miercuri, 30 septembrie 2015

ziua în care m-am regăsit

degeaba plângi copile de mine-oricum nu scapi

dacă aş putea aş alege să nu cresc mare
pentru că odată ieşit din lumea fermecată a copilăriei
voi uita calea de întoarcere şi poarta secretă

viaţa m-a luat în primire de cum m-a văzut
palme, şuturi, urlete şi amânări
cu toate că cel mai frecvent mă loveam de „nu se poate”

copil fiind trăgeam cu coada ochiului
să văd cum se fură un sărut cu toate că le primeam gratis
mai târziu am aflat toate câte se ascund în spatele unui sărut

timpul meu era prea scurt ca să am timp de o fotografie
aşa că braţele din jurul meu s-au tot rărit
până am rămas chel, fără nici o frunză, fără muguri, pe gerul ăsta

râdeam mult şi sănătos ori de câte ori
mă împiedicam de o lacrimă agăţată într-un colţ mai umbrit
acum, eu, nu-s decât urma unei lacrimi tatuată printre brazdele anilor

simt că lumina mă ocoleşte iar sunetele se feresc din cale
din spate ma ajunge râsetul ce eram
dar oricât aş trage cu coada ochiului nu sesizez mişcarea de fugă

din cartoane decolorate nu-mi face nimeni semne
figuri îndepărtate, dragi,
dar fără mine fotografiile nu prind viaţă

umbra marelui prag cade pieziş despicând lumea
oare cine mă va ajuta să fac pasul?
mâna lui mică mă strânge de mână şi-alături de mine e cel de atunci


unde-ai fost copilărie... (te-am ascuns atât de bine...)

luni, 28 septembrie 2015

poezie la comandă


astăzi vei scrie ceva frumos, să mă ungă pe retină
că de nu...

fâşia de protecţie a frontierei dintre viaţă şi moarte
nu e locul în care poţi juca fotbal cu visele
şi nici arena circului în care tu eşti aruncătorul de cuţite
desluşind umbra tăcerilor tremurate

cercul de lumină al unei eclipse
se plimbă printre spaime
agăţându-se de tăcerea fermă ce se ţese
între două cuvinte ca o punte a suspinelor

astăzi vin târziu acasă aşa că poţi să nu mă aştepţi
dacă nu ar fi viaţa asta ca o locomotivă
şinele ar pleca fiecare în drumul ei

pentru că traverselor li s-au cariat rosturile

joi, 24 septembrie 2015

risipă



pierdut copilărie, mă declar nul

miopia nu e o scuză dar e tot un fel de a închide ochii
atunci când sirenele te silesc să-ţi astupi urechile
legându-te de catargul spaimelor
ţipându-ţi tăcerile pe la colţurile nopţii

copilul ştie că dacă închide ochii balaurii şi vrăjitoarele
se topesc şi se amestecă cu întunericul ce se ascunde sub pat
departe de mâinile pline de unghii înfipte-n carne
şi de gâtuirea urletului ce-l adoarme

dar eu, eu cel ce s-a pierdut pe sine
eu de cine să mă apăr când nici măcar întunericul nu mai curge
dintr-o parte a fricii în cealaltă parte departe
acolo unde nici eu nu mă mai ajung

degetele scurtcircuitează devenirea
limba se înalţă până-n ceruri descoperindu-şi aripile
în timp ce negura coboară inexorabil
cariindu-mi temeliile


gol am intrat în viaţă şi tot aşa voi ieşi din ea 

miercuri, 23 septembrie 2015

demult eu cel de mâine


ascultă!
ai plecat de acasă şi ai uitat gazele deschise
apa îşi curge neliniştea în legea ei
căutând punctele de minimă rezistenţă
iar curentul aşteaptă doar o scânteie
dacă lumina suferă de dedublare a personalităţii
neştiind dacă e undă sau corpuscul
la ce secţie a fost trimis întunericul?
el cărei legi se supune?
întunericul arde
cuvintele scrise mor
şi uitarea se furişează printre noi
erodând legăturile
iar Zeno în joaca lui a uitat timpul pe-afara astfel încât
nici ceasul nu-şi mai toarce-ncet tăcerile
şi nici nu vrea să ştie că ne-aşteaptă miezul nopţii


marți, 22 septembrie 2015

datura

trompetele îngerilor vestesc căderea întunericului

şi-acesta cade, fulg după fulg, bulgăre după bulgăre, troian după troian
acolo sus toată lumea profită de fuga soarelui răsare spre soare apune, e un dat
dar asta nu înseamna că moartea poate să calce în străchini
când vrea ea

poate că mintea mea nu a urcat prea sus pe scara evoluţiei
din lipsă de timp sau din lipsă de trepte
cumva mă bucur că a rămas
împărtăşim împreună

cerul dă vina pe pământ şi pământul înfierează cerul blestemat
dar indiferent cine răspunde, ceaţa cuprinde totul
topind verdele copacilor într-o masă amorfă
mâzgă cu iz de rigor mortis


tablou cu un mâine static: moarte zăcând prin rigole

duminică, 20 septembrie 2015

alonjă

  
cuvintele se adaptează, trecând dintr-o generaţie în alta
dar sunt unele care nu se pot adapta
ele rămân neschimbate
şi unele supravieţuiesc, altele nu
dar sunt noţiuni care nu suportă constrângerea
viaţa nu se lasă închisă între consoanele unui cuvânt
iubirea, dorul sunt asemeni durerii ce nu poate fi închisă în cuşca pieptului
cândva, poate că lumea se va schimba
dar fiecare ştie în adâncul inimii
că sunt locuri în care nu va ajunge niciodată
sunt timpuri care nu-l vor cuprinde
şi mai ales vor fi lucruri pe care nu le va înţelege

niciodată

rătăcitor într-un labirint de cuvinte



mai uşor ţi-e să treci o cămilă prin urechile acului...

nu ştiu dacă Minotaurul tăcerilor mă va servi la prânz sau la cină
dar atâta timp cât mai am încă o vocală cu mine
ştiu că firul nu se poate rupe

calea minimei rezistenţe? acesta să fie răspunsul?
atât cuvântul cât şi tăcerea îşi au propiile lor fortificaţii
iar armata care va aplica cea mai bună tactică va învinge

cel mai bun rezultat este remiza
astfel fiecare parte va suferi cele mai mici pierderi
fără a-şi pierde încrederea şi stima de sine

să culegem roadele cuvântului când sunt coapte
şi să lăsăm tăcerile şi-şi desăvârşească perlele
îmbogăţindu-ne bucuriile şi simţămintele

Ariadna ştie că fără firul ei
oricine se pierde
abandonând arma cuvântului înfrânt

şi astfel poţi trece o mare de cuvinte prin noaptea unei poveşti



Omul carte (omul din carte)


De cele mai multe ori fiecare om îşi începe povestirea cu o tăcere imensă după care trage aer în piept, închide meditativ ochii, îşi pocneşte degetele, se îndreapta de spate, se asează mai comod în fotoliu sau pe canapea şi izvorul cuvintelor îi umple gura căutând galeria de fugă după care totul erupe într-un tumultuos şi maiestuos vuiet …
Poate că acest lucru e caracteristic multor oameni, dar eu nu ma încadrez în această categorie… pentru mine cuvintele au muchii, au masă, au densitate, au culoare, gust, miros… mai că aş spune că sunt vii aşa cum numai celulele lemnoase ale unui copac se îmbucă unele în altele alcătuind o inefabilă structură vie. Cuvintele vin şi pleacă din viaţa mea aducând un suflu nou, rătăcind prin toate cotloanele sufletului pentru a pleca mai apoi luând totul cu ele şi lăsând un gol imens, plin de ecouri dureroase…
Din lipsă de altceva mai bun, am început să strâng cuvinte (la început le sortam pe dimensiuni, pe culori, pe greutate şi duritate) şi am pus fundaţia unui spaţiu, a unui refugiu. După temelie am început să ridic pereţii, la început cu rigoris mortis pe la colţuri, cu dimensiuni standard, cu aceeaşi culoare, acelaşi miros, acelaşi gust, apoi răbdarea mea a început să se rarefieze, cuvintele au început să-şi piardă greutatea şi culoarea, pereţii ieşeau mai strâmbi, mai cocârjaţi, igrasia amintirilor începea să macine în carnea lor vie astfel încat după ce-am acoperit totul cu o plasă de cuvinte m-am uitat în urmă şi am realizat că-mi ridicasem propria neputinţă în văzul tuturor… închisoarea cuvintelor mele… tencuiala ideilor fade şi monotone, gri… ferestrele goale, pline de cuvinte cu ochii scoşi, găvane purulente din care silabele se scurgeau la orice adiere… dar totuşi… aceea era casa mea…
Aceasta a fost cea mai mare aventură a vieţii mele: mi-am construit o casă din cuvinte, cu un living imens în care-am îngrămădit toate cărţile abandonate, aruncate de colo colo, proptite să nu cadă de cuvinte rătăcite, inundate uneori de lacrimi şterse pe furiş… împănate cu amintiri banal de personale… dar totuşi… multe carţi mai păstrează gustul şi mirosul iniţial… sau măcar parte din ele…
Ori de câte ori citesc o carte nouă realizez că acel om povesteşte ceva ce-i aparţine, împărtăşeşte cu mine acele amintiri, mă lasă să-l cunosc, să-l pipăi, să-i pătrund cotloanele sufletului, să-i descopăr viaţa, să-mpart cu el bucuria unei zile şi amorţirea nopţilor. Cuvintele lui sar dintre pagini, prind viaţă şi contur, se leagă strângând în zidirea lor mici bijuterii, miniaturi ale unei vieţi descoperite.
Ori de câte ori ies la rampă, deschid gura ca un peşte somnambul ce nu mai simte gustul apei, bat aerul cu buze inutil de uscate şi lipsite de viaţă… melasa tăcerii se risipeşte inundându-mi inutil bărbia, pieptul, viaţa în general.
Se pare că nu tuturor le e dat să poată povesti… sunt oameni seci ca iasca, lipsiţi de gust şi miros, inodori şi incolori ca apa de ploaie sau poate că totuşi apa de ploaie tot mai strânge la pieptul său lacrimile unui cer plin de nedetectate impurităţi… din această cauză, mi-am şi construit această casă din cuvinte, la adăpostul ei mă simt în siguranţă… departe de ispitirile vorbirii pentru că în spatele cuvintelor nimeni nu-şi poate imagina că m-am ascuns eu… omul din carte…
Zilele mele capătă culoarea paginilor necitite… trupul păstrează amintirea albului încărunţit iar marginile suferinde se-ngălbenesc inutil de încet rătăcindu-şi culoarea printre fărâmături…
Dacă voi mai avea putere, voi începe să destructurez încet, încet casa aşezând cuvintele într-o ordine firească, logică astfel încât inevitabila moarte să găsească pereţii întregi cu zile şi nopţi povestite pe-ndelete …  dar cine ştie dacă va mai rezista casa de cuvinte în mijlocul atâtor frământări şi evenimente…
Ce mă îndeamnă încă să mai muncesc  la acest asezământ? Orgoliul? Dorinţa de…? Chiar, ce mai poate fi de dorit atunci când te zideşti printre cuvinte despărţindu-te de lumea vie?
Să fie oare vorba de acelaşi lucru pe care l-a trăit şi Robinson Crusoe? Să fie oare dorinţa de a arăta , de a-ţi demonstra că încă mai opui rezistenţă? Să fiu oare şi eu în aşteptarea unui alt Vineri alături de care să reinventez cuvântul? Roata? Mişcarea? Aşteptarea? Revolta? Dar până la urma cred că nici măcar nu mai contează dacă şi cine mă va descoperi printre cuvinte…
Omul din carte, trebuie încet-încet să-şi piardă consistenta, să devină asemeni cuvintelor… o urmă pe o foaie de hârtie…o pată al cărei tuş se macină inexorabil… o umbră, o amintire…o…
***
Sunt cărţi care pur şi simplu mă omoară. Acţionează ca nişte pompe de vacuum şi încet, încet extrag tot aerul, ultima urmă de viaţă, ultima rezistenţă… sunt momente în care pur şi simplu mă prăbuşesc fără suflare, suferind o imensă implozie… doar un trăitor în deşert poate înţelege ce înseamnă potopul, deliuviul, un continuum de apă ce soarbe tot aerul din jur prinzându-te într-o capcană lichidă fără speranţă de scăpare pentru ca imediat totul să dispară lăsând soarele să-şi facă datoria… şi într-o oră deşertul să redevină acelaşi însetat şi doritor cuptor… ai putea crede că toată această desfaşurare de forţe a fost un efort în van? dar nu e aşa… seminţele-cuvinte uitate de timp, purtate printre pagini, răsar în faţa ochilor… pline de căldura şi savoarea unei noi înfloriri…


sâmbătă, 19 septembrie 2015

despre viaţa neştiută a cărţilor

iubeşte-mă stigă-n tăcere o carte măcinată de durere

...şi ce poate fi mai trist decât o carte aruncată la gunoi? O carte uitată, prăfuită abandonată-ntr-un colţ de bibliotecă... o carte care nu-şi mai împlineşte menirea... aceea de a fi aproape de minte. dacă Fericirile nu ar fi fost rostite la timpul lor ele trebuiau scoase din piatra seacă... fericit cel ce iubeşte natura căci el va simţi suferinţa ei şi va sări să-i ajute... fericit cel ce-şi iubeşte aproapele căci iubindu-l învaţă să se respecte pe sine... fericit cel ce iubeşte cartea pentru că aceluia descoperite îi vor fi fiind nespusele... fericit cel ce propovăduieşte cartea căci ale lui fi-vor toate: recunoştinţă şi mulţumiri... fericit cel ce duce mai departe dorul şi dragostea de carte căci viaţa lui se va revărsă din generaţie în generaţie dându-se pe sine odată cu fiecare pagină dumicată...

carte frumoasă, cinste cui te-a scris

m-am adunat din drumurile mele lăsând desaga cuvintelor să se odihnească pe foi albe ca uitarea... şi dacă nu eram eu ar fi fost altul pentru că datul cuvintelor este să fie rostite şi apoi tipărite iar cel al cărţilor să fie citite... o carte citită este o poveste împărşită... o carte necitită e o carte pedepsită... o carte scrisă este o bucurie pe când o carte nescrisă e o durere ascunsă... cine are ochi de citit să citească, cine are măiestria de a scrie să scrie iar cine nu poate nici de una şi nici de alta, fermecat şi înmuiat va fi de ascultare... căci numai prin ascultare s-au înfipt rădăcinile în stânca viitorului păstrându-se tradiţii, obiceiuri şi datini ce n-au să moară... şi au fost vremi de cruntă întunecime când cartea a fost hăituită, a fost vânată, a fost arsă pe rug şi afurisită dar cu toate astea ea a dăinuit... au fost oameni cărţi care s-au spovedit rugându-se cu voce tare pentru ca cineva să audă şi să ducă mai departe datul şi cuvântul... ai fost oameni avari care au ascuns bogăţiile cuvântului departe de ochiul hulpav al afurisitorului... au fost oameni care ştiind a scrie şi-au înbogăţit trupul cu haina scumpă a cărţilor... şi au fost oameni care scrijeleau în carnea tânără dorinţa de a şti, de a cunoaşte de a păstra.

despre datoria muritorului de rând

atâta timp cât o carte s-a-nchegat adunându-se din eter în pagini albe, curate, mirosind a primă ninsoare avem datoria de a o păstra, pângărind-o numai cu dragostea noastră, cu neuitarea noastră, cu bucuria împărtăşirii... dar în acelaşi timp trebuie să ne ferim de păcatul imfatuării... să nu omorâm copacul pentru a încrusta în fibra lui cuvinte goale...pentru că pleava poate fi lăsată ogorului pentru a-şi da obolul la proslăvirea vieţii şi a cuvântului adevărat... deci cine are ceva de spus să spună sau dacă nu să tacă pe vecie... nu plângeţi cănd cerul e senin mustind de primăvară şi nici nu vă smintiţi înbobocind când gerurile taie răsuflarea şi-ngheaţă  toată liniştea ci după sună porunca din vechime „bucurati-va cu cei ce se bucura; plangeti cu cei ce plang”...

despre locul de taină în care autorul se întâlneşte cu cititorul

sunt locuri, sunt timpuri şi sunt moduri în care această uniune este deplină, fără ascunzişuri şi fără ocoluri inutile... aşa după cum o carte îşi preumblă nefiinţa căutând loc de popas şi suflet născător tot aşa şi cititorul se preumblă printre rafturi, printre titluri, cernând lumini şi umbre, căutând ceea ce nici el nu ştie bine ce, dar caută... şi atunci când se aşteaptă mai puţin sau poate că tocmai istovul acesta al căutării, nerăbdarea ascuţită ca un fir de lumină, aşteptarea în care te cufunzi pentru a uita durerea, numai şi numai atunci are loc impactul, coliziunea, ciocnirea... iar căderea în reverie e dreaptă, fără resentimente şi fără minciună... în iubire nu poţi să intri cu jumătăţi de măsură... autorul şi cititorul sunt cele doua jumătăţi care se caută... este visul de împlinire la care nu poţi renunţa nicicând... fericit cel ce se simte împlinit regăsindu-se în paginile unei cărţi... fericit cel ce asemeni potirului sfânt oferă cuvânt de liniştire şi îmbărbătarea însetatului... încât sunt momente când poţi spune sleit ”parcă niciodată povestea nu fu mai frumoasă”...

cărţi iubite, cărţi uitate, cărţi abandonate


las la alegerea fiecăruia dreapta judecată a cărţilor pentru că nu poţi impune ceva dacă laşi liberul arbitru să-şi spună cuvăntul... dar totuşi, menirea unei cărţi e de a aduce bucurie nu e a sta încremenită între coperţile sale şi în nepăsarea noastră... datoria unei cărţi este aceea de a împărtăşi, de a apropia oamenii prin cuvânt şi simţăminte... o carte poate fi iubită sau nu dar a nu iubi o carte nu inseamnă că trebuie pedepsită cu uitarea noastră... o carte pe care nu o putem iubi e o carte care nu ne aparţine... e drept că pe lume există şi avari, barbă-albastră ce-şi pedepsesc iubitele aruncându-le trupurile şi păstrând căpăţânile pentru a-şi alina orgoliile... dar cartea e purtătoare de cuvânt şi cunoaştere... dacă simţi că o carte nu-ţi aparţine mai bine o laşi să plece căci cu siguranţă cineva o va iubi şi aprecia... „dăruind vei dobândi” spune un mare iubitor de cuvând şi de Hristos, deci dăruind o carte vei dobândi recunoştinţă... dăruind o carte vei dobândi bucurie şi împlinire... dăruind libertate unei cărţi vei dobândi linişte şi pace... 

vineri, 18 septembrie 2015

anotimpul plângerii


e greu să-ţi laşi amintirile să moară
duse de vânturi reci, senine
prin rigole străine
dar timpul nu se măsoară pe sine
pentru că nu-l interesează
coaja te strânge până la sufocare
alungând sevele din viaţă
pentru ca gerurile
să nu le sfărme-între dinţi
lasă plânsul să te cureţe de toate
lasă anotimpul liniştii să te acopere
ca o ploaie plină de igrasie
căci va veni şi vremea când vei înflori
printre amintirile celorlalţi
aşteaptă ploaia să-ţi spele lacrimile
descheie-te la gât şi lasă viaţa să plece puţin
în anotimpul ăsta toate păsările călătoare îşi văd de drum
ca să poată face un cuib, o viaţă şi o moarte
sper totuşi să nu-ţi laşi stăvilarele
puţin teatru te rog...


joi, 17 septembrie 2015

când viitorul se încheagă greu


sunt momente când oboseala iese la treierat
eu cad printre gloanţe de suspiciune
cu un nod şerpuitor în gât
astăzi cine urmează?
care vis se destramă?
zodiacul se simte depăşit fizic şi zilnic
pasienţa e la morgă fără etichetă
viziunea motivaţională caută disperată o doză
şi nici feng-shui-ul nu-i în toate apele lui
păcat că oracolele sibilinice şi-au luat lumea-n cap
şi-au plecat care încotro desperecheate

cineva se joacă cu mâinele meu
un joc început încă de ieri
şi care poate se va termina astăzi

sau poate că nu

sărutul lui Iuda



te-ai aplecat şi şoptit ai adâncit spaimele nopţii
poate că nici tu nu ai înţeles
şi te-ai lăsat dus de curent
dar ai uitat că şi stânca
poate fi vremelnic sub ape

Doamne, nici nu ştii cât sunt de fericit
că sărutul meu stă la baza fericirii lor
toţi vor să te cunoască
să ţi se dea plecaţi
şi să-ţi soarbă vorbele şi-nvăţătura

dărâmaţi templul asta şi în trei zile îl voi ridica
dar tu nu o să mai apuci să vezi
culorile s-au terminat
firele din ţesătură se duc
şi nici cerurile nu-s pregătite de potop

să nu mă laşi Doamne să rătăcesc în noapte
am să te aştept să-mi întorci sărutul
ca de la frate la frate
sau ca de la învăţător la ucenic

sărut dătător de viaţă 

miercuri, 16 septembrie 2015

tufa de ibiscus şi peştele melancolic


tufa mare din grădină plină e de icre negre

se vede că vine toamna, verdele se coace şi bobocii rămân cumva nedesfăcuţi
frunzele aiurite de atâta freamăt îşi iau peţiolul în traistă şi pleacă
unele la rigolă, altele după cum le poartă vântul
dar cele mai multe cu vis de emigrare
 chiar lângă alee adusă de spate
o tufă de ibiscus îşi numără petalele ce i-au mai rămas
e clar că nu o să-i ajungă să-şi ia lemne de iarnă
şi nici tuberculi de pus la rădăcină
asta e, au mai fost ierni grele
şi n-a murit
dar numai ea ştie cum a trecut perioada
prea multă zăpada mocirlită
şi pământ îngheţat de nu poţi să mai scoţi o rădăcina la aer
noroc că mai trece pe acolo peştele melancolic
îşi zice aşa pentru că suferă
îi e dor de balta lui care s-a evaporat
şi nu a putut să-l ia la ceruri

cât oare o să mai aibă putere să-şi depăună icrele?

marți, 15 septembrie 2015

sarabandă



mă ţinea strâns de mână
de parcă aş fi mai avut unde să fug
şi îi era teamă să nu mă piardă

patul reprezenta imensitatea oceanului
în care trupul insulă
căuta să-şi recunoască orizontul

stăteam pe loc, nemişcat
în timp ce lumea toată se-nvârtea haotic
exultând plină de viaţă

nu-ţi fie teamă, eşti cu mine
împreună vom trece pragul noii tale eternităţi

uitând toată zbaterea ce te-a secat

luni, 14 septembrie 2015

pariu cu moartea


sunt bătrân, poate prea bătrân doamnă
dar tot am curajul să pun pariu cu tine
şi spun că nu am noroc
iar ea nu a avut alternative
deci ori spunea că am
ori mă lua la tăvălit
şi astfel am ajuns un paradox
viu dat morţii fără de noroc şi fără de muză
(despre muză pot să spun că a mea este cam ursuză)
deşi am câştigat şi ştiu că nu am noroc
ea nu recunoaşte c-a pierdut
aşa că pentru moment nu mai fac pariu cu nimeni

să mor eu dacă mint

duminică, 13 septembrie 2015

sunt semn de carte



oare ţi-am spus de când aştept
să îmi desfac viaţa la piept
să-mi las tăcerile să zboare
să-nveţe valul cum se moare

poate că nimeni nu bănuie că în spatele jaluzelelor lăsate
e doar o neputinţă mică ce se zbate
să iasă la lumină

de fiecare dată mă aşez între paginile albe
despărţind o tăcere de altă tăcere
care în mod inexplicabil îmi desenează conturul şi piere

m-ai dorit bisectoarea vieţii tale
secantă la toate frământările şi întristările
dar încălzirea globală afectează soarta gheţarilor de la poli iremediabil

zborul cerne-n zare dorul
şi trupurile noastre caligrafiază lent
tot ceea ce pare acut şi strident pe-ntinderea uitării

umerii cad la datorie
tărănd aripile după ei într-o bruscă aporie

stilul fluture e scoborâtor din umere sau e o înălţare de aripă?

vineri, 11 septembrie 2015

Din carnea lemnului ne tragem semnul...


Bătrânul lăsă barda şi-şi înălţă ochii către cerul străveziu. Soarele se rădicase taman în mijlocul namiezii şi cuprindea tot locul cu braţele sale. Îşi scoase clopul lăsând suflarea vântului să-i mângâie pletele cărunte. Apoi luă şlengherul şi-l trecu peste faţă, petrecându-l peste ceafă după care îl lăsă să zăbovească prin plete, răscolindu-le şi buşumându-le. Şi se văzu tânăr fecior alături de ceata junilor cântând pe la hore ori pe la şezători “părul meu nu trebe tuns, numa retezat şi uns”...da, vremuri şi timpuri de demult. Dădu roată jur împrejur, măsurând şi cântărind dealurile domoale, aurite de soare, ce se strecurau până sub poale de pădure, apa cea clară şi neostenită a Ieudului ce strângea roată toate pâraiele şi izvoarele pentru a se petrece sub braţul cel ocrotitor al Izei şi dacă s-ar fi încumetat să se nalţe până-n calea vântului ar fi zărit şi Botiza cu apele ei cele sclipitoare, ar fi bătut din aripă şi-ar fi ajuns până-n sufletul munţilor cărunţilor. Dar orişicât colindase lumea giur-împregiur nu aflase loc mai fain ca aista şi nici ochi mai mândri ca ai Măriei lui, ochi întrebători şi iscoditori ce-l străpungeau până-n adâncul sufletului aducând la primenire toată înecăciunea şi-ntristarea. Că doară nu degeaba se luaseră ei cu drag şi nădejde. Şi iată că şi Domnul le ţinuse partea şi le dăduse din plin câte multe din fiecare. Şi tot ea fusese cea care-l sprijinise atunci când alesese pârloaga de sub poala muntelui taman în capul satului că dară numai aşa putea simţi suflarea pădurii şi cântecul lemnului. Că dacă ar şti lumea câte taine îi suflă la ureche lemnul, s-ar cruci şi s-ar minuna. Că numai aşa izbutise el în fiece trebuşoară, ascultând şi mângâind lemnul, iar acesta nu se ferea că ştia că nu da cu răutate. Şi nu erea om să nu se minuneze de-aşa potriveală şi îndrăzneală. Iar ca să-i mai taie lemnului setea cea mare numai ce-l ungea cu zeamă din sămânţă de in şi-apoi numai ce se aurea lemnul de părea că-i poleit. Se-ntoarse el de pe cărările amintirilor şi mai petrecu odată locurile. De unde ierea el se vedea tăt satul ca-n palma şi mai la o parte către răsărit pe colina dulce a Dealului Mare se afla casa lui. Totul mustea de viaţă, de la cetinile ce se lăsau până către el şi până la iarba deasă ce-ascunde sumedenie de gâze înaripare ori târâtoare ori câte şi mai câte minuni lăsate de Domnul pe pământ. Lângă el odihneau cele trei trunchiuri pe care le tocmise ca să ridice troiţa de-o arvunise a lu Pălimariu. Şi de fiecare dată mângâia lemnul şi-i şopotea vorbe de cele potrivite, şi-acesta se lăsa pe mâna lui, fără-mpotrivire. În toată lucrarea strecurase coardele de viţă că dară nu degeaba spune la Cartea Sfântă că “Eu sunt calea, adevarul şi viaţa” şi tot acolo se arăta prin icoanele cele mici Domnul din rana căruia creşte viţa de vie pomenită de toţi “Isus cu viţa de vie”. Şi-aşa cum se-nălţa coarda înfăşurată în jurul troiţei tot aşa se-aromeşte Sfântul Duh peste tăt locul ce-o poartă. Şi pe braţele troiţei se-nălţau altoaiele de-o parte şi de alta a trunchiului ce aveau să însemne lemnul cu Sfânta Cruce iar sus de tot alintând toate trei capetele troiţa se termena cu coroana cea dătătoare de speranţă întregii suflări omeneşti.
“Ei moşnege, moşnege, te lăsaşi pe seama amintirilor amăgitoare şi uitaşi că ziua încă nu s-o gătat” îşi zise şi se aplecă să-şi ridice barda ca să mai strunjească oleacă în carnea lemnului. De unde, de neunde se abătu aşa pe la coada ochiului o mişcare ca o umbră  şi până să ridice bine ochii numai ce se pomeneşte drept în faţă cu napârstocul cela de Pătru, nepotul de-al treilea de la feciorul al mijlociu. Era tot o rujă-n obraji şi sufla ca berbecele cel pornit să sfarme munţii. Se lăsă pe genunche şi desfăcu braţele ca să-şi primească partea. Suflarea băietului se-amesteca cu barba şi cu pletele moşneagului stârnindu-i zâmbete şi din toată strânsoarea braţelor miculuţe răzbătu vocea cristalină:
-          Bunicule! mă laşi şi pe mine să dau cu bărdiţa ca să curăţ bârna aista de coajă?
-         Da ce-i cu tine aici mai copile? Au n-ai treabă pe-acasă?
-         Ba aş avea io dar nu mă-ndur să nu te cat...
-         Şi ce treabă ai avea mă rog?
-         Apoi trebe să merg până la stână să aduc caşurile cele crude că le tot cere buna să le aivă pentru pomenirea morţilor.
-         Apoi şi ea le cere aşa cu o săptămână-nainte?
-         Apoi o zis că vrea să le puie ca să tragă ceva sare...
-         No măi copile, io te-aş lăsa să te joci cu bărdiţa da tare mi-i că ne-a scoate bună-ta pe prag la noapte de nu-i faci pe plac.
-         Apoi m-oi duce, că-i timp până-n sară, da numa o ţâră să şed cu tine, că tare mi-i drag lemnul cu miroazna lui ce-a crudă şi nevinovată.
-         Apoi cum poa să miroasă un lemn vinovat măi copile?
-         Păi cam cum îi mirosul de la mesele din crâşma hanului.
-         Zău mă?
-         Da bunule, aşa crez io.
-         Da lemnul de la iesle, oare cum mai miroase?
-         Apoi miroase a bot umed şi-a iarbă de cea grasă că doar nu poa să miroasă a stricăciune.
-         I-auzi bre. Şi solzii de şindrilă de pe şură cam cum ar mai mirosi?
-         Apoi aceia miros a soare şi-a pârjol, a ploaie şi-a omat, amestecate...da tot a nevinovăţie miros.
-         Şi-alceva ce mai ştii tu despre lemn?
-         Apoi io nu ştiu mai nica, da tăt vreau să-nvăţ, că vreau de la tălica toati secretele de le ştii. Că tare mi-i drag lemnul. Nu-ş cum să spui, dar de drag ce-mi ie parcă m-aş nunti cu iel, m-aş îmbrăca în straiul lui şi m-aş face copac.
-         Măi copile măi, ai de grijă ce spui că Dumnezau îi mare. El le-aude pă toate şi le ştie mai înainte de a fi gândite...
-         Apoi Bunule, io ştiu ce spui, doar că mi-i drag, că-l simţ cum să zbate să scape de tot prisosul cela şi să iasă la lumină. Facă-se dară voia Domnului, că doară nimic nu să face pa lume fară voie de sus...şi mai ştiu că nimic nu trece albia timpului de n-are şi-um-pic de suflet.
-         Păi şi ce-ai să te faci măi prâsleo? O să-ţi rămâie trupu gol fără-um-pic de suflet în iel?
-         Apoi nu rămâne el gol, de izbelişte, că dară şi sufletu-i ca apa de izvor...din ce dai d-aia curge mai straşnic...şi-apoi la izvorul curat nici măcar seceta cea cruntă nu-i poate stârpi cărarea.
-         Şi de ce-ai vrea tu măi copile să furi meşteşugul de la mine?
-         Apoi Bunule nimic nu-i mai mândru pă lume ca poarta pă care intri, casa în care te petreci şi biserica prin care te înalţi la ceruri în Împărăţia Lui, şi de drag ce-mi ie numai aş sta să cioplesc toată ziulica.
-         Apoi dacă-i aşa, o să cerem învoire de la ai tăi părinţi şi-o să te ieu ucenic pe lângă mine să-mi cari desaga cu cele de trebuinţă, barda, cuţitoaia, sfredelu, dalta şi brişca.
-         Chiar o să vorbeşti Bunule?
-         Da mă ştii tu pe mine pamblicar şi vorbă-n traistă?
-         Apoi Bunule, numai marele Dumnezeu în mila lui m-o cernut pe-aci pe la tălică.
-         Aşa-i măi copile, că doar toate ne vin de la el: şi gândurile, şi visele şi pornirile, toate bunătăţile numai de la El ne vin.
-         Amu parcă-mi vine să zbor aşa ca paserile, numa o clipită şi-oi fi la stână şi-alta-n bătaie de aripă şi m-oi înturna.
-         Apoi, poartă-ţi de grijă să nu-mi vi beteag că io ucenici neputincioşi nu-mi iau.
-         N-ai de grijă Bunule!
Lemnul încruzit sub gura lacomă a bărdiţei strălucea în bătaia soarelui. Bătrânul lăsă bărdiţa să-şi potolească râvna de la răcoarea pământului şi se-aşeză mângâind lemnul cald. Clopul piciului ba se pierdea printre tufane şi iarba ‘naltă ba apărea ţopăind ca o jivină de cea fără de astâmpăr. Dintre toţi, el Pătru era primul care venea singur. Pe toţi ceilalţi îi îndemnase şi-i firitisise trăgând nădejdea ca unul să-i ia urma, dar iată că Domnul poartă tuturor lucrurilor de grijă. Ar fi fost pacat ca să se piarză meşteşugul prin streini. Că numai cine n-o cioplit roata vieţii, mare cât pita-n vatră şi chipul mândrului Soare rătăcitoriu pe cerurile verii şi nu şi-o strecurat îndemânarea printre viţele şi coardele meşteşugit învăluite, acela nu poate spune că s-o ucenicit şi s-o meşterit în tainele vieţii. Dar şi dacă siluieşti lemnul fără să fi trecut chipul bradului în carnea lui nu ţi se iartă în veci şi hodină nu ţi-oi găsi câtu-i veacul împăratul. Din neguri de timp se desprinse o altă icoană dragă lui, Moş Gorun, bunica-su.
Hăt demult, pe când era şi el o zvârlugă de băietan se trăsese pe lânga Moşu’ său care ştia a potrivi toate tainele lemnului şi nu era lucru închipuit sau măcar râvnit pe care să nu se priceapă a-l face, dar cele mai mândre lucrări iereau tot cele mari care măcinau luni de tocmeală şi potriveală. Bunul său meşterise de unul singur făr de ajutori mândreţea de biserică din poalele târgului din Groşi, să aivă şi credincioşii ceia loc de adunare şi îmbărbătare, loc de pomenire şi de închinare. Numai că toată munculiţa lui s-o dus pe apa sâmbetei când gheneralul cela, trimisul grofilor s-o pus cu bombardele pe carnea cea mândră a lemnului de-o prăpădit totul într-o zi. Şi ce jelanie o fost atunci, că plângeau şi cerurile nu numa oamenii adunaţi jur-împregiur. Dar cu toata râvna şi bicisnicia lui, tot n-o putut opri gheneralu şi jandarii lui mulţimea de popor ce intra în biserică să-şi ceară iertare de cumpăna şi surparea ce urmau. Fiecare strângea pe sub suman ori pieptar ba o icoană, ba o năframă, ba o carte sfântă şi curând biserica îşi dete obştescul sfârşit în faţa oamenilor. În taină, pe cărări de munte şi poteci umbrite fiecare suflet îşi dete obolul şi Moşu-său tocmise şi ridicase o altă lucrare din lemn, mai micuţă dar la fel de inimoasă şi toate odoarele şi lucrurile cele sfinte îşi aflară locaş curat şi sfintit cu lacrimă de smirnă şi tămâie. Ehei, multe mai trecuseră oamenii locurilor şi multe mai înduraseră. Că amu dacă nu le mai era dat să aiva locaşuri în sat printre căşi şi ogrăzi ci numa ascunse prin sihle de codri de cei grei şi bătrâni ca însăşi vremea, apoi fiecare om se strângea din una sau din alta şi fiecare tocmea mester de-i strunjea porţi de cele mari, împărăteşti şi când intra în ogradă păşea cu sfială ca atunci când intri în sfântul Altar, iar toţi ai casei erau la fel de nepreţăluit ca şi sfinţii din icoane. Toate astea numai cu iertare de la Dumnăzău să putea că El le dăduse oamenilor dezlegare să-şi ferece comorile în spatele porţilor. De aceea orice om cu credinţă-n suflet şi dragoste de neam când îşi tocmea casa punea mester mare să-i tocmească şi poartă împărăteasca. Şi de fiecare parte se rădica mândrul soare ca lumina lui sâ nu sece în curtea-aceia, jur împrejurul stâlpilor se ridicau coarde de viţă pentru ca totul să-i rodească asemeni, iar veselia şi bunăstarea să se pogoare asupra. Şi mai era şi nelipsitul brad, copacul-frate ce-nsoţeşte omul în drumul său de la naştere prin poarta cea mare a nuntirii şi apoi pe drumul de scăpătat către cealalta lume. Şi tot acolo se găsea şi pita pentru ca ea să nu lipsească omului. Mai era şi şarpele casei, înţeleptul, ce le ducea pe toate şi bune şi rele, după cum i se poruncise încă de la zidire şi fiecare meşter mai adăuga sau mai scotea după cum era cererea. De la Moşu-său desluşise el tainele înfrăţirii dintre lemnul de gorun şi cel de brad, despre îndinţarea în coadă de rândunică, despre borte şi cuie, ghinturi şi însăilări, despre cernerea firului la streşini şi cătarea şindrilei, dar câte nu aflase şi câte nu avea de spus. Bine că i-o scos în cale Domnul Dumnezău pe mânzocul aista de Pătru că prea săgeta şi sângera în adâncuri. Măcar aşa ştia că nu trudise de pomană şi că meşteşugul său trăia între aceleaşi hotare, că doară nu degeaba vorbesc meşterii şi întelepţii cei din vechime că dacă nu sădeşti lângă biserica cea nouă de-o porneşti un puiandru de gorun sau de brad ca să se-frăţească lemnul viu cu cel truditor la zidire şi să-i ieie sufletul sub aripa cea vie a coroanei sale, apoi lemnul cela din biserică se tocmeşte morţii şi pieirii şi dacă nu-l trăzneşte însăşi Domnul apoi sigur îl macină carii şi putregaiurile. Şi-aşa cum toţi morţii şi trecuţii îşi fac veacul în curtea bisericii la umbra vârtoasă a copacilor ce-mpresoară mândrul locaş cu taina trăirii tot aşa şi meşterul se strecoară la umbra calfelor şi-a ucenicilor trăind în veac de veac.
Gandurile îl purtară mai apoi şi mai departe pe când i-o venit vremea ca să se ieie în faţa lumii şi-a lui Dumnezeu. Şi-atunci şi-o luat inima-n dinţi şi s-o-ncercat mai întâi la poarta Comanilor pe-a căror mândră copilă, Maria, o plăcuse încă de la-nceput. Ei i-o mărturisit mai întâi jarul şi pălălaia inimii şi tot ei i-o şi spus: “Mărie, fată dragă, ştii bine că te-am aşezat în mijlocul sufletului ca pe-o sfântă icoană aducătoare de pace şi linişte, iar focurile inimii nu-mi dau pace şi m-aduc tăt împrejurul porţilor să-ţi mai văd mersul, să-ţi mai aud glasul. Io una însă-ţi spui, că io mi-s frate cu lemnul şi de meseria me nu m-oi lăsa. Din asta pricină io oi fi mai mult plecat prin drumurile mele şi tu tot stâlp şi reazem casei oi fi. Dacă tu crezi că-i cu putirinţă şi c-a fi bine aşe, apoi io m-oi îndrezni să te cer la tătâne-tău sşi mumă-ta ca să-mi fi soaţă credincioasă, iar de zici ba apoi Dumnezou să-ţi deie sănătate că io nu te stric din trebile tale.” Atât io spus ş-o privit cu strângere de inimă chipul fetei. Da nici ea n-o stat mult pă gânduri şi s-o-ncuvinţat la astă giuruire. Ş-o vinit nunta, şi-apoi împreună s-au rânduit de-au rădicat casa, el o tocmit poarta cea mare prin care or intrat ei în rândul lumii, tot el o tocmit şi stâlpii fântânii şi coperiş drăniţit în două ape, o rădicat alăturea şi o troiţă de-nchinare şi mulţumire Domnului, pentru toate câte le-a da şi-apoi şi-o tocmit meşteşugul ca să-şi poată îndestula casa şi sufletele ce i le-a da în grije Domnul. Şi-apoi poartă după poartă şi biserică după biserică or ieşit din mânurile lui. Şi cu toate drumurile şi priponirile avute, tot i-o-nvrednicit Domnul cu cinci coconi, care mai de care mai mândru dar din toti cinci unul nu i s-o strecurat în palmă ca să-i fure meşteşugul. Şi toată viaţa o fost alăturea de ea şi ea io fost alăturea tot timpul şi niciunul n-o avut cuvânt de lăcrimare sau pricină de-ndoială. Uneori i se făcea de ducă, şi-apoi pleca acolo unde-l ducea Ăl de Sus, ba în câte-o poiană, ba în câte un afund de pădure sau pe lângă o coastă de piatră dezgolită şi acolo îţi croia bordei şi până nu termina lucrarea ce-i apăsa sufletul nu pleca. Şi de fiecare dată se pomenea cu ea alăturea cu traista plină cu de-ale gurii şi de schimburi de primeneală şi de câte ori o-ntreba cum de l-o găsit, ea tăcea şi doar îi lua mâna şi i-o apăsa pe coşul chieptului, acolo unde se zgribuleşte inima ca o păsăruică în plină spaimă. Nici nu apuca să-şi termine lucrarea, care fie ca iera o bisericuţă ori o troiţă cu o chilioară alături că se şi ducea vestea şi popor de suflete venea care cu o lucrătură aleasă, care cu o icoană, care cu o cădelniţă, care cu ceară de cea curată şi de fiecare dată se găsea un suflet chinuit ce lua zidirea şi o primenea şi o păstra în bună cuviinţă. Peste ani se afla că o nouă adăpostire, ori un schit mai micuţ se strângea pe lângă zidirile sale. Dar mai iereau şi sate de cele ce-şi doreau cu râvnă s-aducă înlăuntrul lor cuvântul Domnului şi atunci îl chemau ca să ieie măsurile, să cântărească toate cele de trebuinţă, să tocmească şi sa cerceteze tălpile cele groase, trunchiurile pentru bârne, lemnele de grinzi, de coaste, până şi trunchiurile pentru sindrilă. De fiecare dată era rugat să găsească şi locul potrivit. Şi tot timpul cât se preumbla, asculta cum şuieră vântul, cerceta după cum arde soarele, întreba despre cum bate ploaia şi omătul, unde se strânge şi cum s-adună la câte o viforniţă. Şi după ce tropotea pământul ca să-i asculte şi lui oful se hotăra ba pe o coastă de deal ori chiar pe creastă în calea vânturilor, ori într-o fundătură a satului ce da într-un luminiş iar uneori îndemna oamenii să-i ierte îndrăzneala şi se strecura pe poteci de pădure până în inima câte unei poieni largi în mijlocul căreia iera câte o bătrâneţe de copac ce-şi aştepta zidirea şi-nfrăţirea. Şi acolo unde hotăra el, acolo se punea. Ş-poi lăsa lemnul ales aşa ca până prin al treilea an, cam cât îi trebuia să-şi dreagă dorul şi să-şi cate drumurile în zirire şi-l tot cerceta până când se ridicau ţincuşe din coajă, parcă întrebătoare, parcă nehotărâte, dar nu-l lăsa nici prea mult răstimp în zăcere şi aşteptare. În tot aist timp, suflarea satului strângea pietre de cele turtite şi săpau în trupul pământului şanţurile aşa după cum le desena el cu urma. Apoi sătenii aduceau lut de cel galben şi gras pe care-l aşterneau ca o broboadă şi-abia apoi sub conducerea meşterilor pietrari tocmeau pietrele cele mari ca să steie singure fără sprijinire şi stricare. Apoi croiau un şorţ de lemn şi turnau aşa ca o pojghiţă de-o palma de pietriş mărunţel mestecat cu nisip uscat, după care umpleau tot şantul cela cu lut de cel galben ca să ţie furişarea boalelor cât mai departe de zidire. Abia apoi strecurau ceară de cea curată mestecată cu răşină şi astfel se-nfierbânta temelia cea de piatra şi se ferea de năvălirea apelor sau a gazelor stricăcioase. Şi-abia de-acum venea rândul lui să-şi depene meşteşugul potrivind şi tocmind, strunjind şi strunind, crestând şi sfredelind carnea lemnului şi toate se făceau în linişte şi pace, fără de pricină sau zaveră. Şi lumea stătea şi căsca gura şi nu îi venea să creadă că din carnea lemnului ce-a iute pieritoare sub patima focului, poate să se nască aşa mândreţe de locaş numai bun de sfinţit şi-mpodobit. Şi nu iera o ţincuşă ieşită în afară, nu iera un căpătâi de cui care să strice luciul, nu iera ieşitură sau îmbucătură ca să zgârâie vederea, privegherea sau mângâierea. De fiecare dată la terminare se-nchina în faţa zidirii, săruta carnea încă tremurătoare a lemnului şi-şi cerea iertare pentru durerea pricinuită, apoi cu smerenie îşi cerea iertare în faţa Domnului pentru îndrăzneala de-a se apropia de cerurile Lui. Căci din vârful turlei vedea cum cerul îşi lăsa capul ostenit de aşteptare şi-mpreună petrec ceasul de taina al îndurări. Aşa se face că peste tot locul îşi afla pomenire. Şi poate că la finele tuturor timpurilor, numele său va fi trecut cu litere de viaţă veşnică în cărţile cele mari ale judecăţii. Aşa s-a petrecut timpul şi nu poate spune că i-a fost viaţa fără de căpătâi sau fără de reazem. Mulţămită braţelor sale şi credinţei că toate le poate îndura şi împlini cu ajutorul lui Christos, îşi văzuse coconii ridicaţi, fiecare pe la casa lui şi în bună stare cu nuntă şi hore, îşi văzu nepoţii şi nepoatele, îşi aflase tihna alături de femeia vieţii, dar iată că focul viu nu-i dădea pace şi-l făcea încă să se caţere pe schele caselor, printre coaste de biserică, ori călare pe câte un stâlp ce nădusea sub apăsarea palmelor sale...
Iar amu îi dete Domnul şi-un flăcăiaş din neam pe care să-l pornească pe drumul tainelor ştiute şi neştiute, spuse şi nespuse, crescute odată cu el în carnea palmelor...şi da, Pătru se vedea a fi şi el frate cu bradul şi suflet în suflet lemnului şi simţea că meşteşugul său o să treacă anii şi veacurile. Din cerurile ce poate că s-or îndura ca să-l primească, o să-şi petreacă cu drag toate zidirile atât cele din carnea lemnului cât şi cele din carne vie ce i le-o dat Domnul, ca doară aşa se scrie istoria neamului, în carnea stâlpilor de poartă, în taina locaşurilor de adunare şi-nchinăciune şi-n lacrima troiţelor ce stăpânesc înălţimile şi răspântiile...


marți, 8 septembrie 2015

ziua în care



numele Domnului nu a mai fost rostit nicăieri în lume
iar zgomotele se sufocau trăgând cu durere tăcerile în piept
cum altfel aş putea să povestesc toată moartea
decât călcând în picioare uitarea?

ziua în care nimeni nu s-a mai dus la muncă
a înseamnat o mare zădărnicie a porţilor care nu-şi mai găseau locul
şi la fabrica de îngheţată depozitele erau înţesate cu pachete
ce păstrau temperatura optimă supravieţuirii produsului
stau şi mă întreb ce se va alege de tonele de îngheţata
pe care nu le va mai mânca nimeni
şi când temperatura din depozite
se va târâ cu greu până afară

şi am călcat în picioarele degetele care tastează aceste rânduri
fără a mă lua la întrecere cu moartea pe care nu ştiam cum să o povestesc
încercând să trezesc la viaţă zgomotele căzute fără suflare
şi rostirea ce nu poate exista fără suflare


nicicând

în spatele cortinei



spectacolul trage să moară
cuşca sufleorului are caluşul pus
iar sunetele fac piruete inutile

cuvintele încearcă să-şi facă loc
printre buze uscate
pline de rujul vocalelor vorace

luminile tăcerii au nevoie de filtre
care să atenueze rictusurile nonverbale
ce se chinuie să descifreze semnele

aversele verbale
au provocat inundaţii torenţiale

ce duc la vale sunete scrâşnite

farame...

ce-ar pierde lumea daca mor si eu?

suntem cum suntem aplecati sub vremuri
iar fiara-si rade-n hohot de-ale noastre spaime

si iata vremea cand teroarea merge pe picioare
s-a catarat pe spaimele-amortite

cand Auschwitz-ul si Gulagul se-mbraca-n haine noi de sarbatoare
oricum s-ar numi ele, mersul lor triumfalist nu seamana decat teroare


sa nu te-ncrezi in taine si msterii


vin timpuri grele

***

să nu mă-ntrebi

păstrează-ţi toate semnele de întrebare
cârlige spânzurând pe bolta nopţii
şi uită stelele ce –n nori de nepăsare
se-ascund cu nerostirea care doare

ziua de astăzi e o uşă, o uşă ca oricare alta
trecând prin ea o nouă uşă aşteaptă doar trecerea ta

ascultă vocile din jurul tău

***

fear

why are we afraid to say...
words, words, words
we are so close but in the same time far away
words, words, words
we are the world and world is love

duminică, 6 septembrie 2015

Gând de spaimă


Furia lor e şi furia mea
Ei sunt eu şi eu sunt ei
Mâinile lor sunt mâinile mele
Iar ochii lor văd numai ceea ce le arăt
Şi m-au creat pentru că i-am vrut.

Au distrus tot ce ţinea de trecut
Ei strigă în locul meu, vocea mea nu se stinge
Toţi îmi cunosc puterea de care nici eu nu ştiam
Mila, răbdarea, ameninţarea şi raţiunea nu au putere
Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Sângele sânge cere.

Rugaţi-vă pentru sufletul fratelui Alexandru
Dacă vreţi să credeţi că va fi de ajuns.
Dar voi ştiţi că nu e.
Căci l-am luat
Dându-vă unitate.

Puterea se naşte când încerci să supui
Puterea dospeşte, tu singur o spui
Puterea este adevăr
Jumătatea nemâncată de măr
Sentinţa ce-şi cere călău.

Eram sufletul din trupurile voastre
Până când m-aţi părăsit aruncându-vă-n urlete sinistre:
La moarte! La moarte! De ea să aibă parte
Şi i-am lăsat, şi-am râs şi-am plâns
căci nu-i vedeam în moarte


sâmbătă, 5 septembrie 2015

autobiografie


despre morţi numai de bine  sau cel puţin aşa se cere
ca să nu pătăm memoria duşilor cu pluta
pentru că sunt cazuri când Styxul vomită numele murdărite
de trebuie să le suportăm încă o eternitate de-a noastră muritoare
ţinând cont că trebuie să mă vorbesc de bine
voi alunga numele care se tot strecoară printre picioarele mele
şi nu voi aminti nici de sticlele goale pe care le strâng din cauza etichetelor colorate
în rest, ochii mei desferecau cerurile puţin şaşiu de la oboseală
iar vorbirea îmi era puţin peltică şi graseiată
pentru că încă de la şcoala primară mi-a plăcut r-ul franţuzesc
şi l-am păstrat ca să-mi îmbogăţesc blazonul
dar urechile, urechile erau de-a dreptul geniale
ştiau să asculte fără să crâcnească
şi dădeau din cap de-a dreptul mângâietor
am avut şi multe lacrimi discrete de-a lungul timpului
şi chiar şi rânjete sulemenite în zâmbete gingaşe şi pline de simţire
dar în rest nimic deosebit
degetele mele erau la fel de lungi sau de groase ca ale oricărui june
dispus să lupte cu vulcanii acneeici strânşi într-un cerc de foc circum-oceanic
iar felul longilin şi uscat aducea mai mult a schelet didactic dintr-un cabinet medical
decât a corp dispus să iubească şi să fie iubit
poate că v-aţi fi aşteptat să vă povestesc scene de viaţă sau de moarte
dar pentru mine moartea a fost ca ultima cameră din apartament
puţin mai friguroasă şi mai întunecoasă decât restul
poate şi din cauza copacului ce-mi crescuse
din plămânul drept
întinzându-şi coroana până-n înaltul cerului gurii
cred că şi asta era unul din motivele
pentru care vorbirea mea era scumpă la vedere
(din cauză de ghimpi şi coajă noduroasă)
în rest, nimic deosebit
şi după cum spuneam: despre morţi numai de bine
dar dacă chiar trebuie să mai trec ceva
atunci ar trebui trecuta toată lista cărţilor citite
ştiu că nu mai are nici o importanţă
dar îmi face bine să pierd timpul
încercând să-mi aduc aminte

de toţi oameni cărţi care m-au însoţit

vineri, 4 septembrie 2015

acolo sus cineva mă iubeşte


altfel cum poţi să-ţi explici marea de linişte din jur
care-mi şterge urmele ferindu-mă de răstignirea cumpenelor
şi de veninul cuvintelor tăcerii

cu palme goale îndepărtează spinii şi colţii pietrelor
netezind drumul somnambul
ce trece pe roşu toate arterele şi venele

palmele lui modelează sunetele
ştergându-le cearcănele disonante
şi pline de litere muribunde

poate că viaţa mea s-ar fi petrecut altfel
un déjà vu vijelios dar sub aripa lui mă bucur de stabilitate
morenă prinsă-n carnea grea de gheaţă

cerurile se deschid, gură de pod fără scară
tainele prinse în pânze de paianjeni

ţin socoteala anilor pe degete

cum am ajuns în spam



caută şi vei găsi

sunt timpuri şi locuri spre care plec
fără să ştiu dacă voi ajunge vreodată la liman
pentru că urmele mele dispar sub pătura deasă a gazonului

cândva lumea asta era o lume pustie
acum mai mult de jumătate se strecoară sub cearceaful
de gazon crud, mătăsos, plin de uitare

dacă nu-ţi mai apar în spam
înseamnă că m-am pierdut printre adresele de email
sau poate că nu mai sunt pe lista neagră

dar dacă vei căuta în spam pe sub dărâmături
poate că vei mai găsi resturi de cuvinte ce ne-au aparţinut

sau poate că nu

joi, 3 septembrie 2015

am obosit să fiu prost


Carol întâiul rege al României nu s-a plâns că România  
e imaginea mojiciei într-un balcanism imuabil
plină de mitocănie şi gunoaie
şi-a suflecat mânecile,
a făcut un război de independenţă
şi un castel la Peleş
ca să aibă unde urca trenurile
şi spre deosebire de românii adevăraţi din ziua de azi
el chiar a crezut în steaua acestui popor
indiferent dacă dacii erau sau nu popor adamic
ziditor de piramide, de religii monoteiste
sau rupt din coaste imperiale
poate că aceste locuri au fost pustii
şi până în secolul trecut
au aşteptat mana cerească
dar cu schimbările climatice tot mai virulente
mana nu a mai căzut decât în deşert
hrănind speranţele deşarte
ale căutătorilor de ţiţei
am obosit să mi se tot repete
că topurile mondiale au locurile goale numai la sfârşit
şi că patul nostru cel de toate nopţile
e moştenit de la Procust
şi ca să nu ne luăm nasul la purtare
în fiecare seară ne mai tăiem
capul sau picioarele

ca să intrăm în istoria croită de ei...

miercuri, 2 septembrie 2015

în temniţa indiferenţei lui


muriel barbery sau cum să ascunzi arma crimei

sunt cuvinte care dor prin însăşi alaturarea lor de viaţă
şi durerea nu e totul,
pentru că uitarea în mlaştina indiferenţei
sau pasul greşit în nisipurile mişcătoare
aduc moartea prin sufocare
la fel şi indiferenţa
care face mai multe victime decât bolile de inimă
sau decât virulenţa unei epidemii
şi ea roade în tăcere
cangrenă molfăind celulă după celulă
până la ultimul neuron
ziua se naşte moartă
purtându-şi putreziciunea
orele scuipă sânge
iar minutele gâfâie atinse de fibroză
răceala te cotropeşte
uitarea sapă la temelia sufletului
iar lanţurile
mâncate de rugină

sprijină limbile clopotului

povestea degetelor


când ţi se taie capul se cheamă că te decapitează
dar oare cum poţi să spui când ţi se taie degetele pentru păcate inimaginabile?

la început am avut degete acadele, fiecare cu gustul şi cu temerile sale
arătând aripile îngerilor ce poposeau pe streaşina ochiului
să-mi descânte de noapte şi de suspin

apoi degetele s-au numit curiozitate
tropăind alandala prin viaţă printre cifre şi litere
răsturnând lumea cu întrebările lor nepotolite

când s-a-mprimăvărat sângele
degetele au luat nume de mângâiere
adunând freamăt de buze şi clocot de cupolă feciorelnică

şi rând pe rând au luat nume de muncă, de leagăn, de patimă
cu responsabilitate, cu dăruire, cu tăceri prelungi
până-n adâncul amprentelor

acum, degetele treieră frunzele galbene, ostenite de atâta verde
şi se ascund în pământ cu demnitatea bulbilor
aşteptând o nouă îmbobocire

dacă nu ar fi semnele scrise în coaja lor
le-ai freca prometeic

în speranţa unei ultime scântei

în final



adevăruri ascunse în cuvinte
cuvinte ascunse printre tăceri
şi tăceri ascunse printre uitări

am obosit să tot aştept semnele ce veştejesc la capătul verii
pielea îmi crapă şi curge luând cu ea verdele întrebărilor nespuse
iar tăcerile se scutură căpătând culoarea putreziciunii
mi-e dor de liniştea cu care mă-mbrăcam
şi m-ascundeam în noapte ca să nu mă vadă vârcolacii
am tam tina tiri mogo dina
viaţa e coroana de spini pe care o primeşti
ca semn de bună purtare
şi fiecare zi e o nouă diplomă ce atestă prezenţa la cursuri
sunt momente în care moartea te-ndeamnă la joacă
dar clopoţelul sună, absenţele sunt motivate
şi orele continuă
până când ţi se restituie carnetul de note
cu toate bunele şi relele
sunt zile în care îţi întinzi palmele ca să-ţi primeşti pedeapsa
dar constaţi că nu este nimeni care să te mustre
şi cu obidă întorci capul şi spui

oare chiar m-am ostenit degeaba?