Am fost şi eu catarg

Viaţa e cea mai afurisită mare din câte s-au descoperit în toată existenţa umană. Are atât de multe hachițe, răsturnări de situații și întorsături de curenți cum nici nu poți să-ți închipui. Dar cine mai stă acum să judece ceea ce fiecare știe din trăite și văzute? Fiecare își cunoaște propria poveste și poate inventa încă multe alte mii despre cei din jur sau despre ce s-ar fi putut întâmpla dacă… iar acest dacă asemeni lui Atlas cară tot pământul în spinarea lui tăbăcită de vise rodite sau nerodnice…

Cine sunt eu? Un fost și actual turnător… da, recunosc asta spășit, pentru că am turnat în cuvinte ceea ce am crezut că este foarte important atât pentru mine cât și pentru unii dintre cei din jur. Am turnat în cuvinte: emoții, culori, trăiri, mirosuri și gusturi pentru mulţi apuse sau chiar necunoscute. Tot ceea ce am văzut, am strecurat prin pânza curată a sufletului și apoi aruncând trâncii am cules spuma inutilului păstrând doar lacrima cristalină a trăirii. Copilăria caută printre amintiri descoperind lumini și umbre aşa cum numai viaţa poate ascunde printre cutele straielor.

Sălbăticia a urcat în mine aşa cum urcă igrasia din cărămidă în cărămidă mestecând mortărul zilelor și lăsând în loc praful nopților uitate printre așternuturi. Dintr-un colţ se înalţă ziduri tremurânde cu șfinți petrecând nopțile de înviere, dând ocol spaţiilor neîncăpătoare, dintr-alt colţ se strecoară o potecă printre trunchiuri povârnite în noapte, purtându-și roua cu demnitate princiară iar bacante somnoroase se învârt stinghere printre picioarele noastre… dar câte nu se întâmplă în această lume străină de lumea reaă. Fuga de modele s-a împletit cu spaima de rătăcire dar drumul și-a văzut de ale sale fără să mă băge-n seamă și mai ales fără a ţine seama de boscorodelile celor din jur.

Toată sălbăticia s-a canalizat în timp descoperind plăcerea cunoaşterii. Inconştienţa îşi are farmecul său dar cunoaşterea oferă plenitudine astfel că am acordat tot mai multă atenţie verbului, cuvântului. Cunoașterea contemplativă vine firesc după fierberea verbului, a acţiunii. Nu poţi cunoaște dacă nu faci, dacă nu experimentezi, dacă nu urmărești, dacă nu vezi, dacă nu simţi, dacă nu guști, dacă nu asculţi și mai ales dacă nu încerci să înţelegi toată această informaţie primită. Deci sălbăticia și independenţa m-au aruncat pe această pantă a cunoașterii. Nu era gust să nu-l cartografiez, nu era sunet pe care să nu-l descifrez, miros pe care să nu-l cataloghez, carte pe care să nu o miros și să o gust, piatră pe care să nu o pipăi și idee pe care să nu o disec. Astfel că viaţa mea se reducea la amintiri pline de mirosuri și gusturi. Cărţile cititie aveau gust și arome. Muzica era o a doua carne ce mă-mbrăca și nicidecum o povară pentru ureche sau suflet. Încetul cu încetul am învăţat să mă joc cu cuvintele și acestea au ajuns să mă iubească și să se descopere în prezenţa mea. Era o trăire aproape carnală, le simţeam aproape, calde, pline de viaţă, gust, culoare și aromă. Cuvintele curgeau jur împrejur dându-mi fiori și aruncându-mă într-o lume nouă. Fără a cere voie, intrasem în cercul poeţilor dispăruţi, adulmecând aerul din jur, captând freamătul luminii și șoaptele ploilor viscolite. Totul creștea natural, simbiotic fără sforţări și fără chinurile nașterii. De la primii pași involuntari până la dansul studiat și piruetele stilistice totul se supunea curgerii line a sonorităţii cuvintelor. Încet, încet, pulberea stelară se închega izolându-mă de viaţa din jur. Între mine și ceilalţi se ridicau măști protectoare salvând aparenţele. Bucuria împărtășirii se dizolvă în ignoranţă și dezinteresul celorlalţi ceea ce-mi face viaţa mult mai ușoară și mai suportabilă. Nimeni și nimic nu mai poate să-mi schimbe drumul și destinul așa că îmi văd liniștit de ale mele, catarg supus dezolării și uscăciunii. Bucuria creaţiei se sufocă de preaplinul său și cuvântul planează pe deasupra izolării fără a scoate nici măcar cel mai slab suspin.

Ascultă liniștea. Când am citit prima oară acest lucru mi-am spun că numai un nebun închis la izolare poate și are răbdare să asculte liniștea, pentru că noi de cele mai multe ori înotăm într-o mare de sunete. E suficient să deschizi ochii devenind conștient de viaţa din jur pentru a fi asaltat de sunete, de muzică, de zgomot. Și dacă timpul înseamnă bani, banul înseamnă mișcare iar mișcarea înseamnă energie și sunet, atunci tot timpul în care ne mișcăm se rezumă la o avalanșă de sunete și la o continuă fierbere a energiilor. Bucuriile întâmplătoare decantau în cuvinte și cuvintele se legau de catargul ce eram pentru a nu fi amăgite de cântecul sirenelor. Cam asta ar fi povestea unui început care îmi aparţine sau care mă aparţine.

Furia. Nimeni nu aprinde o lumină ca să o pună apoi sub obroc. Cam asta a fost ceea ce mi s-a întâmplat. Am luat zidurile la rând lăsându-mi numele zdrenţuit să fluture fără a atrage atenţia nimănui. Doar câteva sclipiri iluzorii și în rest tăcere. Flăcările căutau întunericul încercând să-l spulbere dar nimic nu stătea în calea mea așa că toate aceste arderi au fost inutile, fără rezultat. Sau mai bine spus rezultatul a fost arderea de tot, ofrandă inutilă pe atarul timpului hămesit. Împreună cu mine ardeau și cuvintele ce mă urmau credincioase, stârnind admiraţie pentru credincioșia, abnegaţia și onestitatea lor și mai ales fără a cere nici un fel de răsplată. Tot acest spectacol trist se răsfrângea în apele tulburi ale aceleiași sete de cunoaștere. Marionetele își urmează păpușarul dar din păcate zâna cea bună lipsește așa că nu sunt șanse prea mari ca să se observe transformarea. Așa că marionetele vor rămâne doar marionete cu sau fără sfori tăiate. Lava își păstrează caracterul mocnit acumulând frustrare și dor de libertate până când, undeva va apare o fisură. Ceea ce înseamnă începutul sfârșitului pentru că acea fisură va deschide calea de fugă. Va fi doar locul prin care cuvintele înroșite de atâta așteptare își vor face loc arzând buze, ochi și urechi. Nimic mort nu va mai rămâne în calea lor căci rostul și menirea cuvântului este să mistuie, să purifice, să facă loc noului care este cu totul altfel decât viul precedent. Moartea cuvintelor face loc uitării dar moartea trăirilor face loc altor trăiri. Sau poate că nu trăirile diferă ci numai modul în care sunt purtate. Lava cuvintelor urcă vertiginos pârjolind totul în cale. Ideile se bulucesc căutând scăpare arderii de tot. Rimele înlănţuite se caţără una în spinarea alteia și turnuri de cuvinte se ivesc prevestind izbucnirea. Forţa disruptivă aruncă în aer ultimele rămășiţe de teamă, îndoială, arde tot în calea șuvoiului și răsuflarea dospită în adânc se eliberează. Cerul se umple de spuza rostirii, pământul se zguduie de trăirea răspicată și lumea află de apariţia noului loc în care carnea și cuvântul se împletesc în curgere molcomă. Furia se potolește cu fiecare cuvânt azvârlit în tării, cuvintele se înlănţuie alcătuind poduri peste spaime și-ndoieli. Curgerea aduce cu sine atât liniștea adâncurilor cât și prefigurarea noului ce se naște. Crusta prinde puterea cuvântului purtând în spate noianul de sentimente și visări. Încet încet, curgerea se sleiește, suprafaţa devine netedă, puterea scade, avântul piere în uscăciunea din jur și liniștea amorţirii cuprinde vieţi și desţine. Dar sub crustă continuă curgerea solemnă dinspre adâncuri către limpezimile cerului și nemărginirea apelor. Flux continuu de cuvinte îmbrăcând doruri, speranţe, culori, sunete și mai ales așteptări. Cine crede că totul se subordonează haosului e în gravă abatere pentru că haosul nu domină, el pătrunde şi umple spaţiile. Nimic nu este întâmplător și mai ales nimic nu vine de la sine. Fiecare nou cuvânt, fiecare nou vers este mugurele răsărit dintr-o creangă demult uitată. Și ca-n orice primăvară când zăpezile își fac loc curgându-și nemișcarea, sufletul mustind de atâtea cuvinte pornește la vale, scuturându-și hainele de prisos, răsărind pur și aureolat în calea uitării. Atunci totul se trage îndărăt, care cu fruntea-n ţărână, care topit, și se cere de iertăciune. Atunci fruntea distinsă se pleacă să-și primească laurii, fruntea încinsă se pleacă la faţa apei ca să se răcorească iar frunteă aleasă rămâne bornă în calea șuvoaielor. Ferice de cel ce-și cunoaște valoarea. Ferice de cel a cărui valoare se descoperă celor din jur. Și mai ales ferice de cel fără de egal a cărui valoare se ascunde în limpezimea tăriilor.

Descoperirea. "Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut." Nimic nu este nou sub soare și nimic nu se pierde fără voie. Numai că nu toată lumea e pregătită să recunoască ceea ce e mult prea vizibil. Degeabă pun mâna în rana prezentului pentru că orbirea le amorţește simţurile. Zborul luminii din vârtej în vârtej poate da naștere vedeniilor dacă ochiul nu e pregătit să primească lumina și vestea cea mare. Răsuflarea ei caldă spală răni și curăţă arșuri. Cine se-mbracă-n lumină nu mai are nevoie de carne. Sufletul lui poate să descopere drumul către nemurire. Lupta exterioară este transferată către interior și învingător e doar sufletul ce domolește pornirile cărnii. Dorinţele se pierd ca apa în adâncul nisipurilor. Deșertul  învingător e purtător de lumină. Dușman mi-am fost și eram gata să fiu doborât de nerăbdarea și nestatornicia mea. Năvalnic m-am rostogolit pe pantele delăsării și suficienţei până aproape de buza prăpastiei ce mă desparte de mine însumi. Cine are urechi de auzit să audă. Cine are ochi de văzut să vadă și să înţeleagă. Lupta înseamnă curaj, agilitate și măiestrie în dominarea dușmanului şi nicidecum uciderea lui. Schimbă lumea încercând să te schimbi doar pe tine. Nu te arunca din înaltul cerului ca să salvezi o gâză de sub talpa elefantului. Fiecare își are propriul înger păzitor și atunci când nu-i zidești colibă în sufletul tău își va găsi adăpost sub streașina uitării. Lasă-l să te găsească din adânc către în afară netezind calea împăcării cu sinele. Cunoaște-te pe tine însuţi și iubește-te așa cum ţi-ai dori să-ţi iubești aproapele. Căci nimic nu poate fi mai apăsător decât ignorarea și uitarea de sine. Dacă tu nu te iubești cum de poţi aștepta iubireă altuia. Abandonează durerea uitării de sine și împacă-te cu tine însuţi. Vălurile pictate pot acoperi lanţuri și pereţi grei dar nu te pot ţine departe de tine. Ridică-ţi privirea ca să-ţi vezi măreţia și nu aștepta să te regăsești în colbul drumului. Cuvintele te vor urma sau te vor uita după cum tu te vei iubi sau te vei urî. Destăinuie-ţi locul în care te ascunzi și te vei descoperii alinându-ţi spaimele și așteptările. Pentru că furtuna e doar o stare trecătoare, iar furia e doar o faţă a furtunii stăvilită-n adânc. Deschide baierele întunericului și lasă lumina să te cureţe de tot noroiul încrâncenării. După ce te-ai redescoperit, iubește-te cât mai ai timp căci după aceea vei intra într-o altă eră a iubirii când nu îţi vei mai aparţine.

Acalmia e răsuflarea tihnită a cuvântului. Toată zbaterea, toată nerostirea, toată așteptarea și toate umilinţele pe care le-ai îndurat dispar alungate de pe cerul sufletului tău. Lasă-te purtat de acest val și vei vedea ţărmul rostirii pregătindu-se, așteptându-te așa cum numai mireasa își așteaptă mirele la ceas de taină. Nuntirea nu înseamnă ciocnirea cuvintelor de zidurile nerostirii ci împlinirea cuvântului prin rostire. Vântul își spune povestea fără a ţine cont de toţi cei care-l ignoră. Izvorul își susură bucuria izbândirii, transcenderea adâncului către lumină, copacul își desenează verdele-n tăria frunzelor și-n mlădierea ramurilor. Poveștile și poemele se deapănă din caierul nerostitelor pe fusul răbdător al ascultătorului. Cuvintele prind curaj și ies la luptă alungând tăcerile stânjenitoare. Fiecare ales își conduce oastea de cuvinte căci lui i-a fost dat să o facă. Și cuvintele îl urmează încrezătoare. Lumina biruie întunericul. Bucuria se luptă cu ignoranţa. Eroul își poartă oastea cu încredere și curaj. Ferice de cel ce se știe la adăpostul cuvântului aducător de pace și bucurie. Nimic nu poate stăvili ferenezia deșcoperirii decât apăsarea distrugătoare a războiului. Cel ce nu caută lumina păcii nu are ce căuta în cetatea cuvântului. La început a fost cuvântul și nu era la el nici urmă de întristare, nici umbră de furie ci doar pacea senină a plutirii. Abia când omul a căpătat putere asupra cuvântului a început degringolada și toate au prins curajul de a se călca în picioare iar învoielile au început a cădea una după alta laolaltă cu rânduielile lor cu tot. Cernerea s-a înroșit de sânge nevinovat, cuvintele au umplut cu oasele lor câmpurile albelor pagini și netrebnicia și-a făcut auzită vocea. Nimic din ce era nu a mai fost ca înainte. Dar nici un început nu poate continua la nesfârșit și nici un sfârșit nu poate cădea ca o ghilotină fără a avea și un început. Pauzele urmează cuvântului, dându-i timp să se așeze să pătrundă. Și astfel cuvânt după cuvânt și pauză după pauză urmează drumul creaţiei adunându-se între coperţi de neuitare. Viaţa cuvintelor depinde de bucuria rostitorului, de pacea și de liniștea lui. O voce gângavă ucide tăria cuvintelor înmuindu-le în zeama așteptării. O voce tăioasă umple cuvintele de răni și sângerări. O voce goală, fără viaţă, sugrumă cuvintele furându-le suflul și trăirea. Să treci cuvântul prin pânza sufletului oprind toate răutăţile ce pot răni, lăsând să treacă doar curgerea molcomă a bucuriei rostirii e cea mai mare răsplată pe care o poate primi povestitorul şi povestea sa.

Pacea este suprema bucurie a rostirii. Cine a mânuit plasa cuvintelor cu blândeţe nu se poate să se întoarcă fără răsplata binecuvântatei pescuiri. Năvodul cuvintelor aduce rod bogat și sufletele nu se mai usucă tânjind după rostire. Apropierea și aprecierea se nasc din cuvinte, arc de lumină peste punţi de cuvânt. Răul suspină pierzăndu-și tăria amăgitoare. Curcubeie de lumină și armonie spală treptele sufletului limpezind cerul. Cine are cuvântul bun să-l deie mai departe căci dar din dar se face rai spun bătrânii. Și raiul se strecoară poleind totul cu aurul căldurii și purităţii. Fericit cel ce poate dărui pacea cuvântului dar și mai fericit cel ce poate cuprinde toate cuvintele în grădină sufletului.

Liniștea. Acum, în acest moment, focurile ard mocnit fără vâlvătăi, fără scrâșnete și fără irosiri. Încet, încet, totul se desprinde, funigei punctând cerul de toamnă cu plutirea lor. Ce bine e să te trezești odată cu căldura sângelui, să-i simţi svâcnetul în tâmple. Să-l simţi cum te umple cu mersul lui despotic fără opreliști și fără milă, târând după el, bule de viaţă și iluzii cu pâlpâiri roșietice. Goana aia nebună și de neoprit a căzut printre ruinele uitării de sine. Acum e liniște. Cerul mă umple secvenţial, cerul sunt eu și eu sunt parte din el. Liniștea crește în mine maree lină și continuă iar eu, plută senină o urmez îndeaproape. Din tot ce a fost nu mai rămâne decât liniștea, cerul și eu. O mare calmă un asfinţit maiestuos și un catarg unind toate colţurile cerului. Cuvintele plutesc în derivă. S-au săturat să se mai zbată. Plutesc fără a cere și mai ales fără a primi ceva. Unele mâncate de vreme își lasă doar umbra la suprafaţă. Altele mustind încă de viaţă se lasă duse de colo colo. Dar cine mai are nevoie de cuvinte în ziua de azi când totul în jur e o viermuire inutilă? Lumea nu mai are nevoie de ele. Și-a creat interfeţe inteligente. Vagoane de cuvinte se decantează într-o privire frugală. Degetele stârnesc avalanșe de idei iar cuvintele se văd puse la colţ. Buzele au încremenit iar laringele freamătă transmiţând totul prin vibraţii. Cât de curând cuvintele vor deveni tot mai rare, se vor retrage hăituite în adânc de uitare și tăcerea va fi toarsă împreună cu zumzetul lin al ventilatoarelor mașinilor. Portocala mecanică își va arunca mantia de tăcere și cuvintele vor muri asfixiate sub faldurile ei.

Împăcarea cu sine. Mă ridic pe ruinele a ceea ce am fost odată și privesc cu amărăciune toată deșertăciunea. O desertăciune a deșertăciunilor. Cât de ușor cad oamenii în mrejele tale alungându-și sufletele într-o perpetuă bejenie. Moara deşertăciunilor macină încontinuu, sfărâmând ceea ce era de sfărâmat. Dar ea nu ştie că cel sfărâmat, va deveni întreg alipindu-se trup şi suflet necuprinsului. Acum știu că pot. Pot să rabd orice pentru că știu că un catag nu poate fi scufundat. El poate fi frânt, poate fi îndoit dar nu scufundat. Frânt înseamnă multiplicare şi nu dispariţie, îndoit fiind se va îndrepta. Un singur lucru e mai presus de el, distructiv, şi anume arderea. Scrumirea la focul interior păstrând aparenţele, învelinrea în coaja efemeră a inefabilului. Gol fiind voi fi umplut iar şi iar. Sfârşitul întotdeauna se întoarce într-un început. Am fost cuvânt și m-am rostit. Am învăţat ce e iubirea iubindu-mă cu pătimă. Am învăţat să mă ascult pipăindu-mi tăcerile închistate. Am lăsat fuga disperată și mi-am așternut liniștea la picioare. Am luat cuvintele, unul câte unul. Le-am legănat, le-am descântat și le-am stropit cu lacrimă de bucurie pentru a uita toată rănirea și învrăjbirea. Şi cuvintele s-au potolit, furişând zâmbete stinghere, strecurându-se sub taina rostirii cu încredere. Peste ani şi ani poate că nimeni nu vă mai ști că și numele meu a călătorit pe-ntinsul mării dar cred că puncte de pe cer încă vor mai purta urma catargului ce am fost... și poate că un cuvânt uitat, stingher, va mai păstra căldura ce am fost...

Cuvântul, el singur, va dăinui măsurând vremurile, pentru că el există şi rămâne, el pătrunde pretutindeni şi este eliberat de orice mărginire...