sâmbătă, 11 mai 2019

am luat fericirea și mi-am pus-o-n buzunar



 
 de cele mai multe ori stau și mă gândesc unde este, o pierd din vedere luat cu altele
 și ca să evit sincopele astea, am zis că mai bine o port în buzunar
 numai să nu uit când duc rufele la spălat
 pentru că un act îl poți reface, bani îi poți schimba la bancă, 
 dar fericirea, pe ea, de unde o mai iei? 
 
 să te ridici ca fumul alb al iernii
 când nimeni și nimic nu-ți simte spaima
 
 și când n-o să mai fiu, ce-o să se aleagă de fericirea mea
 merită oare să mă însoțească ascunsă în buzunar?
 mai bine ies în stradă și o ofer
 sunt atâția care ar vrea un strop de fericire
 ciudat. stau de un an în stradă
 și nimeni nu o vrea
 hei oameni buni, 
 nu vrea nimeni un strop de fericire?

asfințit într-un azil de bătrâni



 
 felia de pâine cu gem se ghemuiește lângă cana cu ceai călduț
 pe pajiștea din fața cantinei frunzele uscate caută ochiuri de lumină prin iarbă
 iar tăcerea încearcă să se strecoare prin geamurile închise
 
 amintirile își târșâie picioarele printre bănci abandonate
 bastoanele își trag sufletul rezemând câte o tăcere
 și se pare că toamna deja așteaptă la poartă
 
 soarele trage cu ochiul să vadă ce se mai întâmplă prin camere
 dar fotoliile își strâng brațele înfrigurate pe sub pleduri uzate, cumva acuzatoare
 și-atunci, soarele rușinat își face de lucru strecurându-se după deal
 
 nici anul asta… par a spune ridurile strânse grămadă prin colțuri
 guri înghețate mușcă sfielnic feliile cu gem… 
 cândva eram doar lapte și miere, par a spune ochii obosiți
 
 candva…

dincolo de tăceri sunt cuvinte



 
 noaptea a trecut ca un buldozer lăsând în urmă resturi de vise strivite
 și multe, multe așteptări inutile.
 așteptările mele au fost oare prea mari? 
 frustrările mele au ținut capetele de afiș ale zilelor negre? 
 nu știu. și nici nu cred că interesează pe cineva
 știu doar că mi-am dorit mai mult dar nu am reușit să lupt pentru toate acestea
 sau poate că lupta mea se duce în alt plan. 
 slăbiciunea, nonviolența, iubirea pentru aproapele, 
 toate acestea la un loc m-au adus în acest punct în care mă aflu acum. 
 și cât mi-aș fi dorit să zbor.  nu. 
 nu zborul cotidian către o altă zi, ci zborul definitiv 
 zborul către alte imensități, către alte cuvinte, nedeslușite.
 
 vor trece alte vieți, se vor așterne alte tăceri
 și poate, cândva, cineva, se va ridica din noapte întrebându-se
 unde sunt toate cuvintele promise?
 

mâine ne despărțim, deci…



tristeți  corozive
 lasă-mă să-ți spun ce cred, chiar dacă știi:
 da. sunt fericit. că am iubit și am plâns
 asemeni fiecărei zile ce-și ascunde ochii înroșiți
 am zămislit și am purtat pe brațe
 așa cum numai dulcea adiere 
 mai poartă-un puf de păpădie
 pe drumuri am pășit și am purtat alți pași în spate
 ca și pământul ce sărută talpa fără să regrete
 am adus zâmbete și lacrimi
 am împărțit cuvinte și tăceri
 m-am încruntat și-am și greșit
 dar toate acestea sunt trecut, uitare
 și-acum, asemeni matelotului care strivește orizontul
 mă-întorc să-mi iau la revedere de la tine
 și să îți mulțumesc din suflet
 că ai fost darnică cu mine viață… le revedere… deci
 

Jocul cu moartea



 
 Primul pas în acest joc este înstrăinarea
 Astfel încât nici măcar asfințitul să nu te mai recunoască 
 Soare călător
 
 Apoi urmează încrâncenarea
 Când le spui tuturor norilor să se lăți-lungească ocupând cerul
 Și-alungând printre ploi soarele, stelele
 
 Cel de-al treilea pas e dureros pentru că e pasul uitării
 Când fiecare brută trebuie să uite totul: trecut, chipuri, destine, suferință
 Și cu inimă împietrită, să se întoarcă cu răutate în priviri
 
 Urmează pasul al patrulea sau pasul întărâtării
 Când neputința își strigă nemulțumirile și se roagă soarelui să răzbată
 Dar noriilor, brutelor, li se spune că lumea e lor și trebuie s-o apere de lumină

 Al cincilea pas este pasul confruntării când brațele se ridică
 Unele pentru a binecuvânta și altele pentru a lovi
 Și din toată această aglomerare de ură și disperare răsare sângele șuvoi
 
 Pasul al șaselea, și ultimul este un menuet cu moartea
 Când lumina se stinge odată cu ultima răsuflare
 Și bastoanele se ridică binecuvântând ofrandele aduse hulpavei
 
 Minciuna, totul este scenariu inutil și grotesc căci moartea e sătulă
 Ei îi trebuiesc perioade lungi pentru digestia tuturor morților
 Numai că lumea nu mai are răbdare
 
 

intre traire si candoare - between old age and candor



cazusem intre rautati, frustrari si asteptari
si viata-mi era chin si penitenta-n van
zilele imi treceau frunze uscate cautand rigola
traiam mergand cu spatele-inainte, 
lipsindu-ma de viitor

tu m-ai oprit si-n vorbe-ai pus si smirna si aloe
si inimii i-ai spus ca sa ma ierte
mi-ai pus coroana mainilor pe frunte
si impreuna incercat-am suferinta
si gandurile le-am dat la darac

cauta un batran sa-ti spuna ce e viata: 
ca-i paradis si iad in ochiul tau
iar un copil sa-ti spuna cum e ziua
in care te oferi suras si zambet
caci altceva nu ai

trezeste iar la viata copilul ce se zbate-n cusca vietii
si-incepe sa devii batranul intelept
caci viata este darul ce-l primesti din mana-i sfanta
si e pacat pe intristari cu jale sa-l risipesti
gaudeamus igitur


between old age and candor


I fell in the midst of anger, frustration, and expectation
and my life was just torture and penance
my days passed like the dried leaves to the sewer
I was going with my back to the front,
lacking all my future

you stopped me and put the myrrh and aloe
and you told to my heart to forgive me
you put your hand on my forehead like a crown
and together we tried the suffering
analyzing all my thoughts

you have to look for an old man who will tell you what life is:
because for you it's paradise and hell in the same time
and look for a child who tells you about the day
in which you offer yourself as a smile 
because you have nothing else

awakens again the child struggling to live in the cage of life
and you begin to become the wise old man you want to be
because the life is the gift that you receive from His holy hand
and it is a pity to weep him in sorrow and to waste him
gaudeamus igitur

surâzând ca o închisoare, patul




oh, Doamne. sunt îndrăgostit.
rostite, aceste cuvinte îmi par străine
dar știu că patul mă așteaptă
să-mi macine îndoielile
și să-mi întunece zările

da Doamne, e a mea.
și tot patul e cel ce-mi îngâna răsuflarea
mare de foc într-un pustiu de gheață
trupul ei mustind abandonare
și al meu cerșind îndurare

iată Doamne, minunea minunilor. copilul
e cel ce leagă două trecuturi într-un viitor
acum, noaptea gângurește cuibarindu-se-între perne
și rămân depănând sunetele
ce-mi vor legăna liniștile

nu mai are nici o importantă acum,
patul e rece și dușmănos
cândva vibram ca o vioara în noapte
acum răsuflarea mea e atât de lină
că nici nu mă regăsesc de multe ori

noapte luminată uitare


jumătatea mea, jumătatea ta



 
 eu am o jumătate de lume, noaptea. tu ai o jumătate de lume, ziua
 oricât de mult te doresc, niciodată lumea ta nu-mi va fi accesibilă
 la fel cum nici a mea nu îți poate fi, dar idea întregului alină
 
 lumina din mine tânjește după lumea ta, 
 tăcerea din tine arde toată lumea mea
 amalgam din care poți împleti firul iubirii ideale
 urmează-mă îmi șoptești dar întunericul nu poate fi străpuns, e prea adânc
 dar lumina nu cedează, ea știe că orbirea îmbracă întunericul
 și gustul sângelui desenează linia buzelor
 
 Doamne, de ce ai lăsat jumătățile pe lume?
 de ce ne-ai osândit la căutare 
 lăsând disperarea să ne macine în moara ei?
 

notele sărutului



 
 aria iubirii începe cu notele firave ale sărutului
 dar nu toate sunetele sunt sortite viețuirii
 sunt sunete ce mor încă din fașă
 la început, sărutul pipăie aerul
 și moare fulgerat
 
 apoi vin recitativele
 când noaptea se umple de simfonia trăirii
 și cerul arde, carnea arde, plămânii ard
 iar dincolo de dorință, spațiul se golește făcând loc ariei
 în care sărutul se împlinește pe sine însuși
 trupul vibrează, suflarea rezonează
 și aerul își potolește strigătul
 
 fulgerat de moarte
 aerul pipăie stânca răbdării
 sunetele prind iar viață, mai întâi un susur
 apoi mare dezlănțuită, furtună despicând tornade
 și când ultima răsuflare cade cortină, trupul se regăsește, mustind
 
 săruta-mă, săruta-mi trupul și aria uitării mă va legăna în moarte

atât de dureros, auzul



 
 să ard în tăcere, să scurm în cenușă și casă să-mi fie o zi fără ușă
 să între, să iasă, furtuni și-înnoptări când viața-mi împarte tristeți și-încruntări
 
 eram în burta chitului, atât de aproape și-atât de departe
 că nici nu ai crede că duc chițu-n spate
 aud cum lumina scâncește să intre și viața mă ceartă în zeci de cuvinte
 adună-mă din tăceri și închide-mă-n minte
 
 te aud cum șoptești, și-ți aud tunetul Doamne, aici este noapte și lumea chiar doarme. 
 se-închină la idoli mânjiți pe hârtie și-n vise ei văd cum norocul adie
 desparte-mă Doamne de Iuda din mine, și aruncă-mă între tăceri
 dar lasă-mi Doamne cheile uitării să mai mi-aduc aminte de sunetul de ieri
 
 dincolo de mine sunt cuvinte și dincolo de ele sunt alții asemeni mie
 căutători de comori abandonate, uitate
 zâmbetele nu sunt sunete dar le îmbracă-n aură și inima răspunde oricărui curcubeu
 lăsați-mi patima plânsului căci numai auzindu-mi suspinele pot spune: văd Doamne ce-i săpat în mine…

departe în mine văd lumea dormind, aud firul cum creşte lumina desfrunzind

copilul din mine e mort



 
 m-am trezit buimac, mirosea a mort în jur
 cu toate că soarele își făcea datoria cu prisosință și lumina spăla temerile
 ceva nu era în regulă. mi-am pipăit inima și ea era cu ale ei
 mi-am pipăit ochii, nasul și urechile
 aș fi putut striga: acum văd
 dar nu știam ce văd
 și nu mai știam ce aud
 iar nasul mă avertiza că ceva nu e în regulă
 pipăiam, știam ce pipăi dar curiozitatea se evaporase
 târziu, am realizat ce s-a întâmplat
 golul din mine plângea
 încet, suspinând
 și nu-și mai găsea preaplinul
 
 când copilul din tine pleacă departe
 e semn că și rostul tău
 rătăcește 
 cu dor de ducă

te-am visat



 
 și-n visele mele prezentul avea căldura palmelor căuș
 ce se odihnesc pe marginea amăgirilor
 doborâ-m-ar îndoielile din cerul cu gust de carne crudă
 
 fluturii se coc  în alveola stomacului
 și-și iau zborul, stol de regrete ce n-au eclozat
 despărțind viitorul de prezent
 
 dincolo de mine e câmpia pârjolită a neputințelor
 poate că un cuvânt ar fi izbutit să spargă tăcerea ce ninge cenușă
 dar nu toate cuvintele știu ce-înseamnă zborul

când soarele-și întinde brațul


  
 nevoia de atingere, o mică satisfacție
 cu care orice om copil se-îngână când adoarme
 
 ochii, ferestrele sufletului, odată deschiși
 nu mai pot stăvili șuvoiul de întrebări și sentimente
 
 credeam că doar curiozitatea se ascunde în spatele tactilului
 dar degetele mele încercau atingerea ușoară a coardei sensibile
 
 iubește-mă cum numai eu mai știu iubi
 și scrie-mi epopei pe pielea-încinsă și-așteptândă
 
 tot ce-i creație așteaptă mângâiere
 și-o vorbă susurată cu dragoste deplină

oare de ce mă caută lumea doar ca să mă insulte?



 stau liniștit în fața televizorului. e închis de-o veșnicie.
 dar nici așa nu sunt în siguranță.lumea tot vine peste mine
 join us! am scos bateria de la telefon. e liniște...
 
 am văzut oameni. era un ziar de demult.
 acum dacă ies pe stradă văd numai mutanți conectați
 încerc să-mi amintesc  când am văzut ultima oară un om citind
 
 cartea ucide! mai bine fără. țara te vrea prost!
 ei nu se mai uită în jos. acolo sus aerul e respirabil, ca și motocania
 și manualele școlare este un subiect intens... au conchis
 
 camera mea s-a zidit în tăcere
 cărțile stau cuminți pe rafturi și-și așteaptă  moartea
 voi rămâne cu ele. dragostea nu mai are loc. nici lectura
 
 cred că am greșit titlul. lumii nu-i pasă.

în expectativă

 sunt gata să mor
 dar ochiul din ceafă-mi șoptește:
 mai stai cu mine
 ridic  piedica
 și roata se-nvarte
 ducând butoiașul spre altă-amăgire
 un șir de cocori
 un alt anotimp
 și lumea ce-aplaudă tâmpla
 din tâmplă-mi răsare un alt anotimp
 cu trena-i de frunze și moarte
 o piedică strică tăcerea din jur
 și ploaia-mi închide
ochiul din ceafă