sâmbătă, 22 iulie 2017

când subiectul este inutil, predicatul cel mai bun este a muri


şi asta este temă de viaţă nu de casă
pentru că zilele iau ce le dai şi pleacă mai departe
să-şi cearnă inventarul printre lespezile trecutului
departe de gurile flămânde ale viitorului
ce-şi muscă buzele
şi tac
dar pentru că subiectul merită dezvoltat
am să va dau posibilitatea să introduceţi rânduri-rânduri
toate spaimele şi confirmările voastre
ţineţi aproape şi pregătiţi-vă
să alungăm din cetate
toate subiectele şi predicatele
inutile
iar dacă a muri
mai poate fi păstrat

voi începe eu prin a fi subiect

joi, 20 iulie 2017

şi era coadă… şi era iarnă



astăzi voi poveşti o întâmplare de demult,
 din vremurile întunecate când toate se dădeau pe cartelă
dar chiar şi raţionalizate, multe nu ajungeau şi lumea se aşeza cuminte la coadă
aşteptând să vină ceva, orice, numai să nu pleci cu mâna goală acasă
şi cei mai vajnici apărători ai cozii erau pensionarii
adulmecând orice mişcare
a venit marfa!
şi vestea s-a răspândit cu repeziciune
însufleţind coada împietrită
şi lumea fremăta de nerăbdare
dar iată că încet, încet coada se destramă
şi numai câteva persoane mai rămân
căci se băgase iubire, dar lumea nu părea interesată
ce să faci cu atâta iubire?
câtă iubire să-ţi trebuiască într-o casă aşezată
cu soţ, soţie, copii şi bunici?
numai un disperat,
tot lua şi umplea sacoşă după sacoşă
strigând: mai vreau iubire
iau cât de multă îmi puteţi da
căci el ştia că numai dăruind vei dobândi
mai ales că se apropiau sărbătorile

şi iubirea era tot ceea ce- şi putea permite

luni, 17 iulie 2017

fugi cât mai ai timp



la radio, o voce tremurată repetă un anunţ la fiecare cinci minute
va rugăm să va păstraţi calmul, nu s-a întâmplat nimic deosebit
nu. nu e revoluţie şi nici sfârşitul lumii
e doar un cutremur cu magnitudinea de opt virgulă şapte
scapă cine poate dar va rugăm să nu vă îmbulziţi
e timp de moarte pentru toată lumea
avem toate echipajele în stare de alertă
cu lumânări aprinse şi ultima împărtăşanie pregătită
şi dacă nu aveţi de gând să muriţi va rugăm să nu deschideţi gura
ca să ajungă la toată lumea

din cuvânt mi-am făcut scară, aripă, toiag şi dor
zi de zi eu îmi iau zborul, seara mă întorc să mor
urc pe scară şi cobor mistuit de vechi silabe
gândurile mele toate, stoluri care-mi dau ocol

geamuri sparte, fiare, plastic şi hârtii ce-aleargă mute
lumina dansând sălbatic vrea tăcerea s-o înfrunte
liniştea din cer pogoară ca o ploaie monotonă
ochiul ars ar vrea să plângă dar suspinul nu se vede

cândva pământul era un picior de plai sau poate o gură de rai
dar zarurile au fost aruncate şi au căzut îngrămădit,
aglutinând în jurul unei omeniri iresponsabile
ce desparte totul în cuvinte, în silabe, în sunete şi în tăceri
spărgând liniştea ancestrală cu suspine şi chiote
şi desenând viaţa în contururi simple
un zâmbet uşor concav
un scrâşnet puţin convex

şi în rest doar linii drepte cuprinse între un infinit şi altul

duminică, 16 iulie 2017

fuga spre roşu


dimineaţa, când fugi de lume, soarele priveşte somnoros în urmă
neînţelegând de ce preferi întunericul spaimelor
dar tu nu ai timp de explicaţii
bacul îşi strigă ultimele locuri aşa că te grăbeşti
să urci în luntre cât mai ai putere
omul a inventat durerea ca să ascundă spaimele ce-l bântuie
şi iubirea ca să arate lumii că nimic nu e nou sub soare
când vorbeşti de căutări inutile
laşi sufletul ce te cuprinde
să se odihnească
pe pragul vieţii
şi-atunci îţi dai seama
că negrul nu e decât fuga spre roşu

a neantului atotcuprinzător

duminică, 9 iulie 2017

despre... distanţe



despre distanţe numai de bine, căci nimeni,
nu ar vrea să-şi pună în cap primul pas cu care începem
şi va veni o vreme când ne vom măsura distanţele în cuvinte
atunci când iubeşti carnea freamătă, tresaltă
buzele devin mai sensibile
şi simt gustul zilelor date-n pârg
aninate între două răsuflări
atâta timp cât iubirea
te duce că vântul şi ca gândul
ce mai contează distanţa?
instantaneul se strecoară lângă tine
uzurpând tăcerea singurătăţii
şi-abia atunci
ţelegi curbura spaţiului

în pliurile timpului

miercuri, 5 iulie 2017

e timpul


oameni buni, cumpăraţi-vă foarfeci cât mai aveţi timp şi putere,
avalanşa e gata să se prăvale peste noi iar cel ce nu-şi taie sforile la timp
riscă să moară strivit de neputinţă, teamă şi inconştienţă
foarfeca poate fi considerată armă albă doar de cei te vor atârnat în sfori
căci păpuşarii şi păpuşarul şef vor ajunge şomeri smeri ţi fără păpuşi
mai ştii anul când iarna şi-a tăiat venele?
lumea alerga pe străzi dezlănţuită şi sau poate deznădăjduită
întrebând în stânga şi în stânga unde-i Moş Crăciun
dar Moş Gerilă, ultimul pe listă cu voia dumneavoastră, ne mitralia realitatea
mânuind sforile, cel mai priceput sforar ascuns după un zâmbet
oameni buni, cumpăraţi-va foarfeci şi vorba americanului
just do it...
nu trebuie decât să-ţi tai sforile
ştiu, e dureros, vei cădea în genunchi
dar după ce va trece ameţeala
şi-ţi vei ridica privirile, vei vedea cerul fără sfori

ce dulce este aerul

marți, 4 iulie 2017

despre nuditate cu dezinvoltură


de felul meu nu abuzez de încrederea celor din jur
dar nici nu pot să fac abstracţie de ceea ce văd
şi de multe ori pur şi simplu mă îngrozesc
când văd manechine cu ochii goi traversând grăbite oraşul
aud voci golite de conţinut, de nuanţe, de viaţă
strivite de importanţa pe care şi-o arogă
şi mai ales golite de orice decenţă
nuditatea a fost primul dar primit şi exprima frumosul
dar ipocrizia ne-a învăţat cum să o acoperim
sub falduri fals estetice
ascundem nuditatea trupului dar etalăm golul interior
ni se pare franc să ne exhibăm goliciunea
şi ca să ne putem ascunde mai bine
am lăsat cuvintele să ne dezbrace de orice inhibiţii
dar cuvintele nu sunt altceva decât oglinzi
şi ne trezim asemeni împăratului, etalând mândru hainele cele noi
eu îmi port nuditatea oriunde, cu decenţă,  în timp ce mulţi o lasă la garderobă
şi o îmbracă numai atunci când li se cere sau cred că merită
dar cei mai mulţi, în inconştienţa lor
umplu spaţiul public

cu tristeţea inoportunului nud

duminică, 2 iulie 2017

când nu ai nici o vină


s-a prăvălit lumea cu susul în jos de ne-au ajuns capetele unde ne erau picioarele
dar măcar dacă am avea răbdare să privim cerul, să mai punem întrebări
dar nu. noi nu, niciodată... noi nu

îmbracă-te, dezbracă-te, ridicolul rânjeşte, n-ai teamă mergi înainte
la stângaaaaaaaaa! î-na-in-te. marş de aici... cine eşti tu
ca să-mi răscoleşti necuvintele cu îndoielile tale?

cerurile freamătă a furtună, pământul se cutremură a jale
plouă ca-n zilele de demult, dar nu e numai apă
străzi pline de sânge tuşesc tuberculos

vitrine se sparg, manechinele coboară în pas de defilare
haine şui arborează curcubee spasmodice
cândva, aici, era un magazin cu de toate,
azi doar vântul mai răstoarnă câte o frunză putrezită

viaţa e un cal speriat ce striveşte-n galopul său
toate bornele şi reperele
fericiţi cei ce au murit pentru o vină oarecare

dar cei care mor şi nu ştiu ?

sâmbătă, 1 iulie 2017

scăldătoarea îngerilor



undeva, în adâncul sufletului e o mare de lacrimi
în care opărim şi jumulim aripile îngerilor căzuţi pe câmpul de luptă.
căci toate spaimele nostre înrolate în oastea nefăcutelor
muscă din carnea lor
o să spuneţi că e dureros. ştiu,
dar un înger căzut e sortit pieirii
aşa că dacă le opărim şi jumulim aripile
le putem da drumul în lume
şi ei devin oameni
până la o nouă absolvire a şcolii de îngeri
e drept că nu toţi ajung să dea examenul de maturitate
şi din cauza asta vedem oameni pe stradă
cu spaima nerostitelor întipărită
şi un nelămurit dor de zbor
tânjind după ceruri

şi iubire