marți, 30 mai 2017

viaţa ca un regret?


sunt oameni care nu au regrete pentru că au ştiut să se bucure de tot ceea ce au primit
sunt oameni-perlă ce n-au regrete pentru că trăiesc izolaţi în lumea lor suficientă
şi sunt oameni care nu au timp de regrete fiindcă trăiesc viaţa din plin
dar până la urmă sunt oameni şi oameni…

tu ce regrete ai am fost întrebat,
iar tăcerea se adâncea falie, despărţindu-ne
şi nici acum după atâta timp nu ştiu ce aş fi putut răspunde
pentru că am trăit cum am crezut de cuviinţă, după cum m-a dus capul
şi după cum am putut, conştient fiind că trebuie
să mă accept trăitor în pielea mea

şi fiecare alegere m-a reprezentat clipă de clipă

toată lumea


când mi-ai spus că tu vei fi cu totul altfel nu am crezut
dar zilele se străduie să îmi arate că este exact aşa
toată lumea are ceva de spus despre x subiect numai tu nu
tu ai altceva de comentat. pentru tine dragostea e altceva
nu ceea ce ştie şi vede toată lumea la televizor
şi când toată lumea fuge din calea ei, tu te apleci
şi-i întinzi o mâna spunând, hai Moarte cu mine
lumea visează mulţimi euforice, festivaluri şi şampanie
pe când tu te retragi în grota tăcerilor şi uiţi până şi semnele
iubiţi-mă aşa cum sunt strigi, dar lumea nu te aude
se îmbulzeşte, călcându-te în picioare
uitând că de fapt veniseră să te vadă, să te  asculte
tu care te-ai oferit pâine şi vin pe masa lor

eu nu scriu pentru toată lumea, scriu  doar pentru mine
pentru că lumea asta toată din care fac parte
şi le-a trăit pe toate în felul ei, nici nu m-a invitat, nici nu m-a uitat
a fost doar prea prinsă ca să îşi mai aducă aminte de mine

luni, 29 mai 2017

posesiv lucrativ


al meu, a mea, eu, mie însumi
atitudine, cerinţă, curaj şi expunere
cuvinte care ascund alte cuvinte
care mă îmbracă, mă acoperă
şi care mă descoperă.

eu nu sunt al tău, îmi aparţin în totul
cu gelozie bolnavă şi autosuficienţă
iar pactul semnat cu sânge devine nul
alungându-te din gândurile mele

visele au pus stăpânire pe mine
întâi la suprafaţă
apoi s-au strecurat în plan secund
cari rozând la temelia realităţii

suflet spongios cu bulină roşie

miercuri, 24 mai 2017

poveste… de mai…



te-am luat maică pe un ciur de mălai că n-au vrut bani
şi eu cu tac-tu ne-am făcut milă de tine
să nu vezi cerul cu ochi plânşi

                hai ciorică ieşi la soare cu pene muiate-n aur
şterge lacrima ce arde, cântă-ne ca să uităm

dans peltic printre cuvinte cerne paşi pierduţi în noapte
plouă cu-amintiri desculţe în deşertu-acestei vieţi
cer şi nori de iarnă tristă, plânsă

                mă iubeşte femeile şi e moarte după mine
                eu biet caloian de tină dus pe apa sâmbetei

şi-am încălecat pe-o bârnă ce-atârna dintr-un ochi trist
am luat fumul din căţuie, toiagul din piatră vie
şi-s la poarta din poveste, temelie

                carnea freamătă, se zbate, adumbrind vise deşarte
                degetele muşcă aer şi tânjesc a tinereţe, pleoape creţe


marți, 23 mai 2017

cu rost


înainte vreme, te căutam prin locaşuri
căci aşa înţelesesem eu, că trebuie să te caut în lemn, în sticlă,
în flacăra căţuiei, în locuri strîmte sau boltite, numărând paşii cuvintelor
dar ramura-nflorită m-a săgetat cu răspunsul ei parfumat

zbatere inutilă, alergătură în van, ipocrizie
eu te căutam în cu totul alte locuri decât acolo unde tu mă aşteptai
culcuşit în pătuiagul sufletului, acolo unde inima îţi cântă
liniştindu-ţi temerile şi nedumeririle

nu Doamne, nu m-ai pierdut, chiar de mai rătăcesc cărarea
vezi bine, eu doar încerc să te liniştesc liniştindu-mă
căci atâta timp cât te port adânc încrustat

nimeni şi nimic nu ne va despărţi… şi împreună ne vom înălţa cântec

luni, 22 mai 2017

cu faţa la perete



pe timpuri mă culcam cu spatele la perete
şi eram pregătit să-i sar la gât                                                             
dar ea nu mă căuta. nu îi eram în listă

astăzi patul e tot mai mare şi tot mai rece
parcă nici aşteptarea nu mai are aceeaşi culoare
aşa că prefer să fiu luat prin surprindere

pământul de sub tălpi era negru, fărâmicios,
şi rădăcinile se împăcaseră cu abruptul
lingându-şi arsura amintirilor

acum pământul se deschide
brazdă după brazdă şi brazdă peste brazdă
iar seminţele se culcă deja ostenite


dintr-un nor îmi fac cămaşă…

şi tăceam


nu pentru că mi se uscaseră cuvintele
ci pentru că nu ar fi fost multe de spus
de fapt tăcerile inundaseră locul
înghiţind plaja urmelor

ia-mă în braţe, strânge-mă la piept
lasă-mi capul să strivească sânul spân şi sec
şi-ascute coasa bine, fă-o brici
să tremure soarele când şi-o asfinţi odihna

stradă oftează sub urmele paşilor
patul suspină căutăndu-mi căldura
visele au plecat în bejenie
după ce cuvintele ai fost trecute prin foc şi sabie

tot timpul am privit viaţa de sus
perpetum mobile ridicat la rang de dronă
jaluzelele coboară strivind lumina

iar moartea m-a luat în iatacul ei şi se juca cu mine

miercuri, 17 mai 2017

stare de fapt



secretele adevarate nu se rostesc, ele se iau in groapa ascunse sub limba
intre dintii stransi, sa nu care cumva sa scape
de aceea, primavara, daca ai rabdare si te faci una cu pamantul
auzi soaptele lor, greu de deslusit din incalceala radacinilor

candva am fost si eu un secret adevarat
ma tinea iubirea sub limba ca pe-o margica de pret
si-ntre noi tacerile erau prelungi iar primavara ma lasam dus, papadie,
rasadindu-ma secret ascuns fara a fi ascuns

acum, pamantul musteste seceta
tacerile ard mocnit ultimele iubiri
voi fi ce-am fost sau chiar mai mult
din scrum cand voi renaste


am pierdut



viaţa m-a lăsat să-i desluşesc necunoscutele una câte una
şi pici fiind ne ascundeam printre vrejuri şi flori să descoperim comparaţia
şi să vedem până unde duce inconştienţa prieteniei
căreia nu-i zăream limitele

degetele împărţeau atingerile şi împletirile scrise cu vârful limbii
scrisorile de dragoste se uscau sub răsuflări grăbite
şi pielea devenea insuficientă
obligându-ne să ştergem şi să rescriem nopţile

linia orizontului nu este aceeaşi pentru fiecare
unii o confundă cu linia subţire a buzelor, alţii cu linia pleoapelor
dar cei mai mulţi cred că linia orizontului
desparte o tăcere de altă


rătăcit într-o zi confuză mă întreb dacă am pierdut o bătălie sau un război?

luni, 15 mai 2017

Eugenia



-              Lumea este a tinerilor
-              Aşa este. La moarte cu toţi ceilalţi.
-              Moarte boşorogilor.
-              Să curăţăm lumea de ei
-              Să o facem frumoasă, simplă şi fără echivoc.
-              Linişte. Linişte. Să-l lăsăm să termine ce are de spus.
-              Da. E timpul să facem o nouă revoluţie. Să înlăturăm tot balastul social care atârnă de gleznele noastre ca nişte pietre de moară. Dar pentru a fi siguri că totul va fi Ok, trebuie să ne decidem asupra vârstei maxime pe care o poate atinge un om. În felul acesta nu vor mai fi  nici un fel de discuţii, nu vom lăsa loc pentru interpretări şi pentru sentimentalisme.
-              Da. Aşa e. Eu zic că vârsta de cincizeci de ani e o vârstă potrivită. Şi în felul acesta nu mai avem nevoie nici de un sistem de pensii care să piardă banii pe drum, să plătim oameni care să ţină socotelile şi să facă tot felul de matrapazlâcuri.
-              Da.
-              Aşa e. Sunt de acord.
-              Dar... staţi puţin, mama are 50 de ani deja... asta înseamnă că nu o să o mai văd când ajung acasă? Sau peste o săptămâna?
-              Da. Am spus că acum vom stabili o vârstă tocmai pentru a ne uşura sufletul, conştiinţa şi munca.
-              Într-adevăr, va fi o muncă dificilă. Şi întrebarea e ce vom face cu toate aceste cadavre? Le lăsăm aşa să putrezească pe străzi şi în case? Nu se poate.
-              Păi care e problema?
-              De unde atâţia gropari care să facă treaba asta şi de unde atâta loc?
-              Da. Asta poate fi o problema. Dar dacă îi ardem?
-              Prea multă funingine şi cenuşă. Cel mai bine îi îngropăm în picioare cu un pumn de seminţe. Şi în felul asta vom regenera pădurile aducând verdele iar pe planetă.
-              Da. Să revenim la vârstă. Cât să fie limita?
-              Peste o lună taică-miu ar trebui să împlinească 61 de ani. Deja i-am luat un set de undiţe pe care îl visează de o viaţă. Adică l-am luat degeaba? Nu mai pot să îi fac o bucurie bătrânului?
-              Cred că ne batem capul prea mult. Ori facem revoluţie ori nu mai facem.
-              Într-adevăr, grea decizie.
-              Fiecare poate avea pe cineva bătrân, ori aşa nu se poate. Legea e pentru toţi nu putem face rabat. Şi mai ales nu putem vinde recompense. Nimweni nu trebuie să treacă de această limită stabilită.
-              Şi întreb şi eu, dacă tot dăm legea ce facem cu cei care încearcă să se ascundă? Sau cu cei care încearcă să-şi ascundă bătrânii?
-              Bună întrebare. Păi eu cred că o să scriem în lege că se pedepseşte orice tentativă de ascundere cu pedepse de la pierderea unui an până la pierderea vieţii. Cine vrea bătrâni trebuie să suporte consecinţele.
-              Şi o să scriem în lege că nu se mai plăteşte pensia? Păi în cazul asta o să avem bani că să înmormântăm toţi bătrânii şi ne mai şi rămân ca să ne distrăm.
-              Da. Aşa e. Dar... dacă nu vor mai fi bătrâni, mie cine o să-mi mai dea bani de buzunar? Că eu nu am muncit o zi din viaţă şi nu ştiu cât de greu poate fi. Ai mei au avut grijă de mine să nu duc lipsa de nimic. Îi şi văd cum îşi rup de la gură ca să strângă bani pentru chefurile mele. Eu de unde mai iau bani?
-              Or să fie ajutoare sociale. Dacă or să rămână banii de pensie ce-ţi mai trebuie să munceşti?
-              Aşa da, îmi convine.
-              Dar dacă toţi o să luăm ajutoare sociale cine o să mai muncească?
-              Păi cine munceşte şi acum. Sau poate că o să ne zbatem să facem roboţi care să muncească pentru noi.
-              Da, da, da. Aşa e. Putem să punem roboţii la treaba. În felul acesta ei vor face stocurile necesare şi noi ne vom lua cât trebuie şi ce trebuie. În felul ăsta nu va mai fi risipă şi nici nu vom mai cheltui cu toţi cei care nu mai pot. La coş cu ei.
-              Bun. Bun. Dar că să pornim discuţia asupra legii trebuie să stabilim limita de viaţă. Punct. Supun la vor cifra de 55 de ani.
-              Nu e bine. Eu am deja 53, ori asta înseamnă că până terminăm cu bătrânii îmi vine deja rândul la moarte. Eu când mă mai distrez?
-              Atunci punem limita la 60. Eu cred că este echitabil. Oricum nu putem aştepta pe toată lumea şi niciunul nu poate da înapoi. Aşa că asta e. Supun la vot limita de 60. Cine este de acord? Toată lumea. Cine se abţine? Nici unul. Cine este împotriva? Unu, două, trei, patru... zece. S-a votat. E necesar să-i întrebăm pe cei zece de au votat împotrivă?
-              Putem. Dar vă spun eu că totuşi cel mai bine este să o punem la 65 de ani. În felul asta de la muncă pleci direct la groapă. Fără regrete, fără mofturi. Şi dacă am zis 65, atunci 65 rămâne.
-              Bine. Toată lumea 65. Aşa rămâne. S-a votat. S-a aprobat. Ce-ar mai fi de-adăugat?
-              Modul cum se va proceda. Trebuie să ştie lumea ce are de făcut. Să nu se creeze panică sau îmbulzeală. Eu cred că fiecăruia ar trebui să i se repartizeze un bilet cu o călătorie dus. Şi e bine ca fiecare să plece către altă locaţie decât zona de viaţă.
-              Da. Şi mie mi se pare corect aşa. Din două motive. Ultima călătorie poate fi transformată într-o adevărată ceremonie cu timpul şi în al doilea rând rupându-l pe om toate ale lui îi va fi mult mai uşor să accepte moartea.
-              Nimănui nu îi va fi uşor să îşi accepte moarte. Dar dacă o facem ca pe o onoare sau... dacă vreţi putem institui medalia morţii. Un ultim sacrifiu pentru a lăsa lumea mai curată şi mai bogată copiilor şi nepoţilor.
-              Lumea este a tinerilor. Această va fi lozinca noastră.
-              Da! Şi aşa cum au făcut pe timpuri jocul ăla cu Balena Albastră pentru puştani putem să facem şi noi un joc pentru old boys ceva gen Văduva neagră sau Praf de stele…
-              Bun. Dar ca să terminăm ce avem de făcut trebuie să revenim la ale noastre. Deci, ce mai trebuie făcut?
-              Păi în primul rând trebuie să ne unim. Toţi tinerii din lumea asta trebuie să preluăm puterea, să ne unim într-un guvern sau parlament comun şi să adoptăm cât mai urgent noua lege. După care putem face o Constituţie universală care să înceapă cu “Omul este cea mai importantă avere a umanităţii de la naştere şi până la moarte” după care, în articolul doi vom stabili că oficial moartea survine la vârstă de 65 de ani ca o binecuvântare, ca un omagiu adus tinerei generaţii şi ca o datorie morală a celor bătrâni.
-              Îmi place. Abia astapt să ajung la 65 de ani ca să-mi fac datoria.
-              O să te văd peste 30 de ani dacă vei mai spune la fel.
-              Voi spune la fel oricând şi oricât va fi nevoie.
-              Vom vedea.
-              Ce altceva mai trebuie să facem?
-              Să stabilim procedurile de … cum facem? Ce utilizăm?
-              Pentru ce?
-              Păi pentru moarte.
-              Da. O pilula de ecstasy, un ac în venă şi sângele se scurge singur. Oricând poate fi nevoie de o picătură de sânge. Abia nu o să mai fie nevoie de donator universali.
-              Da. Bună observaţie.
-              Şi după ce îi extragem sângele mai injectăm ceva? Apă, otravă, chloroform? sau cum facem?
-              Injectăm apă cu nutrienţi ca să ajutăm copacul ce va fi să crească.
-              Numai detalii şi iar detalii
-              Păi e bine să ştim de la început ce trebuie făcut ca să nu ne pierdem timpul după aceea.
-              Deci o să facem un inventar, hai să-i spunem recensământ, după care facem o programare şi începem cu cei mai bătrâni.
-              Da. Putem să stabilim anul “0” peste doi ani şi în perioada asta de tranziţie putem începe cu cei mai în vârstă ca nu ne aglomeram.
-              În acelaşi timp cred că trebuie să găsim oameni care… care pot face… ceea ce trebuie făcut.
-              Adică oameni fără suflet. Fără remuşcări. Fără regret.
-              Cam aşa ceva.
-              Da. Asta poate fi o problema. Dar în acelaşi timp Soluţia este şi mai ieftină. Trebuie să realizăm un robot doctor care să facă toate aceste operaţii, de la pilula de început, extracţia sângelui cu o mască de anestezie şi apoi pregătirea pentru plantare.
-              Îmi place cum sună asta cu plantarea.
-              Şi în acelaşi timp putem robotiza o maşină foreză care să execute gropi de trei metri adâncime la fiecare zece metri distanţă cu alţi zece metri între rânduri şi o mini remorcă batantă care să planteze câte un bătrân în groapă. Aşa cum acum avem combinele de colectat recolta de pe câmp putem avea o combină de plantat oameni-pomi. Simplu, eficient, economic.
-              În principiu am cam stabilit paşii de urmat. Următoarea mutare, trebuie să punem pe hârtie toate aceste reglementări şi să trimitem oamenii noştri în toate ţările cu care avem contacte şi unde avem oameni de nădejde. Eu cred că un an de zile va fi de ajuns ca să ne sincronizăm mişcările şi să punem bazele revoluţiei eugenetice. În felul acesta din momentul când vom avea guvernul mondial vom putea stabili cu precizie anul “0”. Şi în acelaşi timp vom putea decide ce tipuri de păduri corespund cel mai bine fiecărei ţări participante sau dacă vreţi fiecărei regiuni.
-              Eu cred că aş vrea să nasc un castan sau un stejar. În felul ăsta voi fi de folos animalelor care se vor hrăni cu ghindele sau cu castanele mele.
-              Eu cred că un con de brad mi-ar place mai mult. Aş vrea să fiu brad de Crăciun cândva. Să fiu plin de globuri, de beteală şi de cadouri.
-              Gata. Gata. Deci mâine ne întâlnim să tipărim proclamaţia, constituţia şi legile morţii. De azi într-o săptămâna putem să trimitem mesageri în toată lumea.
-              Vivat Revoluţia! Vivat Constituţia!

***

-              Mâine vom merge împreună. Vom lua ultima împărtăşanie în faţă copiilor noştri şi apoi ne vom urca pe catafalc ţinându-ne de mână…
-              Poate tu. Eu nu plec nicăieri. Eu vreau să mor în casă mea… de fapt eu nici nu prea vreau să mor… de ce nu pot să-mi trăiesc zilele atâtea câte le am?
-              Bine, dar legea e lege. Toţi trebuie să ne supunem ei.
-              Constituţia, Legea şi toate porcăriile sunt făcute de oameni. Şi eu cred că nimeni nu trebuie să fie deasupra mea. Între mine şi Dumnezeu nu trebuie să fie nimeni… nu aş vrea să las pe altcineva să-mi hotărască viaţă… ce trebuie şi când trebuie să fac…
-              Bine dragoste, dar legile au fost făcute întotdeauna pentru a fi respectate… nu putem să refuzăm onoarea care ni se face…
-              Ba eu pot foarte bine… nu am nici o reţinere… şi sincer îţi spun dacă nu aş fi prea bătrân aş pleca în sălbăticie, departe de lumea dezlănţuită… cum au trăit alţii mâncând rădăcini şi ciuperci aşa aş putea trăi şi eu…
-              Bine, dar tu nu ai mai ieşit din oraş de patruzeci de ani… şi mâncarea trebuie să o iei de la cantină… nimeni nu mai ştie să prepare mâncare
-              Exact… serviciu, casă şi iar serviciu-casă… patruzeci de ani am muncit ca să ce?
-              Ca să îţi aduci şi tu contribuţia la bunăstarea socială.
-              Să-mi aduc… era să spun eu ce… i-a mai văzut cineva pe cei două sute în ultimii şaizeci de ani? Mai ştie cineva dacă trăiesc sau când au fost înlocuiţi?
-              Are vreo importantă?
-              Are pentru că ei îşi pot lua viaţă înapoi şi pot trăi cât vor ei…
-              Bine dar asta contravine tuturor legilor… nu ar face aşa ceva… tocmai ei…
-              Ba bine că nu… cine-i controlează? Cine le poate impune ceva?
-              Dar nu se poate
-              Ba se poate. Dar… hai mai bine să ne culcăm. Oricum mâine va fi ultima zi.
-              Noapte bună dragostea mea
-              Noapte bună

***

-              Astăzi, în cadrul acestei ceremonii va declar purtători ai medaliei de onoare a Pământului. Va înmânez pastila onorifică şi va urez trecere lină.

***

-              Arată-mi ceva ce încă nu am văzut. Surprinde-mă te rog
-              O să-ţi arăt moartea.
-              Bine, bine. Dar moartea am văzut-o de atâtea ori încât nu mai e o noutate.
-              Da. Da. Da. Ai văzut moartea altora, dar nu ai văzut moartea ta.

după ce se termină…

când te trezeşti mort tu nu realizezi pe moment ce-i cu tine
apoi vezi frigul care muşcă, retezând din trupul căldurii, bucată cu bucată
şi abia apoi vezi că nimic nu mai e cum ştiai

mâinile-au pierdut contactul cu pielea şi sunt doar două lucruri incomode
acum nu mai poţi strânge şi nu mai poţi mângâia,
iar de apărat chiar nu mai ai nevoie

picioarele nu te mai ascultă şi chiar dacă ar mai face-o
nu poţi merge pe aer cum au mers cuvioşii pe ape
şi chiar dacă ai mai merge, unde să te duci?

te gândeşti apoi că dacă tot s-a schimbat lumea poţi să te schimbi şi tu după ea
dar lumea nu poartă dorul tău, şi nici nu te întreabă dacă mai poţi

şi-atunci te rezemi cu sufletu-n soare şi rabzi că doar eternitatea îţi mai rămâne

indecis

şi-atunci m-am făcut mic ascunzându-mă în punctul de început
am deschis uşile larg şi cuvintele ieşeau de la spectacol  răsfirând evantaie
încurcând trene cu rime, bătând măsuri şi-aşteptând pe trotuar trăsuri
ce nu se îndurau să iasă decât pe dunga palidă a luminii

singura închisoare adevărată e propria ta minte
de care nu poţi să scapi oricât ai fugi de tine şi de trecut
alături, lopata aruncă pământ încercând să ascundă
şoaptele, durerile şi tăcerile cărnii

am luat nisip din clepsidre şi l-am presărat cărare să recunosc drumurile
m-am dezbrăcat, m-am împachetat şi am plecat după prima fată morgana zărită
nu ştiu dacă se mai observă urma paşilor printre cuvinte
dar strâng din dinţi şi mă strădui să nu risipesc nici o secundă

un om, o umbră, o poveste
iubire toarsă din caerele unui asfinţit uitat
mă înfăşor gogoaşă şi aştept

să îmi iau zborul…

miercuri, 10 mai 2017

o culoare fără culoare



dacă eu sunt alb cu toate ale mele şi tu eşti negru cu toate ale tale
iubirea noastră născută din vârful degetelor ce-au mângâiat buze şi sâni cum este?
putem spune că-i albă? putem spune că-i neagră?
sau mai bine recunoaştem şi introducem cenuşiul în viaţă noastră?

o viaţă cenuşie şi o iubire cenuşie nu pentru că ar fi lipsite de strălucire
ci doar pentru că amestecul acestor două culori - nonculori
ne scoate din mulţimea celor albi şi mulţimea celor negri
născând o nouă mulţime: cenuşiul nostru cel de toate zilele

fiind o iubire văzută din interior plină de cenuşiu
nu îmi pot imagina cum arată văzută din afară
poate că-i un cub sau o sfera sau poate că nu-i decât un punct

a cărui traiectorie nu poate fi prevăzută de mecanica cerească

duminică, 7 mai 2017

despre iubire la superlativ


fasii de cer strident se-agata-n gene si somnul cerne, cerne

ne imbracam in cuvinte frumoase si decente fara a friza nonconformismul rapace
ce ne rapeste in duh si ne despoaie cand ne trece pragul
lasandu-ne asemeni lui Adam mirat de goliciunea
ce-i izvoraste dintre pleoape ostenite

cuvintele ne despart ca liniile intr-un nod de cale ferata
lasandu-ne vagoane sparte, ostenite, prafuite
din care lacrimi se preling si uneori ranite sentimente
dar totul se caseaza si uitarea cerne

nevoi primare, ganduri schiopatande
alai de suferinte si bandajate rani
suntem invinsii din razboiul crud al vietii
tarandu-ne intre un front si o uitare


iubesc dar in acelasi timp ma tem, de ranile ce stau in umbra si asteapta

si daca eu


mi-s marginile zdrentuite si nu mai sper o noua inflorire
lumina ma raneste si-asteptarea
imi toarna intuneric in cupa mereu plina

ascult tacerea, ticait uscat pe bolta vietii
si mainile se-ncheaga-n ruga muta
pierduta e speranta si nici cerul
nu-si mai gaseste timp de mine si ma uita

as vrea sa cresc padure dar nu-s decat o frunza
m-as inalta la cer sa pot ploua
zapezi asteapta sa-mi sarute urma
efemeride fulguie in umbra mea

nisipuri imi domina orizontul
si ma ingroapa in uitarea de cerneala
penita fii si scrie-ma pe cer, cuvant care dezleaga

joi, 4 mai 2017

zilele Armaggedonului



„Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni”

de cele mai multe ori, omul ajuns la limită a cerut ajutorul
sperând că totul se va rezolva de la sine
şi în deruta lui, omul privea de sus, aşteptând ca cineva să vină
şi să curăţe grajdurile de rugina şi  mizeria vieţii

de fiecare dată când maşina pleca la vale fără frâna trasă
omul aştepta o buturugă cât de mică să facă ordine şi să oprească debandada
rugându-se cu sufletul la gură pentru liniştea sa sterilă
fără a ţine cont de întregul din care este parte

am obosit. nimic nu-şi mai găseşte locul şi rostul
nici eu parte şi nici întregul ce mă cupinde
suntem două mulţimi vide,
fără puncte de tangenţă sau de intersecţie

se pare că nici legea şi nici timpurile nu ne mai cuprind
şi mă întreb cine va mai răspunde la apelul de seară
după ce şi ultimul telefon va muri?



iată că fiara Iadului se plimbă printre noi în hainele unui om de rând...