-ascunse

căci ţi s-a dat spre a ţi se lua şi-ţi vor lua ce n-ai primit vreodată

trăind cu nerăbdarea de a muri


sa te obisnuiesti cu propriul trup ca si cu o veche suferinta
e un blestem sau poate ca-i o binecuvantare
primita de la viata si inceputul doare

nimicul infloreste, cu pasii usori adasta
caci dependenti de viata o linie nefasta

tragem pe nas numind-o simplu, zi

miniaturi


învaţă-mă ce-i îndoiala şi te voi învăţa arta uitării
purificaţi şi făr’ de teamă să desluşim rostul plecării
eu mă voi îndoi mereu de-am făcut bine
tu vei uita tot ceea ce m-ai învăţat

captivi într-un aici şi-acum
deplângem soarta celor ce n-au apucat să vină
iar celor ce-au trecut cândva pe drum
le ştergem urma fără nici o vină

prin porţi de început şi de sfârşit
ne trecem îndoiala şi uitarea

un ţipăt spart născând şoapte în noapte

vineri, 7 august 2015

Când locul şi timpul ne atinge


Călătorule, opreşte-ţi paşii la umbra binecuvântată şi caută să-ţi tragi sufletul bucurându-te de minunea numită viaţă. Odihneşte-ţi privirea pe un fir de iarba să-l vezi cu câtă bucurie se pleacă la mângâierea tandră a adierii sau sub îmbrăţişarea vreunei gaze pornite pe calea către soare. Lasă fuga ta disperată căci nimic nu poate astâmpăra foamea şi setea ca aceste mărunte bucurii care dau gust şi culoare fiecărei zile în parte. Dacă aş fi obligat să mărturisesc, poate că nu aş face-o fără un pic de jenă sau reţinere. Dar liber fiind de orice constrângere am să pot să povestesc totul fără nici o reţinere. Cum şi când a început totul? E greu de spus atâta timp cât marile schimbări vin pe nesimţite, strecurându-se în prezentul nostru fără zgomot şi fără spaime. Prognozata schimbare climatică şi-a făcut simţită prezenţa astfel că încet, încet, viaţa oraşelor a început să se mute de la suprafaţă către adâncurile calde ale pământului. Oraşele se construiau în oglindă, atingând niveluri ameţitoare la cote negative. Blocuri de zeci şi sute de metri adâncîme îşi înfigeau vârfurile în carnea tare a rocilor . Singurul lucru cu adevărat stânjenitor era lipsa verdelui din viaţa noastră. Omul poate crea cavităţi pline de luxuriantă vegetaţie, dar e dificil de creat un loc lăsat în paragină sau un mal de iaz în care rogozul şi iarba măruntă îşi fac veacul în buna înţelegere. Cum arată viaţa acum? Fiecare după cum şi-o zideşte şi şi-o imaginează. Fiecire oraş subteran are o zonă de protecţie izolându-se de frigul ameţitor de la suprafaţă. Din cauza asta tot mai mulţi oameni se mulţumesc să-şi petreacă viaţa în hrube şi subterane şi puţini se mai aventurează la suprafaţă. Dar acest lucru nu a fost şi nu este încă interzis aşa că săptămânal îmi asum riscurile unor degerături şi ies la o plimbare la suprafaţă. Singurul lucru bun pe care îl face primăria este să păstreze câteva maşini electrice care te pot duce până în vechiul oraş. E incredibil  cât de plastice şi de sugestive pot să apară străzile, casele, blocurile şi parcurile căzute sub urgia frigului continuu. Dar în acelaşi timp e o adevărată încântare să poţi să respiri acel aer desuet şi trist al abandonului total în faţa unui opozant mult superior. La orice ieşire erai obligat să semnezi de luare la cunoştinţă condiţiile în care puteai să ieşi, timpul maxim acceptat şi urmările nefaste ale oricărei abateri. Moartea era finalitatea contravenţonală a tuturor abaterilor de la reguli. Erau destui oameni care alegeau din plictis sau din varii motive acest fel de final pentru că după se ştie moartea prin îngheţ este mult mai puţin dureroasă şi mult mai plăcută decât multe alte modalităţi natural. Aşa că erau destui oameni care îşi acceptau sfârşitul prin îngheţ, lăsând cu limbă de moarte să nu fie mutaţi de la locul final. Şi dacă majoritatea se simţeau legaţi de locurile copilăriei sau de locurile în care părinţii lor au trăit, deci cumva izolaţi în casele sau apartamentelor lor îngheţate, erau şi oameni care preferau expunerea în spaţii deschise, supunându-se admiraţiei sau oprobiului public. În unele cazuri municipalitatea a acţionat mutând trupurile cu delicateţe cât mai departe de orice rută comună astfel că impactul visual era mult diminuat iar practica aceasta a sinuciderilor elegante se păstra totuşi la un nivel minim fără să afecteze viaţa cotidiană. Cine este curios să afle cum arăta viaţa înainte de “izgonirea din rai” avea acces la arhiva de fîlme şi reportaje dar în acelaşi timp putea ieşi la suprafaţă pentru documentare. Cel mai mult îmi plăcea să iau maşinuţa şi să dau o tură până la malul mării pe care mi-o imaginam înfoiată şi pusă pe harţă, mereu învălmăşită şi plină de fire albe în barbă dar ceea ce vedeam era numai o imensitate de gheaţă  odihnindu-şi capul pe balustradele ce înconjurau promenada. Poate că ultimele zvâcniri de orgoliu o făcuseră să rămână cumva suspendată, agăţată de aceste balustrade dar mie îmi plăcea această aşteptare, această încremenire. După ce primeam porţia de îngheţ marin plecam către vechea clădire a bibliotecii pe care îmi plăcea să o străbat pentru a admira afişele vechi sclipînd sub pojghita lor de brumă îngheţată, îmi plăcea să mângâi busturile ce aşteptau o a doua înviere, lepădându-şi armura de gheaţă şi de aşteptare. Apoi îmi plăcea să intru în sălile pline de rafturi pe care odihneau cărţi moarte prin îngheţ, să le mângâi, să le ascult povestea tăinuită în tăceri prelungi şi mai apoi să mă retrag în lumea reală a subpământului. Prima dată mi s-a întâmplat să iau o carte (cu toata interdicţia afişată la vedere nu am putut rezista) dar ajuns în apartamentul subteran am constatat că frumuseţea mea s-a transformat într-un aluat cenuşiu-negricios fără putinţă de identificare a unui singur element măcar. Din acel moment mi-am dat seama că interdicţia nu era întâmplătoare şi că luând o carte făceai un imens deserviciu umanităţii distrugând o efemeră piesă de muzeu. Aşa că din acel moment nu am făcut altceva decât să mă bucur de prezenţa şi compania lor, iar când puteam desluşi un titlu sau un autor dădeam fuga la biblioteca electronică, incercâd să dau de urma ei. Astfel am descoperit o mulţime de cărţi minunate şi de autori nebăgaţi în seamă. Dacă la început era doar un hobby nevinovat, cu tîmpul am început să-mi caut serii de autor sau autori interconectaţi la acelaşi evenimen (trăit ori auzit), şi acesta era şi motivul pentru care săptămânal îmi rupeam câteva ore din timpul meu liber pentru a evada în lumea cărţilor. Şi eu eram stăpânul ei iar ea era stăpâna mea. Multe lucruri mi-a descoperit şi multe altele le-am furat cu răbdare. Fişele mele cu autori şi cărţi se adunau micşorând spaţiul liber al sertarului. Dar poate că cea mai mare durere că să-i spun aşa era faptul că nu aveam şi eu o carte a mea. Faptul a fost consemnat încă de la începuturile migraţiei şi toată lumea ştie că toate lucrurile inutile şi voluminoase au fost abandonate la suprafaţă din cauza lipsei de spaţiu. Deci nicăieri în adâncuri nu ai fi găsit o carte, o pictură sau o statuie. Totul era în format electronic sau holografic. Şi lumea acceptase de la bun început această ruptură de trecut aşa că nu puteam să fiu eu diferit de toţi cei din jur. Dar dorul de carte nu m-a părăsit şi cred că acesta era şi motivul pentru care săptămânal dădeam o tură pe la bibliotecă. Poate că unii dintre voi se întreabă de ce nu îmi alegeam o librărie unde aş fi avut şansa să găsesc mult mai multe cărţi sau chiar obiecte legate de scris, de carte. Prima scuză care mi-a venit în minte era că toate cărţile din librărie sunt virgine fără a simţi răsuflarea şi mâna niciunui om. Ori cum poţi atinge plenitudinea fără atingerea celui ce te iubeşte? Cum poţi înflori fără răsuflarea fierbinte a celui ce se pierde în parfumul tău? După cum am spus era doar o scuză, dar cărţile dîn bibliotecă îmi păreau coapte, mature, depline în tăcerea lor maiestuoasă pentru că fîlele lor purtau pecetea degetului, amprentele le dădeau drept legitim şi superioritate. Şi săptămânile mele condensau în escapade exterioare. Mă întorceam obosit şi înfrigurat într-un fel dar şi încărcat sufleteşte şi mulţumit. La ultima escapadă, tocmai descifrasem cu greu numele unui volum, poate pentru că era prea ascuns şi cumva şters sub pojghiţa de gheaţă dar suficient că să-l memorez. Ajuns în subsolul nostru cel de toate zilele am alergat la primul terminal şi am tastat: Dune şi Herbert. Atât reuşisem să descifrez. Primul volum m-a trimis către al doilea, acesta către următorul şi tot aşa până când am terminat toată saga arakiana şi apoi mulţumită fiului am putut întrevedea şi începuturile acelei epopei ultramoderne. Am fost atât de marcat de acea lectură încât am reluat-o încă odată şi încă odată. Acest fapt a făcut ca escapada mea săptămânală să dispară dintre preocuparile mele şi mirajul mirodeniei m-a însoţit de-a lungul a încă două  plimbări ratate. Timpul meu liber se reducea la fişarea şi extragerea unor citate deosebite ajungând să cunosc pe de rost pasaje şi capitole întregi din carte. Dar toate acestea mi-au lăsat un gol imens pe care nu-l mai puteam umple cu citate şi nici măcar cu fragmente imaginare cu care aş fi continuat eu epopeea arakiană a umanităţii. Numai că întâmplarea a făcut ca amintirea plimbărilor mele să se reaprindă brusc la intensitate maximă aşa că în prima zi liberă am reluat plimbarea exterioară. Am trecut să fac o reverenţă mării ce încă aştepta sprijită în balustradă…(stau şi mă întreb ce se va întâmpla când şi fierul în toata învincibilitatea lui va fi mâncat de la interior sau de la exterior de rugină căzând odată cu valul îngheţat?
Apoi cu teamă am urcat treptele bibliotecii rătăcind printre rafturile ei. Voit sau inconştient m-am îndreptat către raftul în care se afla volumul de care mă legau acum săptămânile mele de nesomn şi foame continuă. Dacă s-ar fi deschis cerul bibliotecii plouând cu cărţi vii şi poate că surpriza nu ar fi fost la fel de mare. În faţa raftului şi a cărţii mele, stătea acum o altă persoană, la fel de încotoşmănată şi la fel de calmă, ignorând parcă tot frigul strâns între miile de coperţi. M-am apropiat şi astfel am aflat că persoana interesată de cărţi era o fată, că se numea Fausta şi că iubea regatul Arrakisului şi al mirodeniei sale. Am început să ne împletim vorbele dorindu-ne ascultarea celuilalt şi până la urmă am convenit să vorbim cu rândul dar nu mai mult de zece minute fiecare. Timpul trecea acum cu viteze superluminice şi numai teama de îngheţ ne-a alungat pe fiecare la casa lui. Ştiam că dacă întâlnirile ar fi continuat în subteran toată vraja arakiană s-ar fi destrămat, aşa că ne-am propus şi ne-am promis să ne întâlnim iar în vinerea următoare în acelaşi loc şi la aceeaşi oră. Am mai furat cu coada ochiului un titlu şi apoi ne-am despărţit fiecare coborând pe unde venise şi poate că acesta era şi motivul pentru care nu observasem maşina ei la venire. Cum s-au scurs zilele până la următoarea întâlnire? Greu de spus dar uşor de intuit. M-am gândit ce aş putea să-i ofer la această întâlnire pentru a cimenta ca să spun aşa relaţia noastră dar fiindcă nu am găsit nimic care să-mi placă am cumpărat o cutiuţă de lemn lăcuit de culoarea castanei. Ciudat cum toate culorile au rămas ataşate de obiecte sau lucruri care nu mai sunt accesibile. Dar indiferent de condiţii, lumea culorilor se păstrase nealterată. Ajuns la suprafaţă am alergat dacă pot spune aşa, până la malul mării la balustrade căutând o spărtura, un loc în care se putea vedea nisipul. Nu ştiu dacă a fost doar noroc sau a fost doar rugăciunea mea fierbinte, dar până la urmă am găsit o spărtură în masa de apă îngheţată şi coborând cu grijă am reuşit să ating ceea ce poate că în alte vremuri se numea plajă. Am lovit cu piciorul până când am izbutit să fărâmiţez nişte nisip pe care l-am luat şi l-am aşezat cu grijă în cutia lăcuită. Apoi mulţumit şi mulţumind am plecat către bibliotecă. Locul era la fel de pustiu ca şi data trecută dar în intimitatea cărţilor, am descoperit-o aşteptând în faţa raftului. Se aşezase direct pe podea şi mângâia în nestire cărţile aflate la nivelul mâinilor. M-am aşezat lânga ea respectându-i tăcerea şi am început să respir în acelaşi ritm şi la aceeaşi intensitate. Eram ca doua mecanisme reglate sa funcţioneze la aceiaşi parametri. Am văzut cum se deschide la un nasture şi strecoară o mână sub combinezon trăngând cu delicateţe ceea ce părea a fi o carte.
-          E un jurnal pe care l-am găsit mai demult prin catacombe şi în care am mai făcut unele adnotări. Tot ce este acolo îmi aparţine aşa că poţi să-l iei şi să citeşti tot ce am scris. Iar dacă simţi nevoia să adaugi ceva poţi să o faci fără reserve. Este secretul meu dar acum când taina este împărtăşită va fi secretul nostru.
La rândul meu am băgat mâna în buzunar şi am scos cutia de lemn lăcuit şi i-am oferit-o. Am desfăcut capacul şi cele câteva grăunţe de nisip sclipeau în lumina tremurată a amiezii.
-          Ţi-am adus câteva fire de mirodenie de pe Arrakis am spus. Ştiu că e puţin dar e tot ceea ce am putut face. Mi-aş fi dorit să fim conducătorii Arrakisului dar se pare că nu ne-a venit încă timpul.
Şi am început iar să povestim când unul când celălalt despre toate câte s-au întâmplat şi câte se vor mai întâmpla. La început timid, apoi din ce în ce mai cu curaj am început să-i destăinui cât de mult căzusem sub stăpânirea acestei epopei încât acum deja îndrăzneam să-mi imaginez continuări ilegale. Acelaşi lucru mi l-a mărturisit şi ea bucuroasă că respirăm pe aceeaşi lungime de undă şi simţeam povestea la aceeaşi intensitate. Despărţirile şi regăsirile transmutau planurile realităţii dintr-o lume în altă lume şi la un moment dat nu mai ştiam cărei lumi îi aparţinem. Eram arakieni, fremeni, care cădeau în visare descoperind un pământ căzut pradă unei noi ere glaciare, sau eram noi căzuţi sub vraja unei continuări a acestei epopei. Ne întâlneam regulat, săptămânal, descoperind noi şi noi bucurii, departe de lumea subterană a convenţionalului. Spiritul de aventură ne îndemna să extindem termenul de expunere la condiţiile exterioare până la limita admisibila şi fiecare întâlnire însemna întotdeauna un “puţin mai mult dacă se poate” şi un “gust de mai încă”. Deveneam dependent de întâlniri şi de Dune şi acelaşi lucru îl descopeream şi la ea. Ne lăsam purtaţi de visare, ne înfruptam din acel drog, pe cât de neobişnuit, pe atât de loial în cruzimea lui. Ajunsesem să aşteptăm cu înfrigurare întâlnirea noastră săptămânală până când sâmburele ideii prinse a germina arătându-şi rădăcinile firave. Ne bucuram tot mai mult de lumea noastră, a întâlnirilor aşa zis secrete, încât viaţa în lumea reală devenise o povară. Bucuria descoperii atâtor afînităţi ne apropia şi mai mult, iar bucuria trăirii atâtor variante posibile de continuare a epopeii dunelor devenea neverosimil de reală. Totul a culminat cu ultima noastră întâlnire în care am decis să rămânem amândoi în bibliotecă, întinşi pe pardoseală frunte lângă frunte ca atunci când are loc transferul de memorii de la o maică superioară la altă maică superioară şi în felul acesta să trăim multitudinea de posibile sfârşituri şi continuări în comun, fără a mai suporta rupturile săptămânale ale reîntoarcerii în lumile noastre subterane. Nici până acum în ultimul moment nu ştiu cine este cu adevărat şi ce face ştiu doar cum o cheamă dar consider că toate aceste lucruri sunt chiar amănunte nesemnificative. La fel de bine nici ea nu ştie cine sunt şi ce fac sau cum mă cheamă dar asta nu o împiedică să aibă încredere în mine. De fapt liantul încrederii noastre este dat de această nemaipomenită epopee a supravieţuirii în care nu poţi crede dacă nu intri pur, total curăţit de orice minciună sau gând rău. Astfel că ne-am întins frunte lângă frunte şi cuvintele zumzăiau pline de disperare până când la un moment dat s-a prosus minunea. Simţeam că sunt conectat, îi ascultam răsuflarea şi îi vedeam toate gândurile şi mirarea ei mi-a dat de înţeles că şi ea avea aceleaşi trăiri spontane. Eram conectaţi şi istoria putea continua nestingherită. Povestea arrakisului, a imperiului şi a tuturor lumilor înflorea ca o dendrită descoperind noi şi noi paliere, noi şi noi ramificaţii astfel încât infinitul devenea parte a poveştii, şi noi deveneam parte din el. Lumina dansa între cele două luni arakiene, nisipurile porneau mai depart emanate de furtuni renăscute, viermii de nisip despre care se crezuse că au dispărut total începeau să iasă la suprafaţă mestecând istorii şi pământuri între fălcile lor, mirodenia era iar omniprezentă şi lumea era mai calmă, mai fericită şi mai împăcată. Dar lupta caselor mari mai avea încă resurse nebănuite şi tronul leului de cristal va mai vedea încă multe destine mai mult său mai puţin împlinite. Numai eu, Mefistofeles şi iubita mea Fausta vom continua să călărim viermii de nisip schimbând soarta imperiului mutând un singur fir de nisip de fundul unei cutii de lemn lăcuit în culoarea castanei….
Această poveste a putut fi aflată doar după descoperirea celor două trupuri din sala de lectură a bibliotecii municipal. Nimeni nu ştie de când stau acolo, dar fruntile lor par sudate şi punţi de lumină îngheţată le uneşte. Primul impuls a fost să le luăm de acolo şi să le mutăm la subsol prîntre alte artefacte. Dar când am descoperit jurnalul şi am citit povestea scrisă tremurat cu cerneală sângeria ne-am dat seama că locul lor era acolo uniţi în veşnicia de gheaţă şi a unei poveşti despre supravieţuire. Singura concluzie logică a fost să înconjurăm trupurile şi raftul cu un perete de sticlă păstrând totul aşa cum a fost. Singura imixtiune în lumea lor a fost să luăm cutia de lemn lăcuit din mâna fetei şi jurnalul strâns la piept de băiat şi să le înlocuim cu două copii insensibile la temperaturile joase iar cutia ;i jurnalul pot fi văzute şi pipăite pe un suport lângă peretele de sticlă. Astfel, trupurile lor îngheţate stau mărturie că fiecare vis, fiecare zidire îşi cere plata pentru a dăinui. Iar povestea Dunelor nu mai poate fi despărţită de a lor. Astfel că primele nave interstelare plecate să colonizeze sisteme solare îndepărtate poartă numele lor: Fausta, Mefistofeles şi Dune. De aici şi până la măreţia primului imperiu cosmic  nu mai este mult sau poate că povestea încă se scrie…