duminică, 29 decembrie 2013

acum şi-aici




"raiul în dreapta, iadul în stînga şi ȋngerul morţii în spate"
cine nu cântăreşte bine ȋnţelepciunea
pierde talerele balanţei

aruncatu-m-ai ȋn viaţă
punte-ngustă
făr de capete şi fără de scăpare
limpezind când şi când
cerurile
poleind ȋntunericul spaimelor
cu acele miriadelor
ȋn faţă se-ngrămădesc visele
ȋn spate spulberate-s toate amintirile
amăgiri trăgându-mă-n abis
şi speranţe proptindu-mi piciorul nesigur
drumul meu nu se termină
pentru că visele
trec din carne-n carne,
plămădind noul
zi ce urmează nopţii
paşi ce continuă urmele mele
şi toţi vor afla că eternitatea
a căzut pradă
zămislirii

ȋncă un pas…

să trăieşti dureros ascultând lumina
cum pătrunde-n suflet
scrijelind retina


sâmbătă, 28 decembrie 2013

despre frică, cu dragoste


adu-ţi aminte că eşti născut din frica de neant
şi numai speranţa a pus umărul aruncându-te-n viaţă
vezi cât de mult contează un strop de frică
ȋn oceanul nebuniei generale
eu ştiu că-s numai frică
şi mai ştiu ca ea ȋmi e aproape
legănându-mă, alinându-mă, gonind toate tăcerile
ea singură aleargă scoţându-mă la liman
şi tot ea va pustii totul,
apărându-mă

de undeva, din spate, coboară vijelios
ca o avalanşă
moartea
da.
pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic
nici măcar uitarea
doar eu,
amintind

poate că nu e prea târziu să-ţi spun
nimeni n-o poate opri
şi ȋn urmă vin
şi rămîn

de ce plângi?

vineri, 27 decembrie 2013

iarna pe pistă


gândurile ning viscolit
şi nici un poem nu vrea să ne troienească
de parcă toate cuvintele se resping electrostatic

moartea e un terminal abandonat
iar viaţa e plină de evenimente portal
ȋn care ne aşteptăm check-in-ul

ȋntre două zboruri de zi şi o forfotă pestriţă
se interpune câte o aşteptare
şi fără să vrei, ajungi prin preajmă

terminal abandonat
fără pasageri aşteptând
ȋn faţa porţii de-mbarcare

ciudat e că nimeni nu se mai ȋntoarce
să fluture batista sau să trimită un surâs
printre buzele ȋnţepenite de sete

setea de viaţă nu urlă ȋmpingându-te
către automatul de apă
şi descoperi că ţâşnitoarele s-au defectat

ȋn plină ceaţă, şal petrecut pe după umeri
se ascund luminile stinse şi tăcerea

ultimului terminal ȋn viaţă…

duminică, 22 decembrie 2013

aruncătorul de cuţite


am fost luat de pe stradă şi numit asistent şef
peste toate erorile şi temerile
viaţa, cel mai bun aruncător de cuţite
se pregătea pentru o nouă stagiune
iar eu sunt alesul
fiecărei zile
fiecărei morţi
trecând toate pragurile
şi catapestemele
mă preling pe umbra
fiecărei nopţi
cuţite la dreapta
cuţite la stânga
cuţite în faţă
din sus şi din jos
cuţit ce pătrunde
prin carne şi os
cu fiece moarte, cu fiece zi
sunt doar stagiune
tristeţe, făclii


toaca



pe când eram lemn trăitor printre uscături
legănându-mi amintirea adânc înfipt, solidar cu pământul
adăpându-mi uitarea la ploile alungate dintre nouri
şi-aruncându-mi visarea către ceruri
cu toate crengile,
cu toate frunzele, dăruindu-mă
„cine ştie să asculte
învăţa-va lucruri multe
bate inima în mine
alungându-mi spaimele
cernând întrebările
alungând uitările”
trimite Doamne pe lume meşterul cu gânduri bune
trupul să mi-l spintece să revărs în cântece
viaţa să mi-o geluiască
să m-anine în uitare
că uitarea nu mai doare
şi dă-mi Doamne liniştea dar nu mă-ngropa în ea


vineri, 13 decembrie 2013

tabelul periodic al elementelor


dumneata eşti prea toxic ca să-ţi afli locul printre noi
masa atomică este variabilă în funcţie de emoţia declanşată
nu eşti compatibil nici cu metalele
şi remarc surprins că aurul, argintul, platina nu se pot alia cu tine
fug precum mercur cu tolba seacă, fără nici o ştire
te-ai putea apropia de teluric
dar cu un consum
inutil de scump
nicio combinatie nu-ţi prieşte
şi nici de schimb emoţional nu poate fi vorba
pentru ca orice contact aduce cu sine secătuirea celuilalt
şi dacă stau şi mă gândesc,  nici nu poţi fi descris
sau încadrat într-o coloană
pe bază de proprietăţi identice
lantanidele te elimină pentru că lentoarea ta iese la iveală
iar activismul tău se reduce la a deschide gura
fără a enunţa nici o lege

tombe la neige


uneori  viaţa se-ndepărtează de tine până când liniile se estompează
alteori se-apropie atât de mult încât simţi că te afunzi în detaliu
ciudat mod de a ne capta atenţia foloseşte viaţa asta
pentru a ne ţintui în fotoliul său

teatru al umbrelor, scena eternelor tânguiri
golul cuvintelor caută să exprime cât mai mult
dărâmând zidurile misterelor de nepătruns
dar ce pot face umbrele?

jurăminte-nflăcărate dansează maiestuos
ninge cu mulţimi de „te iubesc” năvalnice sau şoptite
dar numai adâncimile în care înfloresc nuferii nerostitelor cuvinte
pot să îngroape spaimele cernite

în teatrul umbrelor lumina e bolnavă,
conturul cuvintelor dispare
şi-n golul rămas

înfloreşte visul unui zâmbet

joi, 12 decembrie 2013

copac fără tutori



sunt vremuri în care întunericul e-atât de mare
încât nici frunzele nu se mai ştiu număra
câte mai sunt în viaţă
şi câte tremură purtate către moarte

copacii nu mai sunt stăpâni pe rădăcinile lor
spaima le-a blocat toate canalele
şi parcă nici aerul nu mai are acelaşi gust
de soare, de ploaie, de libertate

şi pentru că nimeni nu-ndrăznea să mişte-o rădăcină
au hotarât să trimită pe cineva să caute lumina
cu preţul rădăcinilor şi-al vieţuirii
iar unul dintre ei va fi eroul

au tras la sorţi să vadă cui i se pleacă crengile
fără să cedeze de la-ncheieturi
şi ca de obicei, cel mai tânăr cu coaja netedă
a tras sorţul

cu durere-n suflet şi rădăcini rănite
s-a scuturat a rugă şi cu o ultimă frunză  a-ntrebat:
şi unde-ar fi mai precis această lumină? până unde trebuie să merg?
drept înainte, până la capătul lumii...n-ai cum să te rătăceşti


miercuri, 11 decembrie 2013

forme fără fond



dacă o să vedeţi pe străzi suflete goale
să nu ridicaţi piatra
pentru că veţi lovi doar umbra celui ce a fost
înainte de a pierde totul: onoare, mandrie, demnitate, identitate
să ridici ochii spre cer sau să-i laşi în pământ înseamnă cam acelaşi efort
depinde de alegerea făcută şi de momentul deciziei
dar perspectiva este de neînchipuit
căci nu-i totuna-n cenuşiu să te târăşti

sau spre cer să te-nalţi

luni, 9 decembrie 2013

la vreme de spaimă

priveşte întunericul în faţă
şi lasă-i ochii să se-nfig-adânc în tine
încearcă-i teama
caută să-i dai de capăt
că nu scapi ascunzându-te-n adânc
în carne, în tăceri şi în închipuite vine
tu-l şti el ştie că îl ştii
şi rostul bătăliei este teama
ignoră întunericul dar nu-l lăsa
să te înfigă-n spaime
să îţi şoptească noaptea în pumnale
...


duminică, 8 decembrie 2013

la noi


despărţirea apelor se face cu sânge
de-a dreapta trupurile muritoare, de-a stânga capetele gânditoare
tu nu mai eşti prietenul meu dacă nu scrii aşa cum vreau eu
viermele politicii roade-n carnea prieteniei
o palmă ţie, o palmă mie
ce ne mai trebuie prietenie?
cândva, durerea nu era atât de cruntă
şi nici rănirea atât de surdă
valuri de furie ne-azvârle-n tăceri
am uitat gustul lui mâine, am pierdut gustul lui ieri
nici mormintele cu crucea de strajă

nu-şi află loc împreună cât e lumea de largă

miercuri, 27 noiembrie 2013

doar un bilet


cred că m-am trezit orb
am deschis ochii şi lumea arăta la fel cum o ştiam
poate un pic mai ştearsă, mai cenuşie
dar la fel
ultima oară
am citit biletul tău
în care spuneai că te simți
obosit, inutil şi ignorat
aşa că ai decis să-ți iei o tăcere
şi să dispari
pentru o vreme

dintre cuvinte

luni, 25 noiembrie 2013

despre absenta


cred ca am obosit
asa si-ar justifica Dumnezeu absenta
dintre noi si dintre cuvinte
firul de iarba isi ascunde verdele in pamant
tragand obloane cariate de vreme peste ultima poveste
viata isi lasa aripile la intrare
si trece pragul spre lumea cealalta
vantul sufla la fel fara nici o opreliste
ploaia da navala sa vada ce mai e nou prin lume
si nici Iarna nu pare sa se sfiasca
doar cuvintele, fantomatice contururi
se sfarama si cad
fulguire muta

intr-o moarte uitata in fereastra

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

dirijorul

daca cineva ar privi in adancul sufletului
ar vedea piedestalul, pupitrul si bagheta pregatite
in asteptarea ideilor
ce invita cuvintele la scena deschisa
printre aplauze
portative primitoare le ajuta sa-si aleaga locul
in ordine caci fiecare cuvant face loc celui ce va urma
si toate impreuna alcatuiesc bucuria exprimarii
sunetele curg valurind tacerea
fara rateuri fara zbucium
dupa cum le e scris
chiar daca aceasta repetitie se face cu usile inchise
bucuria reintalnirii nu poate fi umbrita
de lipsa aplauzelor
sunetele mi se supun
iar eu, supus lor
le aduc omagiul meu
despartindu-le
randuri, randuri…




vineri, 22 noiembrie 2013

despre eu…

cred in mine, in familie si-n Dumnezeu
restul sunt statii si vehicole pe drumul vietii

ce-ar mai ramane daca m-as pierde
un nume rasunand, casa goala prin care doar uitarea mai adasta
dar chiar daca sunt motorul vietii mele
o masina fara roti e doar un monument de rugina
si fara cei dragi si apropiati sufletului nu pot rostogoli nici macar o secunda
iar El e cel ce pune-n miscare acest motor
la care a adaugat si roti de nadejde pentru orice fel de vreme

stiu ca suna ciudat ceea ce spun
dar toate cuvintele au drept la viata si nu pot sa renunt
la casa, la motor si la forta motrice din care m-am intrupat

stiu ca multi se supara ca nu am spus nimic de prieteni, de cunoscuti, de rude
dar daca cineva isi poate inchipui ruland toata viata printr-un tunel cenusiu si nepersonalizat se inseala
fiecare dintre voi este parte a fiecarei zile
cu detalii, lumini si umbre si de ce nu cu ploi repezite sau geruri muscatoare
dar viata fara aceasta trecere in revista a tot si a toate
ar fi anosta, inodora  si incolora…

candva…stiu asta…o simt…va veni si vremea cand il voi pierde definiv pe eu…

imbracand haina eternului anonimat

joi, 21 noiembrie 2013

ca un Everest lectura



ce-ai să faci dăcă o să murim m-au ȋntrebat ȋngrozite cuvintele?
am să vă spăl de toată necurăţenia adunată
am să vă şterg lacrimă după lacrimă
şi-am să vă-mbrac ȋn lumină
candela sunetelor vă va veghea
şi lumina va topi toată neiubirea strânsă-n jur

cine stăpâneşte cunoaşterea
poate zămisli cuvinte, despărţind lumina de-ntuneric
populând tăcerile cu silabe, cuvinte, fraze, gânduri
şi când totul va fi pregătit, semănătorul va arunca sămânţa,
şi bucuria va creşte, dospind viaţă
cuvintele vor da ȋn pârg
veni-va timpul roadelor bogate

fiecare carte e un lanţ muntos
cu râpe umbrite, văi ȋnsorite, poteci rătăcite
drum străbătut cu jertfă şi lacrimi
dar la final te aşteaptă beţia ȋnălţimilor
şi bucuria reuşitei


de-a joaca (4)

Omul carte

Tinand cont ca tot mai multa lume se indreapta cu pasi repezi catre Targul de carte in calitate de comparator sau de vanzator/ofertant stau si ma intreb daca nu cumva a venit timpul sa ma expun si eu acestui ritual. Calitatea de comparator sau mai bine zis statutul de comparator mi-l exercit ori de cate ori ceva atractiv imi apare in fata ochilor. Si trebuie sa marturisesc ca nu am nici o retinere in a cumpara o carte indiferent de motivul care ma determina sa fac acest lucru: numele romanului, numele autorului, coperta, recenzia citita si/sau pretul. De fapt pretul este singura bariera logica in actul de decizie, restul sunt sentimentalism. Dar ca sa revin, daca dreptul de comparator sau statutul de cititor mi-l exercit ori de cate ori am ocazia poate ca ar trebui serios sa ma gandesc si la posibilatea de a deveni vanzator, de a ma expune intr-un spatiu public. Bine, bine o sa spuneti, dar prin ce te faci atractiv pentru a indemna cititorii sa iti cumpere produsul? Strategia pe care o voi adopta va fi legata de continut si de aspect. Continutul voi fi eu, pentru ca la orice ora din zi sau din noapte pot fi citit/ascultat si pot sa va asigur ca nu veti citi/auzi acelasi lucru de doua ori. Apoi ar trebui sa ma hotarasc asupra aspectului: voi fi un om carte copertat sau nu? Aici ar putea interveni o discutie legata de calitatea si materialele folosite pentru coperta pentru ca poate fi un costum elegant, poate fi un costum casual sau poate fi doar o simpla camesoaie gen Demis Rousos asortata cu o pereche de sandale grecesti. Dar daca lumea va dori o carte necopertata asta inseamna ca va trebui sa-mi vand nudul cu inscrisuri pe fata/spate gen fata=Omul Carte si spate=the end? Sau poate ca ar trebui sa ma ofer  in folie ca sa asigur cumparatorul ca Omul carte nu a mai fost rasfoit? Dar ce ma fac daca cineva (si aici ma gandesc la un editor) va fi interesat sa ma cumpere si sa ma vanda apoi in foiletoane? Asta va insemna ca ma va transa in bucati egale sau ca ma va vinde cu ora? Pentru a elimina orice eroare cred ca ma voi costuma casual, imi voi instala piedestalul de care voi atasa urmatoarea eticheta:
SENZATIONAL
Noua si unica aparitie la standuri a OMULUI CARTE
Unica sansa de a avea in propria sufragerie o carte vorbitoare cu necesitati limitate si o oferta inimaginabila de texte live: povesti, povestiri, romane, nuvele, poeme in proza si poezii, cugetari, aforisme, injuraturi, greseli gramaticale hazlii si lista poate continua cu rime incrucisate, cuvinte desprecheate…
Pret negociabil in functie de conditiile de pastrare si de perioada de cumparare
Asa ca data viitoare daca veti vedea un piedestal gol la Targul de carte sa stiti ca omul carte ori a plecat sa-si cumpere un sandwich si o bautura si isi rezolva oarece necesitati asa ca nu va impacientati… revin imediat…
PS: a nu se arunca dupa folosire si de preferat a nu se imprumuta cunoscutilor si prietenilor


miercuri, 20 noiembrie 2013

de-a joaca (3)

Revolutia culturala a-nceput marti

Caderea sistemului e doar o chestiune de timp, de zile, de ore, de minute…de cuvinte… tinerii, satui de minciuna au ales sa iasa-n strada cerandu-si drepturile. Peste tot focuri focuri ard carnea manelelor cocotate pe tocuri… afise pline de taceri de osanza, purtate de vant, bucati inutile de searbada panza.

Oamenii legii scot guri muscatoare la geamuri si trag
Prima care cade e cultura…
Literatura nu se poate apara de cuvinte caci ele-s chiar viata ei
Teatrul secerat cade tragand disperat Cortina
Muzica presimtindu-si sfarsitul are puterea de a ramane-n scena intonand muzica funebra
Iar pictura cu ultimele sale puteri trage o dunga neagra pe drapelul zilelor ce vor veni
A mai ramas ceva de terminat?
Dansul ingheata intr-o pozitie grotesca
Asa cum numai mainile anchilozate de uitare mai pot daltui in lut spaima
Daca nu mai este cultura, educatia ce rost mai are?
Asa ca toate scolile sar in aer
Manualele cad prada flacarilor nesatioase
Iar cerneala se imprastie sufocand ultimele spasme ale verdelui candid

Peste tot opere mutilate, suflete inghetate, carti aruncate
Iar libertatea de a ne intoarce-n grote flutura steagul victoriei
Semne moarte, cuvinte sparte, sunete guturale, spaime ancestrale



omul invizibil revine

neobservabil, neimportant, fara valoare
este tot ce pot spune despre cel care ma priveste din oglinda
poate ca v-am plictisit prima oara cu povestea asta
dar timpul care nu se mai intoarce
duce toate amintirile recente
asa ca pot relua povestea

dresorul batran in mana caruia tremura biciul
cade prada acumularilor zabrelite

poate ca nu trebuia sa deschid acest subiect delicat in prezenta cuvintelor
insetate de sange, pandind din umbra tacerilor
haosul post-post modernist
ura le face sa atace mana care le-a spulberat vietile
obligandu-le sa mearga pe sarma, sa treaca prin foc sau sa se aseze cuminti in rand
imperechindu-se in vazul tuturor sau alunecand intr-o extenuanta si alba fulguire

de obicei povestile au un sfarsit
dar pentru ca oglinda s-a spart tinandu-ma captiv printre cioburi
vor remane cu aceasta ultima imagine
cuvinte veghind cioburile zilei


marți, 19 noiembrie 2013

armistitiu


pe frontul de est al inimii mele transeele au fluturat steagul alb,
s-au ridicat in picioare cu mainile la ceafa
au intors spatele fara teama
si-au pornit in convoi spre alte poeme
daca dragostea nu a adum munitie pe linia frontului cum poti rezista asaltului final?

**

umarul meu stang a-nmugurit si-apoi a-nflorit o aripa moale
masca de pene impresioneaza cu tacerea-i blanda
din orbite-i cresc arpegiile unei zile noi
cu nuante de soare si cer senin

**

cred ca am uitat sa va spun ca azi nu voi ajunge la clinica de cardiologie
atata timp cat transeele de pe  campul de lupta nu s-au cicatrizat
cine oare se incumeta sa faca o operatie pe cord
fara acceptul ultimelor accorduri
ramase in suspensie?


luni, 18 noiembrie 2013

de-a joaca (2)

drumul pe care nu l-am facut


pelerin pe calea sufletului meu…nu stiu nimic de primul meu pas cum nu stiu nici despre ultimul… primul pas ca si ceilalti pana la 1000 nu mi-i amintesc tot ceea ce stiu e ca pot sa merg. Multumesc Domnului ca spre deosebire de alti oameni eu pot sa merg. Si merg…ceea ce nu stiu e incotro merg…stiu cam erg dinspre o noapte catre alta noapte, dinspre o zi catre o alta zi ratacindu-mi privirile pe intinderea miscatoare a amintirilor cuprinse inexorabil de ceata uitarii. Dar la fel ca si mirajele uneori intrezaresc imagini, aud voci si miros clipe ce-au trecut invartejindu-ma-n jocul lor. Drumul de la o zi  la alta - presarat cu intrebari, negari, aprobari si multumiri ce nu fac decat sa acopere bucuria unei zile - se reduce la orele in care chiar am respirat si am trait. De cele mai multe ori ma poticnesc in propriile mele cuvinte, visele mele se spulbera asemeni himerelor, renuntarile mele surpa parti din drumul ales sau ridica ziduri de nestrapuns ce ma determina sa fac ocoluri retacindu-mi vorbele. Poate ca multe parti din drum au fost alese, poate ca alte parti au fost impuse sau poate ca pur si simplu s-a intamplat sa aduc o portiune de viata la drumul ce mi se iveste si se vrea strabatut. Si ori de cate ori mi-am dorit sa ma descopar am aflat ca o pot face pornind pe drumul cuvintelor, strabatand cu hotarare drumul viselor sau pur si simplu aruncandu-ma pe partia dorintelor si implinirilor…dar pana acum nu am reusit sa pornesc pelerin pe calea sufletului meu sa-i aflu toate tainele, meandrele, umbrele si luminisurile…mereu ma voi afla la inceput de drum cu dorinta de a ajunge dar se pare ca sufletul nu se lasa chiar asa de usor descoperit si ca bobina filmului mai are inca multa pelicula de derulat…toiagul se toceste bocanind in carnea tacerilor, cuvintele se lasa duse fluturandu-si rimele neinperecheate…zilele, orele, visele raman borne pe drumul acesta catre mine insumi

să nu mai scrii poezie



ne luasem la ceartă din cauza ultimelor cuvinte rămase pe masă
şi poemele neterminate riscau să se destrame
unul trebuia să cedeze…
ţi-am lăsat toată creaţia şi-am luat doar un cuvânt
(poate ultimul)
apoi… n-am mai fost…

lumina desenează umbre pe spatele cuvântului
printre silabe se preling şoapte senine fără urme de nor
şi fiecare literă strânge-n cupa ei esenţa unei tăceri
sau poate toată toamna

rătăcitorului nu-i trebuiesc semne şi marcaje
pentru că drumul său a apucat să se-ntregească muşcându-şi coada
şi-acum cine ar mai şti să lipească marginile unui cuvânt
lăsându-te să-ţi pliezi realitatea pe această bandă fără sfârşit?



sâmbătă, 16 noiembrie 2013

de-a joaca (1)

Ziua marelui NU
Cand marele NU a fost rostit toata visarea s-a cutremurat si somnul bineprimitelor ore s-a prabusit in neant aruncand-ma in mijlocul oceanului dezlantuit al temerilor, impacarilor si acceptarilor. NU-ul a considerat de datoria lui sa ma aduca cu picioarele pe pamant. Nu trebuie sa mai pierzi timpul, Nu trebuie sa mai visezi alergand cu capul prin nori si cu inima larg desfacuta la simtaminte…Nu trebuie sa te mai opui normalitatii asa cum o stim si o vedem noi… ziua marelui NU inseamna de fapt o noua rabufnire a bataliei duse de la inceputurile vietuirii mele… ori voi accepta ceea ce mi se spune, impune ori voi fi eternal peregrine, alungat din toate portile, din toate pietele, din toate comunitatile pentru ca oprobiul si lapidarea ma urmaresc ca o a doua umbra…ziua marelui NU inseamna retragerea dar nu abandonul, ziua marelui NU inseamna incetarea razboiului dar nu acceptarea infrangerii, abandonul…

Lumea e plina de dervisi rotitori in lumina palida a Lunii, de asceti ale caror ramuri s-a mumificat prin desert de peregrine etern ratacitori… voi fi parte a lumii, cuvant urlat in tacere, ochi lacrimand pentru lumina ranita in zori si gong al tristetilor primilor fulgi ratacitori…eu NU…

de-a joaca

Luni


ei se pare ca lunea și-a făcut loc cu coatele...

se povesteste ca odata, demult, pe cand zilele saptamanii umblau slobode prin lume fara sa le pese de nici o randuiala, Lunea era cea mai frumoasa si rasfatata. Si din atata dragoste i se cam redicase nasul la ceruri de nu mai se putea uita la orisicare. Si ca sa puie capac la toate ea voia tot ce era mai bun si dupa ce le mirosea sau ipaia le arunca far de trebuinta. Vazand toate aceste stari, si destramarea care incepuse intre cele sapte surate, Bunul odata dete cu toiagul de se cutremurara boltile ceriului si toate cele cu suflare si far'de suflare se stransera sa asculte poruncile... ce-o iesit la judecata nu va mai spui decat ca de atunci, Lunea umbla tot cu nasu'n pamant cautand o farama de bucurie sa-si prinda-n san si mai ascuns ca toata lumea se fereste din calea ei..."

stiu ca voi stiti a povesti mai bine asa ca va las si pe 'mneavoastra...

***

Joi

Daca cineva crede ca toate zilele saptamanii sunt la fel eu ii spun ca se inseala. Demult, tare demult, pe cand zilele saptamanii umblau slobode prin lume si-si dadeau intalnire care, cand si unde se nimerea cea mai urgisita dintre ele era ziua de Joi. Mai mereu i se intampla sa alerge pana dincolo de hotarele lumii si ale timpului dupa care o ora ratacita sau prea curioasa. Nu-si gasea linistrea si pacea pana cand nu le punea iar pe toate in ordine si oricine ar fi chemat-o ea nu indraznea sa nu-I raspunda. Si azi asa, maine asa pana cand ajunsese biata de ea mai stravezie ca o umbra si mai usoara ca un vis de dimineata. Si vazandu-i necazul in care se zbate fara izbava, Mosul s-a gandit el ce s-a gandit apoi a adunat toate zilele la un loc si le-a legat cu taina mare sa steie toate la un loc sis a preamble numai impreuna fara sa strice ordinea si randuiala. Ziua de joi s-a trezit drept in mijlocul celorlalte si parca acum viata era mai frumoasa si mai cu tragere de inima pentru ca opintelile de-nceput se opreau in fata ei iar bucuriile de catre sfarsit se intrezareau ca o binecuvantare.  Poate ca din cauza asta i se mai spune si Joia Inaltimilor pentru ca primele ore urca trecand din poarta-n poarta pana la poarta ei iar mai apoi coboara la vale catre nopticica Sfintei Duminici cea ogoitoare de suferinte si nevoi.

***

Despre…

Demult, tare demult, pe cand sufletele oamenilor erau la vedere traia un baiat al carui suflet era atat de neastamparat incat lumea se dadea la o parte pe unde trecea el. Si nu numai ca era neastamparat dar pe unde trecea era tot o mare de culori si freamat. Dar cu toate astea copilul nostru era nemultumit pentru ca el isi dorea mereu altceva, fara sa stie ce anume, fara nici o inchipuire a ceea ce isi dorea. Asa ca se hotara sa caute pe cel mai intelept om ca sa-l intrebe cum putea avea ceea ce isi dorea. Si cat a mers sau pe unde am mers n-as putea sa va spun tot ce stiu e ca intr-un tarziu a ajuns intr-un loc pe cat de minunat pe atat de neinteresant, unde un batran cat vremea de batran numara boabele de nisip trecandu-le dintr-o parte in alta. Baiatul nostru se aseza langa el asteptand sa termine de numarat ca sa-l poate intreba ceea ce voia sa stie. Intr-un tarziu (nimeni nu ne spune cat de tarziu) batranul se opri din numarat, rasfira boabele de nisip si se intoarse intrebator catre copil: ce necazuri te-au purtat pana aici intreba batranul. Pai as vrea sa am ceea ce nu am si imi doresc sa gasesc ceea ce-mi doresc spuse copilul si sufletul sau prinse a se rascoli desenand jur imprejur jerbe de scantei colorate. Batranul il mai privy o bucata de timp apoi spuse taraganat: sunt oameni ce-si lasa sufletul sa creasca sa se inalte pana la ceruri aratandu-le maretia si cunoasterea dar  vanturile si ploile se reped nemiloase si-l macina sfaramandu-l, facandu-l miş-faramiş. De frica acestui sfarsit sunt oameni ce-si chinuie sufletul tinandu-l incatusat, intemnitat incat pana la urma nu le ramane decat un musuroi fara forma, impietrit si chinui…dar sunt si oameni cu mintea larga si cu sufletul deschis, vorbele si simtamintele se lipesc de sufletul lor, peste ele se lipesc alte vorbe si alte simtaminte, si sufletul creste, rotunjindu-se sub armura vorbelor si simtamintelor…si vestea despre acele suflete se duce de la un capat la altul si alte vorbe si alte simtaminte se grabesc intru cresterea si implinirea acestor suflete. Acum numai tu poti sti ce-ti doresti si unde poti sa gasesti dar numai cine are rabdare sa asculte poate deslusi cresterea si implinirea stancilor si mai tine minte ca nici o poveste nu se poate raspandi fara ca vestea sa fie purtata mai departe de vorbe, ganduri, simtaminte...
Dezlanata si-ncurcata n-o mai povestesc odata…

***

vantul care sopteste si ploaia care spala

Se spune ca demult, mai pe la inceputuri, vantul care umbla hai-hui prin lume se lepadase de bucuria povestirii si isi facuse prostul obicei de a se invartosa ridicandu-se pana-n inalturi si de acolo din casa norilor obisnuia sa tune si sa fulgere impovarand Pamantul si toata suflarea cu spaima ocarelor si vorbelor grele lasand omenirea fara de povata dreapta si fara de pace. Caci ori de cate ori se isca aducea numai spaima sfaramand totul in cale, orbind si sufocand lumea cu nepasarea lui, uitand de dulceata unei rasuflari line si potolite. Si ca sa nu se plictiseasca de cele mai multe ori se incardasea cu ploaia cea zanateca ce se arunca in pulberea drumului namolind si noroind totul. Si parca intr-adins cum prindeau un suflet pe data ii rapuneau ochii si gura umplandu-te de tina noroita si de tot felul de putregaiuri dornice de-naltare. Si jalea era mare pe lume dar cine sa mai deschida gura sa strige caci pe data se pravalea la pamant potopit de apa, tina si putreziciune.
Si povestea spune ca Mosul, necajit de atata nepasare si rautate, a legat vantul cu mare taina astfel incat atunci cand se napusteste urland si faramand sa nu mai poate spune nimic, nici de bine nici de rau. Asa se face ca atunci cand se dezlantuie, el de fapt isi urla neputinta de-a mai ameninta si de a spune toate cate ar vrea sa le spuna iar cand se strecoara soptind printre frunze si flori el sa ne povesteasca atat de multe incat nici sa nu bagi de seama cand a trecut o ora, o noapte, o zi, o viata…dar numai cine are putere si dorinta poate sa auda toate cate ni le spune soptit adastand pe umarul nostru…
cat despre prietena lui ploaia tot Mosul s-a prefacut ca o dezleaga de toate cate trebuia sa faca si i-a dat porunca sa spele ochiul si sufletul omului. Ochiul pentru ca rareori omul isi da drumul lacrimilor iar ochiul neplans rar mai vede necuratenia din jur si sufletul pentru ca un suflet impovarat de griji, necazuri si murdarii de tot felul nu mai poate sa se inalte liber ceruri bucurandu-se de pace, liniste si lumina…

joi, 7 noiembrie 2013

anunț oficial


şi vine-o vreme când cuvintele învinse
se vor târâ în urma carului înlănțuite
cu pielea arsă de uitare
când graba de-a trăi ne lasă fără suflu

parabolele se vor pierde-n lungi tăceri
uitarea spulbera-va zidurile goale
dulceața lor pierdută pe vecie
căci fără de cuvânt zidirea moare

ziua în care cuvintele au murit
s-a lipsit de căldură şi lumină (trup şi suflet)
alungate atât de departe
că au rătăcit cărarea


săvârşitu-s-au

duminică, 3 noiembrie 2013

izvorul cuvintelor


sunt locuri pe fruntea cărora scrie „staţie terminus”
sunt oameni porniţi în pribegie către
şi oameni ce se-nvârt în cerc
fără să găsească ieşirea

sunt locuri numite munte sau munţi
când singularul şi înfrăţirea se adună laolaltă
şi nasc frunţi pierdute-n ceaţa cuvintelor
ce lăcrimează poeme

sunt oameni în care lumina lasă răni
durerea picură uitare şi spaimă
măcinând cuibul cuvintelor

ce-şi caută împlinirea

joi, 17 octombrie 2013

e toamnă iarnă



toamna e doar preludiul albului solitar
culorile sunt doar o amintire
ce-n ger dospeşte-a negru

e iarnă-n sufletele noastre
minciuna lor sfâşie tot ce mai era de spus

speranţa a plecat să cuibărească târând tăceri înspre apus

duminică, 13 octombrie 2013

oraşul interior



mi se spunea devoratorul de cărţi
pentru că nu aveam nici o preferinţă şi totul mi se părea comestibil
silabe, cuvinte, fraze intrau de-a valma fără număr de ordine
dar de la un timp am simţit că am rămas greu
aşa cum numai şarpele boua cred că mai simte înţepenit în mijlocul drumului
înăuntrul meu, cărţile îşi ridicau case, cartiere, ziduri de apărare
erau şi câteva catedrale printre palate rătăcitoare
prin colţuri zăceau câteva spaţioporturi
aveam porturi şi aeroporturi
lumea era într-o continuă mişcare
insulele pluteau în derivă cu sau fără elice
printre limburi şi sargase
cărţi uitate, file roase
schimburi având la bază margele se sticlă
cărări galbene, vrăjitoare
magicieni ambasadori sau cumpliţi politicieni
trupul meu, inutilă cupolă opacă
se desface încet ca un puzzle indecent
biruit, căsăpit şi căzut sub domnia colosului cu picioare de lut

„ieşi papucule de sub pat, ieşi papucule ieşi că ţi-oi da cărţi de poveşti ieşi papucule ieşi...”

sâmbătă, 12 octombrie 2013

moartea ca o absenţă îndelungată



cuvintele lui sacadate, foc automat de mitralieră
spulberă învelişul solzos la adăpostul căruia vieţuiam cu inconştienţă
ura lasă urme urâte, nici moarte pe pâine nici viaţă liniştită
statusul e doar o fulguire grea cât tot cenuşiul cenuşii
prinsă-n cimentul unei ploi
nicicând trecute

cu moartea pre dune călcând
urme spulberate-n vaierul vânturilor rătăcitoare
deşertul vieţuirii nostre, sentimente măcinate-n piua zilelor faste
când trecerea are culoarea cerii şi gustul cenuşii

la masa lui am adus ofrandă toate cuvintele scrise
căci în ele eram eu. cel ce nu-nvăţase păcatul, eu cel ce nu ştiam ce-i minciuna
dar oamenii şi-au pierdut credinţa-n cuvânt şi scormonesc adânc în spatele cuvintelor
căutând izbăvirea minciunii
adevărul şi iubirea nu au nevoie de cuvinte
ele trăiesc fără poticniri, fără noi
fără cuvinte

ridică privirea, îndreaptă spatele, suge burta şi dă-i drumu
viaţa asta e o curva dar ce poţi face altceva
decât s-o urmezi până la ultima staţie...



de-a datul

m-o luat maica de mână şi m-o ţâpat în fântână
în fântâna visului la capătul ceriului
cu ghizdul bătut în nori
ca balauri călători
cu apa rece ca ghiaţa
că aşa visez io viaţa
moarte n-ai vrea tu o slugă
să-ţi grijească trebile
să-ţi aline oasele
să-ţi poarte păcatele?
că ţi-oi da aist pruncuţ chiar de iaste miculuţ
să-ţi grijească trebile
să-ţi poarte sâmbetele să-ţi spele lacrimile?
măi muiere pruncul tău
nu mi-i dat de Dumnezeu


vineri, 11 octombrie 2013

superbe inutilele metamorfoze



transcenderea ca armă inutilă a luptei griului amorf
cu tot ce-nseamnă apriga culoare
visul pupei de a săruta soarele
se pierde într-o mare păstoasă greu de descris în liniile curbe
lumina coboară să spele picioarele culorilor
topindu-le-n izvoare scânteietoare
timpul preaplinului întuneric se lasă cernut de aripi terne
fluturi de noapte ce nu cunosc culoarea
mediocritatea culorii scânteiază
doar când aripile
se dau ofrandă flăcărilor
căci rostul neculorilor pierdute-n mediocritate
e să mângâie-n tăcere fruntea nopţii
şi să alunge în sclipiri de-o clipă

spaima cenuşii ce ar fi putut să fie...

***

superbe inutilele metamorfoze (varianta finala)

transcendere...

e visul pupei de a săruta dulcea lumină
şi lupta griului amorf 
nedefinitul ce visează linii curbe 
scăldarea în lumina ce mă spală de păcate
...
sunt fiul nopţii ce-n aripă ternă
cern întunericul şi mă visez lumină
nu-i ştiu culorii gustul şi mă dau ofrandă
pe-altarul flăcării ce-n tumult mă alină
...
mi-e tot mai greu să tai felii din noapte 
şi să îi mângâi fruntea înnourată 
să-i alung spaima rătăcirii spre neunde

şi măreţia clipei efemere

sâmbătă, 28 septembrie 2013

sens invers


in seara asta cuvintele au preluat controlul si au inceput sa ma scrie
descrie de la picioarele care calca in strachini
dar nu pentru ca n-ar sti ce fac
ci pentru ca trag a lut
ars de valvataia din cuptorul vietuirii
pana la capul plin de amintiri si intortocheate cai de exprimare
cuvintele ma pipaie, cauta puncte si semne
dupa care ma interpreteaza, inima bate ascunsa-n temeri inutile
(saraca se teme sa nu iroseasca nici o bataie fara un strop de sange macar)
gura cauta radacina cuvantului ce nu mai apare
ochiul stang rataceste pe urmele unui gand iar ochiul drept
s-a-ntors si priveste-n fata nervul optic
drumul de la cuvantul rostit pana la cuvantul scris e mult mai lung
si imi e teama ca nici stiu cum sa-l parcurg
asa dezbracat, fara suflet, fara ecou, fara nimic care sa-mi apartina

doar schita sumara de cuvinte

vineri, 27 septembrie 2013

sincronicitate


pe luna nu exista atmosfera și bătaia de aripa cade-n gol
partea mea dreapta e o aripa trista ce nu știe sa bată mai repede învingând inerția
partea cealaltă are zborul lin, planat, oscilând intre reverie și fericire

părțile mele au descoperit singurătatea
alăturându-se diverselor stoluri
dar fiecare punct cardinal își sapa canal de fuga lăsând vântul sa curgă

undeva la intersecția paralelelor
s-a născut punctul ce ma înalță asimptotic oferindu-ma luminii

în urma, borne de viata, semințe sădite ...

joi, 26 septembrie 2013

cautand drumul


iata ca am ajuns sa ma impiedic in vorbele mele
si nu tin minte sa ma fi intors
ciudat, cine oare mi-a spus:
urmeaza poteca vorbelor si te vei regasi
nici chiar Hansel si Gretel nu au dat gres, undeva tot au ajuns
drumul e marcat, semne ce-mi amintesc de alte treceri
urme duse de colbul calator
unde m-am oprit
unde s-au oprit urmele
cine pe cine urmeaza?

inceputul carui sfarsit ii corespunde?

miercuri, 25 septembrie 2013

ban, otrava, cuvant



banii care cresc in plic
nu mai cunosc caldura buzunarului si nici bataile inimii
asa ca singurul loc meritoriu este sa te ascunzi intre filele cartilor
o bancnota, o fila, o bancnota o fila
acolo, pe raftul de jos nimeni nu cauta cartile dupa cotor
cine-si mai pierde vremea cu titluri incolore?
daca ar fi sa ma ascund vreodata
as alege un raft de biblioteca, m-as culca pe-o parte
si as trage toate cuvinte deasupra
la cat sunt de ghinionist
sigur nu voi fi gasit decat pentru a fi expus
la ultima licitatie de carte veche

am plecat de la bani pentru ca numai banul mai poate sparge
monotonia disperata a inutilului
doar banul mai poate misca ceva printre foile degerate de asteptare

inainte vreme maestri otravurilor se cumparau cu bani grei
astazi otrava se gaseste peste tot si fiecare intinde mana si-si ia portia zilnica
unde esti tu Marita Arta, unde-I faima ta

vom arunca manusa provocandu-ne soarta
cineva trebuie sa deschisa usa
cineva trebuie sa adune toate cartile de pe raft

otrava cuvantului inca mai bantuie printre noi
buzele noastre rostesc otravuri
si privesc soarele prin lentila ultimei silabe

nu!



marți, 24 septembrie 2013

tara viselor se umfla

pitici pe creier, joc de glezne
toamna-n priviri si-o luna pe umar

intr-o zi voi uita ce am spus, voi uita ce am scris
voi uita ca dincolo de cuvinte ploua
muntele isi deschide pieptul maturand padurile cu urletul sau
isi scoate inima de aur si argint si-o arunca farame la caini
adunand toate tacerile marturie
sangele ostenit cauta inima ce era in stare sa-l miste
si fiinca nu mai e de folos curge de-a valma otravind locurile cu plangerea lui
muntele a murit!
apele se strang sa-l boceasca
cerurile il invesmanta in miresme de padure
soarele imbracat in odajdii ii canta stalpii si prohodul

savarsind ritualul de pe urma al cenusii

de-a visul...

dusu-m-au si m-au tot dus ingeri ce m-au luat pe sus
tuma-n poarta cerului unde-i casa Domnului
bat si poarta se deschide semn ca m-asteptau pe mine
casa mare luminoasa cu odai imparatesti sa tot stai ca sa privesti
cu scoarte tesute-n casa, albituri pe orice masa
poloage si perini multe trupul ostenit sa-ajute
fiecare roboteste cu munca ce trebuieste
insusi Domnul se preumbla
si temerile le-alunga
se aseaza langa mine si ma-ntreaba de-mi e bine
Il invit sa zaboveasca si mancarea sa-mparteasca
ma ridic ca sa-I aduc taler si tacam de nuc
El cu mana parte-si face, gusta si pare ca-I place
mai ia o imbucatura ma priveste si se-ndura
sa termine ce-are-n fata,
multameste, randuieste si pe morti ii pomeneste

duminică, 22 septembrie 2013

se pare ca…


ultima ploaie de toamna am scris-o pe trupul insetat
asteptarea a lasat pielea arsa, uscata, ravasita
incat nici un deluviu n-ar mai potoli plangerea carnii

pasarea arc strapunge cerul insangerand  lumina
toate veurile au ales punctul cardinal al tradarii
si-si vad de drum, schimband aripi ostenite

retras in toamna aurie, trag brazda in tacute ceruri
las noaptea sa ma-nchida-n semne amorfe
purtat de pasari de dantela cu aripa din clar de luna


joi, 19 septembrie 2013

lungul drum al zilei către mine



noaptea grea ca o melasă mă învăluie-n a sa plasă

toamna mi se strecoară-n aşternut
lipindu-şi sânii mari şi uzi de cerul meu
frunzele cad mâncate de rugină
şi patul dă din aripi parcă tot mai greu

noaptea mă ţese în cocon de vis
monedă calpă pentru zile negre
în pântecul uitării să m-afund
un loc şi-un timp fără coordinate

mi-e toamnă şi visez să desfrunzesc
într-o eternitate somnul să-mi ascund
să-mi strâng cuvintele şi rădăcinile

şi-n iarna de-nceput să mă afund

miercuri, 18 septembrie 2013

ca o depresie…politica



o toamna trista bate in ferestre
un teatru si mai trist isi numara lojele
umbre ramase din stagiunile trecute
si roluri ingropate in afise smulse

strazile se ascund sub pasi trecatori
ploaia bate pe la toate usile resemnata
otravurile au primit viza de lucru
anulandu-i normalitatea chioara

turbinele macina sisturi revoltate
dintele cariat se viseaza-n palat de aur
iar imparatul uita ca e atat de gol
incat nici ecoul nu-l mai reflecta

nici padurile nu se simt prea bine
si-au luat cheresteaua-n dulapi
si trec granita cu acte de buna purtare
fara sa se mai uita inapoi

cine mai crede in limpezimea izvoarelor
nu a intrebat tumorile canceroase
ce rasar ca ciupercile pe toate malurile
pana la gurile de varsare


marți, 17 septembrie 2013

poveste ce nu creste in ghiveci



amintirile se agata cu disperare de viata,
crengi uscate pana-n maduva uitarii
gata sa-si caute incredibilul verde

daca as sti ca ploaia ajuta, as plange si eu cat toata toamna
pana mi-ar creste iarna fulguita
spargandu-mi linistea pleoapelor cu gerurile ei
frunzele iau calea topitoriilor din soare
sa-I sporeasca lucirea oarba
cu toate ca nici acest lucru nu-l mai ajuta

clopotele mangaie cerul alungand noaptea
clopotelul freamata a coperta noua
literele s-au asezat cuminti in banci si asteapta


a venit toamna…

duminică, 15 septembrie 2013

versuri fara sens - inutil

copacii se topesc ȋn albul foilor
uitându-şi solzii de rugină


cuvinte uzate, buze uscate
culori palide, sunete ignorate
zdrenţe abandonate

cândva pipăiam sunetele stăpânind lumea
acum liniştea inundă firescul sonor 
purtând germenele morţii

gustul cuvintelor s-a pierdut 
coaja lor fadă alunecă printre dinţi
lipind tăceri de pavaj

atât de multe cuvinte mor 
că nu mai avem putere să le ȋngropăm 
printre noi, schelete, putreziciune, abandon
buzele au şi uitat dulceaţa rostirilor
azi zgomotele
sfărâmă temelia lumii

inefabilul a pierit, trăiască prozaicul

duminică, 8 septembrie 2013

versuri fără sens



sute de copaci îşi leapădă coaja oferindu-şi trupul carnagiului
chiar dacă toamna desprinde solzi ruginiți din viața lor

oare ce culoare au cuvintele pentru un orb?
întrebarea cade printre resturile inutile ale rogvaivului amețitor
ori poate că uneori cuvintele nici nu mai au culoare-n obraji
trecând prin viață lipsite de suflu
fără a mai băga de seamă
goliciunea zdrențelor

care-i sunetul fiecărui cuvânt?
întreabă omul ce nu poate desprinde sunetele
din magica lume a inefabilui
dar el nu ştie
că sunt cuvinte care şi-au dezbrăcat toate sunetele şi umblă goale
fără să mai fie luate-n seamă…
dar cui îi mai pasă când lumea e tot mai seacă şi mai arogantă

mai simte oare omul care nu cuvântă gustul cuvintelor
dacă nu mai sunt strivite de cerul gurii
ci alunecă într-o tăcere cruntă printre buze
căzând pe caldarâm,
sub călcătura apăsată a zilelor?

cui ajută oare să vadă cuvintele dându-şi sfârşitul
fără să se mai bucure de preaplinul trăirii
în trup, sunet, gust şi culoare
ştiind că înainte de ființarea noastră a fost el, cuvântul
plin de mierea buzelor ce l-au rostit
sau poate că tocmai de aceea

omorând cuvântul

vor distruge şi LUMINA?