lampa fermecată și duhul memoriei

 

 să fie lumina! și atunci am văzut trupurile ostenite

 strălucind în roua bucuriei împărtășite

 și răsuflarea curgea alene

 și atunci am înțeles că este bine

 

 o clipă de singurătate! și orele plecau în pribegie

 convoi gârbovit, ducând puținul salvat

 și cerurile plângeau tăcut

 și m-am bucurat regăsindu-mă viu printre vii

 

 cântă! și frunzele țeseau vălul pe care stelele clipeau

 trilurile punctau diminețile senine

 iar adierile purtau notele până dincolo de noi

 dincolo de liniștea de început a ninsorilor toarse

 

 a fi și a avea, două puncte cardinale ce se supun

 marelui eu, steaua cardinală

 sub care carnea tremură de spaima uitării

 și amintirile se destrăma, ceață purtată dincolo de întuneric