joi, 29 aprilie 2010

„ne t'isole pas de ton temps…”

ridică-te, ia-ţi timpul şi hai!
şi am făcut aidoma
târându-mi orele înlănţuite
şi-nsângerate
infailibile
în toată aritmia lor

gând:
dă-te dracului la o parte,
ce cauţi în calea mea
nu vezi că blochezi circulaţie liberă a ideilor

mergeam aşa,
El puţin mai înainte
eu în urma lui
El cu toate gândurile lumii
eu cu gândurile mele
şi chiar dacă nu erau multe
apăsau

gând:
am venit în casa ta şi ţi-am lăudat-o
iar tu nu ai spus nimic
m-am aşezat şi ţi-am gustat bucatele
iar tu nu ai spus nimic
ţi-am urmărit privirile rătăcite
înfrigurate
şi nimicul mustea în ele
ceaţă rătăcită într-o ploaie
de secunde goale

sa oprit, m-a privit şi-a-ntrebat
tu ce cauţi pe-aici?
de ce mă urmăreşti?
şi cuvintele se spărgeau
umplându-mi gura de cioburi
orele se făceau tot mai grele
iar vântul spulberase toate urmele
încotro s-o pornesc?
urmează-Mă!

gând:
dacă Eu nu mai sunt ce-o să faci?
cine o să te mai urmeze?
alt gând:
Eu am spus doar urmează-mă
restul îţi aparţine
dar ai făcut bine pentru că numai aşa
ai aflat ce înseamnă clipa
şi cum e
să nu poţi să respiri
cum e când cuvintele n-au aer să ţipe
şi ideile se întind
între un răsărit şi un apus
ţintuite
într-o singură zi

gând…
gând…

s-a sfârşit…

luni, 26 aprilie 2010

la dracu…începe Bacu

am să vă rog să scoateţi foile numerotate
fiţuicile puteţi să le lansaţi către laţ
subiectul examenului este concurs
predicatul: vă descurcaţi!
(încercaţi stilul smuls)
concurs de literatură
cu efecte devastatoare pentru cultură
după concurs mulţi poeţi se-arată
dar diploma din păcate e o foaie curată
aici cu precădere cad vise şi stânci
din hăuri mustind de migrene
adânci
se înalţă plutind efemer
abur, poeme cu coc,
mugurii cu finalităţi prezise
versuri albe, ostile, fără nici un cuvânt
cateter ce mă leagă de cel ce nu sunt
puteam să fiu râmă
legat de pământ
concurs am ales, să fiu
vorbă-n vânt…

sâmbătă, 24 aprilie 2010

n-avem...tristeţe

Uşile sunt date-n lături...
pregătirile-s pornite...

O voce: Iubirii ce se naşte, să-i dăm azi crezământ
Din vorbe măsurate, să-i încropim veşmânt.

Cor: În crater turnaţi cofele cu vin
Şi apă, şi-arome şi miere
Cu poftă de chef deseară venim
Şi vorbele-n noapte s-or cerne

O alta: Din toţi câţi suntem o gazdă-om alege
Şi-n vorbele ei vom avea crezământ
Ne fie iubirea suprema lege
De nu, chiar în viaţă să fim ca-n mormânt

O lacrimă: Fregata-naintează şi suspină
Căci a pierdut parâma ce-o ţinea la mal
Sclavia portului e-o-amintire
Acum când libertatea i-o răstoarnă-un val…

O voce: Deschisă e seara, cimbale şi harfe
S-or scurge-n suave cântări
Bucatele calde si vinu-n carafe
Ne-ndeamnă spre lungi cuvântări

O amintire: În seara asta cupa-n locul meu
Va povesti de cea ce-mi dă târcoale
De ea nu a scăpat nici om nici zeu
Tristeţea-i nor cernut sau apă mare

Adesea mă trezesc cu ea în pat
Iar noaptea trece altfel, parcă-mi place
La sân m-adună prunc şi-s împăcat
Degeaba bucuria nu-mi dă pace

Un regret: Cu ochii pipăi şi nu-mi vine-a crede
Plăcere, bucurie, trăire şi nesaţ
Din cupa cu opalescenţă verde
Surâde-o moarte-ascunsă sub desluşiri de zaţ

miercuri, 21 aprilie 2010

punct ...şi de la capăt...

incredibilul există

hai că acum am timp.
am tot timpul din lume,
acum pot să-ţi povestesc ce am păţit
cum m-am culcat eu dreaptă
şi m-am trezit punct
am spus că am timp? da? e bine
am timp dar nu mai am amintiri, au plecat toate la plajă
şi-acolo sunt numai anafoare şi-amăgiri...
sper să le recapăt pe toate
să am unde să fug
în caz de criză
pentru că e greu să fi punct
mai ales că nu mai nici un grad de libertate
pentru că toată libertatea
este închisă
într-un punct.
cu adormitul nu am probleme
mai prost a fost când m-am trezit punct
în mijlocul atâtor cuvinte
pe cine de cine despart?
cine îşi trage sufletul în spatele meu?
pe cine împing de la spate?
dar mi-am spus că nu trebuie să mă sperii
m-am încurajat şi nu am cedat ispitei de a fugi
de-a mă ascunde
pentru că, un punct nu are de ce se teme
şi-apoi mai toată lumea are nevoie de un punct... de sprijin
ori de un punct de vedere
acum am şi eu o nelămurire,
dacă vreau să ies, cum să mă îmbrac?
toată lumea spune că o togă drapează, cade frumos
cum numai adevărul mai pică
dar toga adevăr
poartă însemnele prafului, ale noroiului
şi când îţi e lumea mai dragă vezi cum înfloreşti
năduşit tot, de sus până mai sus....
printre petele minciunii...

Clash of the Titans - Medusa

nu, filmul nu a-nceput, nici măcar scenariul n-a fost scris
dar Medusa, ea, era...
este, are culcuş în sufletul meu
iar uneori, noaptea, iese la fererastră...
departe de spaimele lumii
ferindu-şi frumuseţea
despotică, ireală...
când lumea nu înţelege ceva
acel monstru începe şi roade la temelie
dând frâu liber îndoielilor, întrebărilor, misterelor...
de câte ori ridic ochii, lumea tremură şi se dă un pas înapoi
răvăşită de toată iubirea ferecată, zăgăzuită
ce-şi cauta cale de fugă
limbile ei de foc
cauterizează
purifică,
dar lumea fuge
păstrându-şi în boccele
toate rele şi năravurile
Medusa este frumuseţea
întruchiparea ei,
dar noi nu suportăm frumosul, absolutul
îl căutăm, îl dorim şi dăm vina
pe orice şi oricine
pentru că el, frumosul
nu aparţine lumii decât dacă-i zămislit de noi
păstrănd, amintirea locului,
unde iubirea
era frumos
şi frumosul era iubire

marți, 20 aprilie 2010

băiatul cu struţul de gât

băiatul cu struţul de gât


se-nvârte-n jur, nu îmi dă pace
de mânecă încet mă trage
adună vorbe-n jur o mie
s-ar vrea şi el o poezie
ori o poveste, orice ar fi
să facă tumbe, nebunii
s-a plictisit să stea tablou
băiat cu struţ clocind un ou.

pe un perete-n magazie
zidit sub stratul greu de praf
un tablou uitat de vremuri
strănută discret gnaf-gnaf
rama-n lemn căzut în ţinte
geamul lumea o desprinde
iar de-un paspartou curat
două mâini s-au agăţat

auzisem mai nainte
despre unele cuvinte
cum că-şi schimbă straiele
şi-n saltele paiele
şi-odihnite, prăfuite,
ies cumva pe înserat
prin poem la-nfăţişat
dar cine-şi mai pierde timpul
descifrând acum cuvantul?

cât e deşertul de mare, cuvintele dau în floare
roua-n zori le spală faţa, ideea le dă albeaţa...

băiatul şi struţul cu gât
scot stelele la păscut
luna nu, că-i cârcotaşă
şi-are aere de paşă
mai tot timpul printre nori
cu ciubuce şi cafea
îi trece toată noaptea.

un băiat şi-un struţ dungat
tot deşertul l-au arat
brazdă-n lung şi brazdă-n lat
a luat cuvintele
semănându-le, îngropându-le
cu cenuşă din ochi
toată noaptea până-n zori
udându-le,
spălându-le, din tălpi până-n subţiori

băiatul şi struţul cu gât
au plecat un sezon în Baleare
să culeagă boabe de miere ce se topeşte şi curge din soare
apoi să se dea cu placa şi-aşa să uite de tot
să nu mai împingă apa în scoc
la moara ce macină vorbele

băiatul cu struţul de gât
s-a plictisit şi ca să-i treacă de urât
a suit
şi-n pod, plin de praf, a găsit
un aparat foto vechi şi o flaşnetă
şi fiindcă un nor năzdrăvan
se lipea cu nasul de geam
băiatul în joacă i-a spus: tu eşti trompetă
ca să nu te mai plângi de trotinetă
iar eu sunt cel ce pune alegorii pe note
struţul învârte maneta cu ciocul
şi la colţ de poem, într-un cadru boem
vom interpreta în surdină
simfonia stelară pentru verb, metaforă şi...flaşnetă
cu predicate lipite, plastron şi manşetă

aflase pesemne din cărţile vechi
că nimeni nu se trece dintr-o lume de verbe şi nume
până când nu lasă Cuvântul
să-i scurme-n suflet, cum râma pământul
îl cerne.
şi mai aflase băiatul de la ţestoase
că buzele nasc cuvinte vii
le hrănesc cu lapte de stele
cum şi licoarnele cresc descântate de iele
şi-aleargă prin lume
în corn să adune
cuvinte grele
să ţeasă din ele
veşmântul fierbinte ce noaptea cuprinde

băiatul şi struţul cu gât
au scos aripile pitite în labirint
le-au prins de umeri cu câte-un cuvânt
au dat un ocol cât cerul de mare
cu raze cuvânt
doar aşa de-ncercare
şi-au plecat călători vâslind ca doi ultimi cocori
prin marea de frunze
tăcute, mofluze,
cu-arama stinsă
prin deşert prelinsă

vântu-n iarnă scurmă
fulgiadună-n turmă
coborând în lume
cuvinte, versuri, poeme, uitări grăbite, blesteme

băiatul cu struţul de gât
îşi vedeau de-ale lor, gânditori
iar în urmă, la trei bătăi de aripi, călători
se prelingeau maiestuos în siaj
frumosul, binele şi adevărul
adevărat. ce curaj...

acum eu chiar nu ştiu
de am văzut tot ce-am povestit
dar timpul nu-i trecut
şi-i loc de-ntors
ori de-amăgit...

luni, 19 aprilie 2010

Cenuşă din cer

îţi mai aduci aminte aripa cernită
când ciocul crud sorbea fără-nvoire
din norii ce-şi păzeau ţâţele pline?

mă picuram în vorbe şi-n tăceri
şi număram tot răsuflările pestriţe
cernute pete printre gărgăriţe

te învăţam sărutul şi-amândoi
pe harta sufletului descifram iubirea
când pleoapa ne învăluia în zori


cine are aripi zboară
cine nu stă şi priveşte
aerul din nori coboară
şi de pleoapă se lipeşte...

vineri, 16 aprilie 2010

dorinţă?

ca de obicei,
la-nceput a fost doar un cuvânt
pană ce-şi face loc în carnea albă a tăcerii
strecurându-şi fierul pătat
până-n inimă
apoi liniştea, odată desfăcută, a cedat
dăruindu-se, ofrandă scufundată într-o mare de vorbe
trecându-şi spuma strălucitoare peste ideile inmugurite şi îmbrobonate
m-a tras aproape, aproape de liniştea caldă
- îmi placi, a şoptit strecurându-şi suflarea pe după lobul urechii
(acolo unde mai ascundeam aşchii din carnea albă)
ştiam că în naivitatea ta ai să mă placi
şi că o să mă porţi, o să mă legeni
numai că vezi tu, eu nu pot fi pe deplin a ta,
şi nu-ţi pot dărui copii
pentru că atunci
nu aş mai fi...tăcere...
cuvintele veneau,
treceau pe lângă noi
unul după altul
şi locul se umplea
şi aerul vibra ritmat, în pulsul sângelui
iar ea tot mai palidă, cadră inutilă
se topea văzând cu ochii
cuvintele creşteau ca din apă
deveneau familii
într-o hărmălaie de nedescris
multe îşi târau prefixele
molfăindu-le cu gingii uitate
altele cu sufixele doldora aşteptau să fie schimbate
şterse, innoite.
mă petrec agale
prin tot mai multe nunţi, botezuri şi înmormântări
trec de la o familie la alta
memorând noii veniţi
iar uneori, când toată lumea asta pestriţă
se bagă în seamă, adunându-se nerăbdătoare în jur
mă întreb dacă nu cumva ar fi timpul
să-mi iau un concediu
prelungit...

diateza luminii

frunzele de jăratic ale anului
rătăcesc inundând zările
şi aş putea-o întrezări
pe ultima
de n-ar sufla vântul

trecutul se-învăluie în lumină potolită,
mumie tuberculoasă
tuşind uscat
iar soarele coboară asfinţitul
printre umbrele destinului.

trecem prin viaţă
uniţi în nepăsare şi plictiseală
telenovelă lăsată de la un regizor la altul
murdărind ecranul
cu eternitatea prost înţeleasă.

speranţa a-nţepenit
pasăre ţinând cerul cu ciocul cascat
într-o aşteptare lipsită de expresie
şi printre ţipete mute
aerul a-ngheţat

simţeam tăcerea înţepându-mă
şi-n jur nu mai era nimeni
să-mi deschidă sufletul
sală de aşteptare
într-o gară părăsită

temperatura şi-a smuls gradele
şi-am simţit plămânii contractându-se
iar fericirea s-a strâns
adormindu-şi spaimele
pe pragul indiferenţei noastre

undeva, departe, la marginea cerului
un strat de gălbenele tremură în bătaia vântului
curbă trasată de acul seismografului
pe retina sufletului
cenuşiu.

camera

camera

viaţa este asemeni
unui hotel micuţ şi îngrijit
în care te simţi ca acasă
dacă stai mai mult.
recepţia pare spaţioasă
zilele puţin obosite dar curate
iar ferestrele mari dau spre nicăieri
noroc cu draperiile grele de pluş
ce mai opresc tăcerea.
aşternuturile neatinse
miros a stătut
un fir de păr pubian
rătăcit
ca şi pasta de dinţi
dar în rest e drăguţ şi cald
iar televizorul susură
eterna telenovelă…
indescifrabilă poveste.
dacă mai apare câte un gândac
înseamnă că-i din vecini,
lor le place în bucătărie
ori în cămară...
dar tu…
tu nu ai…

joi, 15 aprilie 2010

Fantomatic

evidenţele trec de multe ori
într-o alergare zănatică
haită descâlcită de copoi
rătăcind urme, scorburi, întrebări şi ani
când vezi că se întorc răvăşite
şi-şi lasă capetele cu limba scoasă pe genunchi
te pleci, te uiţi în ochii lor nedumeriţi
şi le mângâi şoptit:
lasă, data viitoare o să fie bine
şi pe moment ele uită
să se mai învârtă în jurul cozii
şi-n ochi lor trişti
se citeşte tot adevărul.

trecere

în ţara de dincolo,
când cireşii îşi sparg florile de aerul tare
şi cerul se îmbracă cu paseri
în ţara de dincolo, luna coboară la masă
şi gustă câte puţin din toate sufletele rânduite spre degustare,
acoperind damascul, uneori în pocale, alteori pe platouri
dar niciodată turnate în litere.
tu eşti un poem tare bun
a şoptit ştergându-şi discret degetele
numai că...nu ştiu cum să spun
parcă îţi lipseşte ceva
nu, nu din sare
şi parcă nu, nici prea...crud
numai bine potrivit din copt
dar...nu ştiu cum să spun
nu-i, nici din arome
e doar o părere
parcă un gust oţelit
parcă o trecere sticloasă pe deasupra
poate că-i doar aerul
sau lacrima
oricum o să mă întorc
mai trec eu pe la tine
zise strecurându-se către alt suflet

miercuri, 14 aprilie 2010

metamorfosis

mi-aduc aminte, cum eram furnică
şi îmi căram povestea-n spate
dar era mult prea grea şi sacul rupt
iar literele mi se-mprăştiau
cuvinte sparte.

odată, iarnă grea, eu eram cioară
şi-n clonţ de ger strângeam o-ntreagă viaţă
pe ceruri urma-mi e coajă de nucă
şi în zăpadă scriu efemeride
versuri sparte

în noapte intru precum ursul
uitarea surpă timp în drumul meu
eternitatea mă prelinge-n alta viaţă
cu lacrimi scriu adânc în sarea
tăcerilor din noi

mi-aduc aminte, cum eram furnică
şi apoi cerul cu aripa-l zgâriam
din lume mă retrag adânc în noapte
şi nor pe foia ta velină navigam.

...astăzi icoana

în colţul camerei, de sub ştergar
raiul se prăvale peste lume
cu toate cetele îngereşti
iar sfinţii îmi făceau şăgalnic cu ochiul
ori de câte ori căutam scăpare osândei
ei ştiau doar că frica de boscorodeală mă trăgea de ceafă
şi-atunci îi priveam părtaş
dar cheful de joacă mă secera la pământ
printre şoaptele Bunei înfipte-n rădăcina crucilor
şi nu de puţine ori se-ntâmpla de mă dedulceam visului
cu fruntea lipită de-nfloriturile roşii
şi până nu mă lua-n braţe
potrivindu-mă între perinele tronului
nu mă dădeam cu totul plecat
ori de câte ori candela sfârâia şi bolborosea uşor
întorceam iute capul să văz ce se-ntâmplă
curios şi temător totodată
gândeam că poate vreunui moşneag
din cei ce stau şi privesc în lume
îi intrase fum în ochi
ori poate că-l gâdilea strănutul
şi de fiecare dată mi se agăţau genele
de straiul cela albastru cu găteli de aur
de ziceam că-i Buna când îşi trage-n spate
marginile ceriului tivite cu raze
ca să nu-şi umple ia de fân
dar ea, Măicuţa
mă strângea la piept
şi mă privea mereu cu ochii ceia
ce treceau prin mine şi vedea cum îşi înalţă cucoşul pieptul şi cântă întreit
spintecând noaptea cu vârf de lumină şi aromă de tămâie...
de-acolo, din colţul camerei
icoana se cerne
odată cu suflul candelei
îmbrăcându-mi minutele
trăindu-le
vieţuindu-le...

marți, 13 aprilie 2010

...astăzi pârleazul

gardul din fundul curţii nu are poartă
pentru că vântul mai face glume, se opinteşte şi lasă locul vraişte
şi după cum spune Buna, pe-acolo umblă cete de strigoaice şi moroi
cu guri deschise, mâini de fum şi tot poftind la noi...
cu toate astea, în colţul din dreapta
acolo unde primavara se caţără pe malul răpos
printre ţurţuri şi resturi pătate
acolo spun, gardul se desface la cheutori
lăsând cele două părţi de lume să se cerceteze în voie.
şi una-două, răscoleam liniştea livezii
cu cercul de la roată
şi mă opream drept în gura ce sta să mă soarbă
dumicam cu grijă cele două trepte şi rămâneam aşa poartă de carne
tremurând pe culmea pârleazului
bălăbănindu-mă şi bâţâind tot gardul
până mă dădea cineva jos.
lumea de dincolo era mereu nouă
iar apa avea grijă şi mă ispitea cu tot felul de străluciri
dar cine oare se-ncumeta să păşească dincolo
trecând peste vorbele Bunei: n-ai ce căuta afară!
nu acolo, nu pe râpă ori pe malul sfărâmat de soare necercetat
ce-ascundea bulboane şi hăuri pline de tot felul de jivine
balauri şi pricolici, vârcolaci, zâne, pitici
mâini ce stau să te înhaţe
hămesite guri de noapte
ce te-ademesc cu şoapte...
în faţă, pe uliţă era voie
acolo în lumea de lumină stătea şi Buna
răscolind vântul cu întrebările sale
oro de câte ori năvăleau amintirile-n vârtej
lăcrămându-i ochi cu fire colţuroase
stăteam amândoi privind aşa departe şi eu mă făceam că nu ştiu
şi întrebam iar şi iar despre gaura din gard
că nu pricepeamcum de nu se preling toate grozăviile şi răutăţile
dintr-o parte în alta, iar Buna povestea despre crucea pamântului şi eu credeam
că numai crucea pârleazului ţine moroii şi jivinele în afurisenie
că de nu era ea drăguţa toate relele s-ar fi scurs aici
da aşa mai ţinea ea stavilă
după puterile ei şi crezământul omului
iar eu mă nedumeream
şi mă făceam că nu pricep cum de stă treaba
şi-atunci Buna desena aerul cu o cruce mare ce pare că se-nfige taman hăt acolo unde-i temelia
sau poate mai jos în adâncurile neguroase
şi cu râvnă neostoită trage necazurile de pe faţa soarelui
scuturându-şi creştetul în înaltul ceriului la porţile Raiului
şi mai spunea ea că numa cela ce se aburcă pe cruce
poate face pasul dintr-o parte în alta
lăsând fiecărei lumi ceea ce-i aparţine ca să nu să mestece
anii s-au scurs ca vorbele din clepsidră
şi oriunde mă aflu, e cu mine,
nu mă despart de pârleaz
e-nfipt în carne
închegat.
noaptea când mi-e greu
mă trec pârleazul şi mă ascund la sânul ei
plângem împreună o bucată
limpezindu-ne sufletele
şi cugetele.
întotdeauna mă întorc liniştit
şi viaţa merge înainte
iar lumile nu se amestecă nicidecum
pentru că peste pârleaz
nu trec decât eu.

luni, 12 aprilie 2010

...astăzi crucea

noaptea pe când luna-şi face de treabă
mă ridic din trup şi mă strecor până-n odaia de sub scară
acolo lumina se sfărâmă şi cade pe podina de lut
adâncind o cruce ce-şi lungeşte piciorul până sub scară
uneori, urc scara şi-ntunecimea rămâne departe
alteori mă-ntind şi umbra îmi intră-n carne
până simt răscolirea apelor
a părelnică suferinţă
în odaia de sub scară candela nu încălzeşte
numai lutul mai răsuflă
aburind jumătăţile dospite ale lunii
de-acolo de jos pare că scara trage toată casa
pe drum de lumină
mă ridic luând crucea-n spate
şi cobor cu picioarele pe pământ
târându-mă până la marginea patului
îmi trag sufletul de trei ori
şi mă cufund în apele visului
călcând fără teamă
treaptă după treaptă
până-n podul cerurilor
acolo amintirile miros a zăpadă
şi-a iesle.

duminică, 11 aprilie 2010

...astăzi semnul

să nu uiţi copile că te-ai scoborât în lume sub zodia semnului
că n-o apucat biata de ea să treacă de stâlpii porţii
între coloane s-o prăvălit de la jumate
şi-o-ngenunchiat.
am luat-o pe braţe, crengi trudite,
şi-am înalţat-o până pe marginea patului
pictându-i chinul într-o mare de in alb
muncindu-se până când s-o rupt catapeteasma cerului
şi i-o ridicat sufletul să ţeasă locul
iar tu tăceai
şi nu te lăsai coborât printre noi
până te-o smucit Bune-tu dintre cârpe
şi-o ieşit alergându-te prin toată curtea până hăt
la poalele salcâmului din fundul grădinii
şi pe-unde trecea el te închina
la ceruri, la stele, la nourii fauri cu guri de balauri
la luna străbună ce taine adună
la pomii cu roadă
strânşi toţi să te vadă
la iarba pletoasă pământul de-l coasă
şi-n gard s-o oprit
că te-ai desluşit
şi ai ţipat spart sub salcâm rotat
ce-n floare te-a îmbrăcat.
casa da să te ajungă
ograda icnea pe-o dungă
poarta-n stâlpi sta ca pe jar
iar ei nici că-aveau habar
funiile îşi înnoadă
ca marginea la broboadă
şi îşi trag coardă de viţă
să le fie jurubiţă
plânsu-te-ai plâns îndeajuns
pân-am tras noaptea pe fus
şi-n raze te-am îmbrăcat
pe geam lunii când te-am dat
te-a-nchinat la talpa veche
la grinda făr de pereche
la fântână te-o-nchinat
şi-n trei ape te-o scăldat
şi-napoi iar mi te-o dat
pe braţe uşor te-am dus
din candelă benghi ţi-am pus
şi aşa ai dormit dus
gonind ielele spre-apus...

sâmbătă, 10 aprilie 2010

...astăzi cuiul

lumea de dincolo de lume
se-adună-n spatele cuvântului
aşa cum rugina lucioasă se-creţeşte în floarea cuiului
făcându-mi cu ochiul.
şi-n casă sunt multe cuie
toate înfipte în lutul zidurilor
departe de carnea lemnului neprihănit
şi toate scândurile musteau a lemn în lemn
păstrând taina necuprinsului
fără pic de rugină.
fiecare cui se afunda-n carnea zidului
după cum îi era poprtul şi sorocul
şi trăgea cu urechea la ce mai povesteau
de-acolo din adâncuri
fârtaţii.
primele erau cuiele mici
de care se agăţau toate răsuflările
fără a înţelege prea bine noile povârniri
cu privirile zvârlite peste prezent,
veneau la rând cuiele mijlocii
de care spânzurau fără vlagă
cergi, velinţe, ştergare, pânză spartă-n modele
şi câte şi mai câte răvăşite pe toate laturile
la sfârşit din loc în loc odihneau scoabele ori cuiele cele mari, zdrenţuite cu var
ce ridicau de subsuori blidarul cu ochii lui smălţuiţi,
cuierul cu toate obiceiurile si datinile rânduite
şi toate cumpenele din viaţa fiecăruia
cu poticnirile şi gândurile ei.
toate, fierul, lemnul pământul
trăiesc în bună vecinătate
împrumutând celorlalţi câte o taină ori câte un secret
unul trăgea după el zvonuri taman de la temeliile lumii,
altul răspândea scâncetul cerului rătăcit prin hăţişuri
iar cel din urmă, se străduia să-şi ascundă
obârşia,
aurul sfărâmicios, pulbere la vreme de vară
ce-mbracă încheieturile şi temelia
vremelniciei.
mai sfios din fire
în colţul casei cuiul ascuns strecura lumina candelei
printre şoaptele tămâierului
iar afară,
la vreme de seară
Bunelul sprijinea luna-ntr-un cui
cât toată noaptea de mare...

joi, 8 aprilie 2010

...astăzi cumpăna

mare şi puternic solomonar trebuie că o fost Bunelu
de-a făcut din ditamai trunchiul viu
straja şi păstrătorul tainelor din ogradă
slugă mută şi înţeleaptă în trecerea ei prin văzduh
în fiece dimineaţă se-azvârle în fântănă
să cerceteze de-i tulburată apa ori ba
şi de fiecare dată sufla ca o vrajă de se vălurea apa ruşinându-se în cercuri
de ieşea limpede şi rece să-şi cate soarele faţa-n ea
şi să lase osteneala nopţilor în găleată.
toată ziulica stătea aşa într-un picior
alungând păsăretul ce-ncerca să-şi oglindească trilurile
de ziceai că cine ştie ce stegar îi
iar odată se înfipsese în calea soarelui
certându-l cu neînfricare
că poleia apa.
de câte ori o întreba Buna cum mai e
se apleca să guste apa iar de-i era pe plac o aducea până la ghizduri
dându-i-o spre degustare şi folosire.
seara, când lumina se prăvălea grăbită să-nchidă poarta apelor
se-ntindea prelung, înfundat, tuşind întunecat
şi-nţepenea-n aşteptare trează
mereu avea grijă să ţie Luna cât mai departe
pentru că la cât de bezmetică şi visătoare era
putea să dea bâldâbâc argintând apa
şi hai că noi mai puteam bea apă de lună
dar cine oare s-ar fi-ncumetat s-o mai tragă afară?
iar noptile, triste,
s-ar fi aninat în leaţurile gardului
mai să-l rupă
rugându-se cu cerul şi cu pământul
să nu le lase de izbelişte
numa în seama stelelor cocostelelor
ce mai mult îşi fac de lucru
înţepându-le
şi sângerându-le...
dar atâta timp cât mai văd Luna
înseamnă ca ea străjuie...

...astăzi fumul

în nopţile zgribulite, Buna descânta cenuşarul
după care sufla spulberând părerile de rău rătăcite
apoi se apuca să construiască tronul cel mic
învelit ca o arcadă de sala tronului
şi uite aşa, pleca ea de la aşchii şi ţincuşe
proptind cerul cenuşii cu un butuc trainic şi curajos
culcuşea între trepte trupul uscat iască
umbrit de o boare de ulei
şi cu paşi socotiţi şi tremuraţi
strămuta lumina din candelă către tronul de domnie
la-nceput lumina se prefăcea că leşină
iar Buna îi făcea vânt uşurel, aşa ca de alint
până ce Domniţa deschidea ochii jucăuş
şi începea să sară alergând de colo colo
atunci Buna mă îndemna s-o-ncerc
suflându-i ghicitori la ureche
şi eu o-ntrebam şi ea-mi răspundea-îmbujorată
săltându-se să-mi sărute vârful genelor
atunci Buna închidea uşa iar fumul scăpat din lanţ
dădea ocol până nimerea hornul şi o lua pieptiş, strecurat, până sus
de unde îţi dădea drumul în hăul întunecat
trăgând toată lumea după el
până în preajma moşului cel lipicios
şi la gene pofticios.
eu alunec, adulmecând fuior de tămâie, străbătând calea visului
până hăt, dincolo de marginea cerului
de unde, zicea Buna, începe împărăţia lui Dumnezeu
şi pentru că-i plăcea şi lui mirosul de cetină şi lemn curat la suflet
(Buna spunea că El nu suferă minciunile şi d-aia nu strica fumul cu arsură de ziar)
lăsa iarna porţile cerului deschise să audă lemnul prevestind naşterea şi arsura din inimă
iar în nopţile când îi mai trecea năduful, stelele se arătau fără frică fulguind a poveste
şi a jăratec trosnind şi-nvârtindu-se-n loc, făcându-şi culcuş de cenuşă
în nopţile zgribulite fumul ţese potecă de la cer la pământ
luna bate sfioasă-n geam, candela face semne
Buna se lipeşte la pământ ascunzându-se o dată, şi încă odată şi încă mult
visele se-ndemneamnă la joacă alergând fumul
destrămându-i pânzele
şi-curcând fuioarele...

marți, 6 aprilie 2010

De-a joaca

De-a joaca

ce faci când eşti singur?
îmi place să stau cu capu-n jos şi să ascult
până când îmi ies ideile rădăcină
şi se înfig, răscolind taina adâncurilor
căutând apa stelelor.
şi? după?
intru-n horă printre iele
şi le împart ghimizdrele
să le curăţ relele
să-şi uite blestemele
scutur zorile în vânt
dau cu noaptea de pământ
să răsară stelele
precum buburuzele
mă înfig bine-n pământ
timpul să pot să-l frământ
ca să strig în patru zări:
ieşi afară primăvară
şi porneşte ploile
să-mi spele gândurile
să desfaci din zgardă vântul
ca să-mi cureţe cuvântul
soarele de-l pui pe cer
să clipească a mister
luna-n unde se răsfaţă
şi-şi lipeşte-un zbenghi pe faţă
iar din norii albi, pufoşi
să îmi aureşti gogoşi
ziua se-ntinde pe iarbă
şi se scarpină în barbă
cască şi oftează adânc,
şi îmi cere să-i descânt
care barbă?
care iarbă?
cine-n cercuri mă desface
şi mă leagănă-n găoace
şi-mi culege orele...
razele?
florile?
gâzele?

duminică, 4 aprilie 2010

...astăzi casa

cu fiecare cerc zidit-am toartă
şi cerul fruntea-aici îşi odihnea
străbuna s-a zidit ca amintire
obol străbunul obiceiu-şi da
bunii-au zidit şi lacrimă şi datini
şi-aici au botezat şi au murit
ai mei părinţi cu dragoste şi-albastru
istoria-ndreptau strângând din dinţi
aici urzit-am vise, naşteri şi speranţă
şi treaba mi-o făceam cum am văzut
am strâns pe furcă nori şi-am tors furtună
şi morţii mi-i chemam la şezători
din uşă-n zori pornea drum fără de sfârşit
şi noaptea-l încurba şi mă lăsa la uşă
cu viaţa trântă dreaptă-am prăznuit
şi-n casă nu am fost nicicând păpuşă
stăpân i-am fost şi slugă cu zălog
dar mi-am boltit trăirea cu un rost
aici în casă numai eu şi Dumnezeu
mai răscolim cenuşa timpului ce-a fost
în cuib m-am tras cu aripă zdrobită
şi visele c-o moarte le-am vopsit
am plâns apa odihnei nedorite
ţesută-n pânza fără de sfârşit
aşa dospea tăcerea-n ochii Bunei
şi da să se anine-n fir uşor
timpul se rupe pânză sfâşiată
şi lumile s-nnoadă-aici cu-n dor

...astăzi curtea

când o fi să mă petrec şi râu-n somn să îl trec
tu să iei un colăcel şi-o mână de grâu curat
să le-ngropi la rădăcină de puiandru cumpărat

măi copile, uite aci la tri paşi de colţul căşii să îmi sădeşti dorul
să am şi eu unde să-mi hodihnesc floarea
şi umbra să te-ajungă şi să-ţi şteargă praful si lacrima
bine, Buno, dar copacul...
o să fie vremea lui, o să vezi
uite!
stră-buna mea-i caisul ce sprijină casa de-un colţ
bunu-meu îi nucul ce umbreşte magazia
stră-bunul s-o cerut să fie săpat fântână în poartă
buna mea îi tufa de liliac de lângă scară
maica mea se hodină printre florile din grădinuţă
iar taica îi salcâmul rotat din fundul curţii
şi-aş vrea să fiu cu ei să mai povestim de una alta
şi bunelu?
bunelu-tău tună şi fulgeră când vede vreun nor cotropind curtea
că n-o suferit hoţia câtu-i
şi vrea să fie curtea luminată şi străluce
tu, nu ştiu ce oi face şi unde-oi drumui, dar noi suntem
ca rădăcinile ce ţin în loc pământul să nu plece
de-o fi să pleci, să nu ne vinzi
aici în curte groapă să ne dai, să ne aşezi în ladă şi apoi
să ne îngropi cu casă şi copaci şi să răstorni pământul peste noi
să nu laşi alte mâini să muruiască şi să ne-astupe plânsul sub culori
şi dreptu-i pentru orice zburătoare să îşi ridice cuib după nevoi
acolo-n ladă ne-om petrece secoli şi milenii
că doar zăpada-i giulgi şi caldă-nvelitoare
şi-om toarce firul ierbii pe fus nou
iar vara ne-om scălda jindul prin nouri
şi-n toamna om ploua frunza din noi
pe-oriunde te-or purta paşii şi timpul
o binecuvântare vei purta altoi.

sâmbătă, 3 aprilie 2010

...astăzi odaia

SânPetru şi Dumnezău coborau ades la taifas
şi Buna avea pregătită mereu odaia mare
era locul în care lumina se strecura prin geamuri şi icoane
cernând şi poleind tăcerile
aici, aerul avea gust de Duminecă
şi aromă de busuioc
în colţul mai întunecat, pereţii se ridicau în capul oaselor
având grijă să nu strice paturile înfăţate
înveşmântate cu in alb şi-acoperite cu velinţe învărgate
şi-amîndoi purtau cu grijă chipuri liniştite
aduse la mal din negurile timpurilor
străjuind conclavuri de taină
de pe sub paturi se rostogoleau în toate părţile
flori prinse în urzeală să nu le spulbere ţiuitul timpului
şi răsuflarea amintirilor
aerul se clatină privind cu jind
scăunelele închinate în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh
şi-adunate jur împrejurul rotundului mesei joase
bogat altar şi luminos jertfelnic
ulciorul cu apă, mereu proaspătă, reînnoită
străchinile smălţuite urmate îndeaproape
de lumina crudă a lemnului de tei
scobit în căuş sfios, virginal
toate-aşteptând cuminţi a nerostire
şi a oftat în zi de sărbătoare.
odaia răscolită de atâta lumina
se trage sfioasă în colţul dintre ferestre
să-şi treacă pleoapa cu ştergarul cloşcă ce strânge sub aripi de taină şi tămâie
sfinţi osteniţi şi salcie în cercuri
aici, candela veghează la liniştea nopţilor
şi toarce fir subţire de lumină
când tremură muşcatele din geam
ferindu-se îmbujorate
e semn că pogorât-îi printre noi
şi-i timp de judecat şi de întrebare
şi Buna spune cu toată tăcerea ochilor albaştri
ba de una ba de alta
despre grâul copt şi rodul de pe crengi
ba că nu plouă, ba că-i înnorat
că viaţa-i cum e ea
şi Doamne...
dar n-a mai întrebat...
ziua plânge prefirând boabele-nşirate pe-un fir de rugă susurată
buzele ei mărşăluiesc în tăcere
şi cern în tăcere toate întrebările măcinate seară de seară
iar eu abia mai port îngreunate pleoape
şi plec să caut vise-ncondeiate

căutare

în lungul drum din mine către tine
ades am încurcat cărarea
şi-am dat tăria grohotişului şi mărăcinii
pe-obrazul fin al ierbii ce-şi desface floarea
m-am dedulcit în vise şi-n plăcere
şi mândru-am fost că am putut alege
mi-intrase bucuria-n carne
şi nu găseam că sunt fără de lege
în ceaţă sufletele par la fel
tot umbre şi păreri la ceas de seară
mă trag de păr să mă înalţ că ceaţa urcă-n scară
şi-aş fi dorit o stea să văd măcar
m-ai învăţat ca să iubesc şi n-am putut
mi-ai spus să mă respect şi n-am ştiut
mi-ai spus, dar câte nu ai spus
nimic din tot, simţeam că-s mai presus
în joac-am luat cununa şi mantia
cu şfichiul vorbelor bucăţi din carne-au smuls
târam tot cerul ca să-ţi ies în cale
dar drumul căpăţânii nu era de-ajuns
toţi cei din jur blesteme aruncau
şi mă-nfierau cu suliţi şi piroane
dar palmele râdeau de chinul lor
şi aerul uitase că mă doare
mi-am sfâşiat privirea a chemare
dar moartea-i în vacanţă, uitatul om eu sunt
în lungul drum din mine către mine
mă-ntreb dac-am pierdut s-au mi-am găsit mormânt
de câte ori mă-ngenuchează vântul
tresar şi mă ridic, nu e totul pierdut.

joi, 1 aprilie 2010

...astăzi ştergarul

iarna când nopţile se-ntind pe laviţă cât sunt de lungi
ori vara când luna te scoate din casă certându-te arţăgoasă cu toată puterea luminii
Buna îşi face de lucru, fie războindu-se cu toate urzelile
fie zgârmând cu acul urma nearătatelor ori scrijelind în carnea aţelor
toate cuvintele lepădate la vreme de ocară
şi toate tainele îngropate la rădăcină.
în casa-i nu erau prosoape, căci toată era împânzită de ştergare
de la cel alb ca spuma laptelui
la cel galben scoborâtor din aurul paiului trecut prin moarte
sfârşind cu cel împestriţat a primăvară, vară, toamnă
când culorile parcă înnebunesc
şi trag de capetele cerului peste întinderea albă
dar mai întâi de toate se cuvine a povesti despre firele de tort
ce învredniceau a se rândui după datină:
cânepa cea molatecă în asprimea ei
ca o vorbă repezită ce te-nvăluie a mustrare şi căinţă
spintecând uitarea şi lăsându-se alene pe umerii tăi
răscoliţi de îurnvârtoşare şi trebăluire
inul scoborâtor din marginea cerului
tocmit lumii de urgia leşiei
te învăluie demn cu tăcerea şi răcoarea sfinţeniei
strecurată printre arome de busuioc
bumbacul liberat din strânsoarea ghimpoasă a-nchisorii
se lasă tras în fir subţire şi necumpătat
tocmindu-şi albeaţa şi moliciunea de aripă
catapeteasmă colţului de-nchinăciune
borangicul spuma jertfă
strânge sub suflarea-i diafană toată măreţia şi splendoarea
curtenitor şi arogant în umilinţa lui
se prinde în surâsul unei zile mari
ca voal de nuntă sau capac la copârşeu.

Laşitatea ca reflex condiţional

a crescut într-un subsol al istoriei, igrasios, şobolănos
conştient că lumea urăşte involuntar şobolanii
şi griul umed
dar ce putea face altceva decât să trăiască,
şi să plimbe prin lume stigmatul scrumit al destinului
de subsol.
mai ştia că numai ignorând trecutul
putea să iasă la apel strigând: prezent!
şi a strigat.
zgâriindu-şi gâtul cu bumbacul răzvrătirii
şi a căzut
(dar încă nu e sigur dacă s-a impiedicat sau nu)
iar căderea înseamnă noroi
şi mirosuri grele
ce macină voinţa, ţeavă spartă, supurândă
iar plaga şantajului se-ntindea, învăluindu-l
până la momentul de rupere
când a cedat şi a semnat
conştient că purgatoriul te coboară prin toate cercurile infernului
până la staţia terminus.
şi a fost apostolul nopţii
propovăduind întunericul şi laşitatea
îmbrăcate în uniforma de gală a retragerii
ca singura cale de vieţuire
rădăcină a nimănui
justificând laşitatea întunericului
şi a trăit îmbrăcat în păcat
răscolit de minciuni, ameninţări şi cedări
iar pe spatele lui alb
viaţa şi-a pus sigiliul ei: suflet sclav
ce s-a mai întâmplat?
nimic deosebit până în clipa morţii când
băieşul a văzut cu uimire
cum se înmoaie şi cad una câte una
toate măştile lipite cu lacrimi
menite s-acopere lumina.

Dreptul de a fi altfel

pe chipul celui hăituit
se scrie ca o litanie spaima, rictusul şi noaptea
chircită-i pânda, furişarea
şi mut e urletul ce-l naşte bestialitatea.
cămeşi cu albe aripi
arzâna a lumânare
fitil legat la spate
de mâna ce scânceşte că o doare

te cerţi, te ierţi,
ai vrea să te şi uiţi
dar palma rece
te aruncă-n realitate
hăitaşii în ţinute albe
îşi lasă tot veninul în vene perforate
cuvântu-ţi e luat
idea ţi-o sfărâmă
te calcă apăsat
te termină
ţărână.

Experiment

dormeam, somn greu, fără străfulgerări
şi-n jurul meu o mare de fotoni
balenă aspirând planctonici licurici
toţi în permisie având bilet de voie
şi curioşi să ştie ce mai e pe-aici
m-am oferit luminii
şi-am inspirat o doză bună
să mă citească până-n vârful alveolelor
să treacă pragul celulelor
contaminându-mă cu fotoglobină
retinele derulau cuvinte – incantaţii
descărcate de reţelele neuronice
ca o adevărată saga a tăcerii
lumina se ciocneşte de ea însăşi
undă-corpuscul-undă
ameţitoare, sinceră emoţie.
şi a fost ziua când am strâns tot universul
până la limita punctului
înghiţindu-mă cu tot cu mână
lăsându-l să ticăie inăuntru
prevestirea
big
bang

E scris în carne

enumerare: slăbiciune, necurăţenie, obsesii
toate, toate relele erau ale lumii
iar eu, eu eram centrul, axul
simbolul suveranităţii infatuate
ancorat cu firele răutăţii de viaţă.
cândva, demult, ca iubitor al cerului
pluteam departe de promiscuitatea mocirlei
şi mă luptam corp la corp cu albastrul
până când
schijele realităţii
m-au doborât, retezându-mi aripile.
am continuat să trăiesc
vulcan pizmaş din care se revarsă
molcoma ură, bale şi noroi
ce-mproşcă totul calcinînd culoarea
şi ridicând în slăvi invidia ce muşcă-n gol zăbala
enumerare: răutate, ură şi ranchiună
bură ce-mi răcoreşte sufletul
limpezind privirea şi dedulcindu-mă poftei
de a face rău, scârbă, şicane, pocinoage
ca un neiertător şi nemilos ce mi-s.