joi, 26 iulie 2018

Aventurile unei banchize



O banchiză plutitoare, nici prea mică nici prea mare
A plecat în lumea largă, să vadă, să înţeleagă

-          Cine sunt eu?
Eu sunt Povestaşul sau  Albatrosul Călător ce străbat întreaga lume de poveşti culegător. Vreţi să vă spun ultima poveste pe care am auzit-o?
Da? Sigur vreţi? Bine, asezaţi-vă comod în scaune şi ascultaţi ceea ce nu am apucat încă să povestesc nimănui...

Albatrosul  Călător:  A fost odată ca niciodată o poveste adevărată, că de nu ar fi nici nu v-aş povesti. În îndepărtatul nord acolo unde sunt numai gheţuri, apă şi cer, departe de orice ochi omenesc, trăiau laolaltă puzderie de insule de gheaţă strâns unite între ele pentru ca erau fraţi şi surori de gheaţă. Şi zilele treceau asemeni nopţilor lungi şi mii de poveşti se depănau la lumina soarelui sau la lumina stelelor. Poate că ar fi interesant să ştim ce-şi povesteau între ele insulele de gheaţă dar cum nu cunosc  limba vorbită de gheţurile nordului nu voi putea spune mai mult, cert e că într-o zi peste întinderea mării s-a auzit o melodie vrăjită la auzul căreia până şi învelişul de gheaţă a prins a tremura. Şi melodia aceea a plutit multă vreme purtată din val în val până când ecourile ei s-au stins şi pe deasupra gheţurilor a rămas doar liniştea. Numai că liniştea de acum nu mai avea acelaşi gust ca liniştea poveştilor de dinainte. Dar ceea ce e mai important e cǎ muzica a fost auzită şi de Moş Martin Blană Albă care venea deseori în vizită pe insulele de gheaţă ca să depene amintiri cu vechea sa prietenă Vulpea argintie. Şi de fiecare dată bătrâna şi înţeleapta Morsă Colţ Alb ajungea la ei mânând cîte un banc de heringi. Şi după ce mâncau pe săturate, cei trei se aşezau comfortabil povestind toate cele auzite între timp. Şi dacă vă spun că întâlnirile lor se prelungeau cât era noaptea de lungă nu o să mă credeţi, dar aşa cum noi oamenii ne strângem la gura sobei spunând poveşti aşa şi prietenilor noştri le plăcea să stea la taifas. Şi nu mai trebuie să vă spun că cei trei s-au întâlnit exact atunci când melodia noastră măiastră a plutit peste întinsul apelor vrăjind totul cu sunetele ei.
-            Eu cred că am mai auzit muzica asta, zise Moş Martin Blană Albă. Ştiu că eram puiandru şi curiozitatea m-a adus aproape de oraşele oamenilor  şi acolo am ascultat vrăjit sunetul muzicii. Cred că dacă nu mă trăgea de ceafă fratele meu Marele Alb aş fi rămas să ascult ca vră jit muzica aceea  minunată.
-            Aşa e. Şi eu am păţit-o odată zise Vulpea.Mă strecurasem pe străzile mai dosnice ale oraşului în căutare de mâncare şi de foarte aproape am auzit muzica revărsându-se în valuri pe străzile oraşului. Aş fi rămas o veşnicie ca să o ascult dar norocul meu a fost ca muzica s-a oprit şi am auzit roţile trăsurilor clănţănind pe caldarâm şi vraja s-a rupt. Aşa am putut să fug în afara oraşului ca să mă pun la adăpost.
-            Eu nu am norocul vostru şi nu pot să mă apropii de locurile oamenilor, dar uneori îi văd cum alunecă pe ape înconjuraţi de lumini şi de muzică. Bineînţeles că la lumina stelelor stau şi ascult ca vrăjită sunetele minunate ale muzicii şi nimic din ce aud nu se aseamănă cu muzica oamenilor.
-            Dar cum pot să fac eu, o bucată de gheaţă, să ajung iar să ascult aceasta muzică divină spuse în şoaptă insula de gheaţă pe care stăteau cei trei prieteni la taifas?
-            Sincer, eu nu stiu cum, răspunse Moş Martin Blană Albă. Nu cred că poţi face ceva tu o insulă de gheaţă strînsă în braţe de fraţii şi surorile tale.
-            Şi eu zic să aştepţi că muzica sigur se va mai auzi, răspunse Vulpea. Altceva ce ai putea să faci?
-            Vai de mine şi de mine, vă plângeţi ca nişte morse fricoase. Eu înot toată ziua şi toată noaptea. Plutesc şi dorm. Mănânc şi plutesc. Visez şi privesc cerul. Sun t atât de multe de văzut încât mă mir că îi spuneţi să stea şi să aştepte.
-            Şi atunci ce mă sfătuieşti Morsă Colţ Alb să fac?
-            Eu nu îţi dau nici un sfat. Eu doar povestesc câte am văzut şi am auzit. Tu trebuie să hotărăşti ce ai de făcut. De exemplu, de multe ori în plimbările mele am întîlnit surate de ale tale desprinse din îmbrăţişare care au avut curajul să plece să vadă lumea.
-            Deci tu îmi spui să mă desprind de lângă fraţii şi surorile mele şi să plec în lumea largă?
-            Este doar o posibilitate. O opţiune. O alegere. Depinde de tine ce hotărăşti.
-            Şi ce o să fac eu singură?
-            Colţ alb de ce o înveţi să se despartă de familie şi să plece zise Moş Martin.
-            Dar tu Blană Albă ce faci? Unde sunt ai tăi? Unde e mama ta? Unde e fratele tău? Unde e tatăl tău?
-            Nu mai ştiu nimic de nici unul din ei. Ne-am despărţit cu mult timp în urmă. Mama ursoaică ne-a spus că noi nu suntem făcuţi să trăim la un loc. Şi după ce ne-a învăţat tot ceea ce ştia şi ea ne-a spus că e timpul să ne despărţim. Eu am plecat către locul de unde vine soarele iar fratele meu Marele Alb a plecat împreună cu soarele către locul în care acesta dispare. Mama ursoaică ne-a spus că poate o să ne mai întâlnim în viaţă dar e mai bine să ştim că fiecare viaţă se petrece asemeni lumini ce aşteaptă cât e noaptea de lungă ca să poata ajunge iar să umple cerul. Chiar dacă suntem mai mulţi fiecare îşi are drumul său. Şi a avut dreptate. Pe ea nu am mai vazut-o niciodată, iar cu Marele Alb m-am întâlnit doar o singură dată. Viaţa nu are timp să ne ţină de mână. Ne dă drumul în lume şi ne spune doar unde ne aşteaptă ultima suflare.
-            Şi atunci eu ce fac, întrebă insula de gheaţă?
-            Păi depinde de tine ce vrei mai mult: să cunoşti lumea sau să asculţi aceleaşi poveşti spuse de fraţii şi surorile tale?
-            Dar ce vor spune fraţii şi surorile mele?
-            Poate că nici nu vor băga de seamă că ai plecat. Poate că nici acum nu ştiu cine eşti şi de ce eşti aici, spuse Vulpea.
-            Cum aşa? Cu siguranţă că fiecare ştie ce se întâmplă cu celălalt. 
-            Ia spune te rog, tu de câte ori ai văzut răsărind soarele? Întrebă Colţ Alb?
-            În toată viaţa mea?
-            Da!
-            De foarte multe ori. Dacă te uiţi la faţa mea vezi ca de fiecare data când vine lumina, mi se subţiază cutele de pe frunte şi de câte ori vine noaptea alte cute se aştern.
-            Şi în tot acest timp fraţii şi surorile tale ce au făcut?
-            Au spus poveşti. Sau au tăcut şi au privit cerul.
-            Şi erau mereu aceeaşi?
-            Adică ce vrei să spui?
-            Eraţi mereu aceeaşi cînd venea noaptea şi vă strângeaţi la poveşti?
-            Păi... de unde să ştiu eu? Sigur erau aceeaşi.
-            Poate că erau, poate că nu. Aşa cum tu nu ai văzut cine este lângă tine zi după zi cu siguranţă că nici ceilalţi nu vor observa dacă eşti alături de ei sau e altcineva.
-            Şi ce voi face eu singură în lumea asta mare?