Din carnea lemnului ne tragem semnul...

Bătrânul lăsă barda şi-şi înălţă ochii către cerul străveziu. Soarele se rădicase taman în mijlocul namiezii şi cuprindea tot locul cu braţele sale. Îşi scoase clopul lăsând suflarea vântului să-i mângâie pletele cărunte. Apoi luă şlengherul şi-l trecu peste faţă, petrecându-l peste ceafă după care îl lăsă să zăbovească prin plete, răscolindu-le şi buşumându-le. Şi se văzu tânăr fecior alături de ceata junilor cântând pe la hore ori pe la şezători “părul meu nu trebe tuns, numa retezat şi uns”...da, vremuri şi timpuri de demult. Dădu roată jur împrejur, măsurând şi cântărind dealurile domoale, aurite de soare, ce se strecurau până sub poale de pădure, apa cea clară şi neostenită a Ieudului ce strângea roată toate pâraiele şi izvoarele pentru a se petrece sub braţul cel ocrotitor al Izei şi dacă s-ar fi încumetat să se nalţe până-n calea vântului ar fi zărit şi Botiza cu apele ei cele sclipitoare, ar fi bătut din aripă şi-ar fi ajuns până-n sufletul munţilor cărunţilor. Dar orişicât colindase lumea giur-împregiur nu aflase loc mai fain ca aista şi nici ochi mai mândri ca ai Măriei lui, ochi întrebători şi iscoditori ce-l străpungeau până-n adâncul sufletului aducând la primenire toată înecăciunea şi-ntristarea. Că doară nu degeaba se luaseră ei cu drag şi nădejde. Şi iată că şi Domnul le ţinuse partea şi le dăduse din plin câte multe din fiecare. Şi tot ea fusese cea care-l sprijinise atunci când alesese pârloaga de sub poala muntelui taman în capul satului că dară numai aşa putea simţi suflarea pădurii şi cântecul lemnului. Că dacă ar şti lumea câte taine îi suflă la ureche lemnul, s-ar cruci şi s-ar minuna. Că numai aşa izbutise el în fiece trebuşoară, ascultând şi mângâind lemnul, iar acesta nu se ferea că ştia că nu da cu răutate. Şi nu erea om să nu se minuneze de-aşa potriveală şi îndrăzneală. Iar ca să-i mai taie lemnului setea cea mare numai ce-l ungea cu zeamă din sămânţă de in şi-apoi numai ce se aurea lemnul de părea că-i poleit. Se-ntoarse el de pe cărările amintirilor şi mai petrecu odată locurile. De unde ierea el se vedea tăt satul ca-n palma şi mai la o parte către răsărit pe colina dulce a Dealului Mare se afla casa lui. Totul mustea de viaţă, de la cetinile ce se lăsau până către el şi până la iarba deasă ce-ascunde sumedenie de gâze înaripare ori târâtoare ori câte şi mai câte minuni lăsate de Domnul pe pământ. Lângă el odihneau cele trei trunchiuri pe care le tocmise ca să ridice troiţa de-o arvunise a lu Pălimariu. Şi de fiecare dată mângâia lemnul şi-i şopotea vorbe de cele potrivite, şi-acesta se lăsa pe mâna lui, fără-mpotrivire. În toată lucrarea strecurase coardele de viţă că dară nu degeaba spune la Cartea Sfântă că “Eu sunt calea, adevarul şi viaţa” şi tot acolo se arăta prin icoanele cele mici Domnul din rana căruia creşte viţa de vie pomenită de toţi “Isus cu viţa de vie”. Şi-aşa cum se-nălţa coarda înfăşurată în jurul troiţei tot aşa se-aromeşte Sfântul Duh peste tăt locul ce-o poartă. Şi pe braţele troiţei se-nălţau altoaiele de-o parte şi de alta a trunchiului ce aveau să însemne lemnul cu Sfânta Cruce iar sus de tot alintând toate trei capetele troiţa se termena cu coroana cea dătătoare de speranţă întregii suflări omeneşti.

“Ei moşnege, moşnege, te lăsaşi pe seama amintirilor amăgitoare şi uitaşi că ziua încă nu s-o gătat” îşi zise şi se aplecă să-şi ridice barda ca să mai strunjească oleacă în carnea lemnului. De unde, de neunde se abătu aşa pe la coada ochiului o mişcare ca o umbră  şi până să ridice bine ochii numai ce se pomeneşte drept în faţă cu napârstocul cela de Pătru, nepotul de-al treilea de la feciorul al mijlociu. Era tot o rujă-n obraji şi sufla ca berbecele cel pornit să sfarme munţii. Se lăsă pe genunche şi desfăcu braţele ca să-şi primească partea. Suflarea băietului se-amesteca cu barba şi cu pletele moşneagului stârnindu-i zâmbete şi din toată strânsoarea braţelor miculuţe răzbătu vocea cristalină:

-          Bunicule! mă laşi şi pe mine să dau cu bărdiţa ca să curăţ bârna aista de coajă?

-         Da ce-i cu tine aici mai copile? Au n-ai treabă pe-acasă?

-         Ba aş avea io dar nu mă-ndur să nu te cat...

-         Şi ce treabă ai avea mă rog?

-         Apoi trebe să merg până la stână să aduc caşurile cele crude că le tot cere buna să le aivă pentru pomenirea morţilor.

-         Apoi şi ea le cere aşa cu o săptămână-nainte?

-         Apoi o zis că vrea să le puie ca să tragă ceva sare...

-         No măi copile, io te-aş lăsa să te joci cu bărdiţa da tare mi-i că ne-a scoate bună-ta pe prag la noapte de nu-i faci pe plac.

-         Apoi m-oi duce, că-i timp până-n sară, da numa o ţâră să şed cu tine, că tare mi-i drag lemnul cu miroazna lui ce-a crudă şi nevinovată.

-         Apoi cum poa să miroasă un lemn vinovat măi copile?

-         Păi cam cum îi mirosul de la mesele din crâşma hanului.

-         Zău mă?

-         Da bunule, aşa crez io.

-         Da lemnul de la iesle, oare cum mai miroase?

-         Apoi miroase a bot umed şi-a iarbă de cea grasă că doar nu poa să miroasă a stricăciune.

-         I-auzi bre. Şi solzii de şindrilă de pe şură cam cum ar mai mirosi?

-         Apoi aceia miros a soare şi-a pârjol, a ploaie şi-a omat, amestecate...da tot a nevinovăţie miros.

-         Şi-alceva ce mai ştii tu despre lemn?

-         Apoi io nu ştiu mai nica, da tăt vreau să-nvăţ, că vreau de la tălica toati secretele de le ştii. Că tare mi-i drag lemnul. Nu-ş cum să spui, dar de drag ce-mi ie parcă m-aş nunti cu iel, m-aş îmbrăca în straiul lui şi m-aş face copac.

-         Măi copile măi, ai de grijă ce spui că Dumnezau îi mare. El le-aude pă toate şi le ştie mai înainte de a fi gândite...

-         Apoi Bunule, io ştiu ce spui, doar că mi-i drag, că-l simţ cum să zbate să scape de tot prisosul cela şi să iasă la lumină. Facă-se dară voia Domnului, că doară nimic nu să face pa lume fară voie de sus...şi mai ştiu că nimic nu trece albia timpului de n-are şi-um-pic de suflet.

-         Păi şi ce-ai să te faci măi prâsleo? O să-ţi rămâie trupu gol fără-um-pic de suflet în iel?

-         Apoi nu rămâne el gol, de izbelişte, că dară şi sufletu-i ca apa de izvor...din ce dai d-aia curge mai straşnic...şi-apoi la izvorul curat nici măcar seceta cea cruntă nu-i poate stârpi cărarea.

-         Şi de ce-ai vrea tu măi copile să furi meşteşugul de la mine?

-         Apoi Bunule nimic nu-i mai mândru pă lume ca poarta pă care intri, casa în care te petreci şi biserica prin care te înalţi la ceruri în Împărăţia Lui, şi de drag ce-mi ie numai aş sta să cioplesc toată ziulica.

-         Apoi dacă-i aşa, o să cerem învoire de la ai tăi părinţi şi-o să te ieu ucenic pe lângă mine să-mi cari desaga cu cele de trebuinţă, barda, cuţitoaia, sfredelu, dalta şi brişca.

-         Chiar o să vorbeşti Bunule?

-         Da mă ştii tu pe mine pamblicar şi vorbă-n traistă?

-         Apoi Bunule, numai marele Dumnezeu în mila lui m-o cernut pe-aci pe la tălică.

-         Aşa-i măi copile, că doar toate ne vin de la el: şi gândurile, şi visele şi pornirile, toate bunătăţile numai de la El ne vin.

-         Amu parcă-mi vine să zbor aşa ca paserile, numa o clipită şi-oi fi la stână şi-alta-n bătaie de aripă şi m-oi înturna.

-         Apoi, poartă-ţi de grijă să nu-mi vi beteag că io ucenici neputincioşi nu-mi iau.

-         N-ai de grijă Bunule!

Lemnul încruzit sub gura lacomă a bărdiţei strălucea în bătaia soarelui. Bătrânul lăsă bărdiţa să-şi potolească râvna de la răcoarea pământului şi se-aşeză mângâind lemnul cald. Clopul piciului ba se pierdea printre tufane şi iarba ‘naltă ba apărea ţopăind ca o jivină de cea fără de astâmpăr. Dintre toţi, el Pătru era primul care venea singur. Pe toţi ceilalţi îi îndemnase şi-i firitisise trăgând nădejdea ca unul să-i ia urma, dar iată că Domnul poartă tuturor lucrurilor de grijă. Ar fi fost pacat ca să se piarză meşteşugul prin streini. Că numai cine n-o cioplit roata vieţii, mare cât pita-n vatră şi chipul mândrului Soare rătăcitoriu pe cerurile verii şi nu şi-o strecurat îndemânarea printre viţele şi coardele meşteşugit învăluite, acela nu poate spune că s-o ucenicit şi s-o meşterit în tainele vieţii. Dar şi dacă siluieşti lemnul fără să fi trecut chipul bradului în carnea lui nu ţi se iartă în veci şi hodină nu ţi-oi găsi câtu-i veacul împăratul. Din neguri de timp se desprinse o altă icoană dragă lui, Moş Gorun, bunica-su.

Hăt demult, pe când era şi el o zvârlugă de băietan se trăsese pe lânga Moşu’ său care ştia a potrivi toate tainele lemnului şi nu era lucru închipuit sau măcar râvnit pe care să nu se priceapă a-l face, dar cele mai mândre lucrări iereau tot cele mari care măcinau luni de tocmeală şi potriveală. Bunul său meşterise de unul singur făr de ajutori mândreţea de biserică din poalele târgului din Groşi, să aivă şi credincioşii ceia loc de adunare şi îmbărbătare, loc de pomenire şi de închinare. Numai că toată munculiţa lui s-o dus pe apa sâmbetei când gheneralul cela, trimisul grofilor s-o pus cu bombardele pe carnea cea mândră a lemnului de-o prăpădit totul într-o zi. Şi ce jelanie o fost atunci, că plângeau şi cerurile nu numa oamenii adunaţi jur-împregiur. Dar cu toata râvna şi bicisnicia lui, tot n-o putut opri gheneralu şi jandarii lui mulţimea de popor ce intra în biserică să-şi ceară iertare de cumpăna şi surparea ce urmau. Fiecare strângea pe sub suman ori pieptar ba o icoană, ba o năframă, ba o carte sfântă şi curând biserica îşi dete obştescul sfârşit în faţa oamenilor. În taină, pe cărări de munte şi poteci umbrite fiecare suflet îşi dete obolul şi Moşu-său tocmise şi ridicase o altă lucrare din lemn, mai micuţă dar la fel de inimoasă şi toate odoarele şi lucrurile cele sfinte îşi aflară locaş curat şi sfintit cu lacrimă de smirnă şi tămâie. Ehei, multe mai trecuseră oamenii locurilor şi multe mai înduraseră. Că amu dacă nu le mai era dat să aiva locaşuri în sat printre căşi şi ogrăzi ci numa ascunse prin sihle de codri de cei grei şi bătrâni ca însăşi vremea, apoi fiecare om se strângea din una sau din alta şi fiecare tocmea mester de-i strunjea porţi de cele mari, împărăteşti şi când intra în ogradă păşea cu sfială ca atunci când intri în sfântul Altar, iar toţi ai casei erau la fel de nepreţăluit ca şi sfinţii din icoane. Toate astea numai cu iertare de la Dumnăzău să putea că El le dăduse oamenilor dezlegare să-şi ferece comorile în spatele porţilor. De aceea orice om cu credinţă-n suflet şi dragoste de neam când îşi tocmea casa punea mester mare să-i tocmească şi poartă împărăteasca. Şi de fiecare parte se rădica mândrul soare ca lumina lui sâ nu sece în curtea-aceia, jur împrejurul stâlpilor se ridicau coarde de viţă pentru ca totul să-i rodească asemeni, iar veselia şi bunăstarea să se pogoare asupra. Şi mai era şi nelipsitul brad, copacul-frate ce-nsoţeşte omul în drumul său de la naştere prin poarta cea mare a nuntirii şi apoi pe drumul de scăpătat către cealalta lume. Şi tot acolo se găsea şi pita pentru ca ea să nu lipsească omului. Mai era şi şarpele casei, înţeleptul, ce le ducea pe toate şi bune şi rele, după cum i se poruncise încă de la zidire şi fiecare meşter mai adăuga sau mai scotea după cum era cererea. De la Moşu-său desluşise el tainele înfrăţirii dintre lemnul de gorun şi cel de brad, despre îndinţarea în coadă de rândunică, despre borte şi cuie, ghinturi şi însăilări, despre cernerea firului la streşini şi cătarea şindrilei, dar câte nu aflase şi câte nu avea de spus. Bine că i-o scos în cale Domnul Dumnezău pe mânzocul aista de Pătru că prea săgeta şi sângera în adâncuri. Măcar aşa ştia că nu trudise de pomană şi că meşteşugul său trăia între aceleaşi hotare, că doară nu degeaba vorbesc meşterii şi întelepţii cei din vechime că dacă nu sădeşti lângă biserica cea nouă de-o porneşti un puiandru de gorun sau de brad ca să se-frăţească lemnul viu cu cel truditor la zidire şi să-i ieie sufletul sub aripa cea vie a coroanei sale, apoi lemnul cela din biserică se tocmeşte morţii şi pieirii şi dacă nu-l trăzneşte însăşi Domnul apoi sigur îl macină carii şi putregaiurile. Şi-aşa cum toţi morţii şi trecuţii îşi fac veacul în curtea bisericii la umbra vârtoasă a copacilor ce-mpresoară mândrul locaş cu taina trăirii tot aşa şi meşterul se strecoară la umbra calfelor şi-a ucenicilor trăind în veac de veac.

Gandurile îl purtară mai apoi şi mai departe pe când i-o venit vremea ca să se ieie în faţa lumii şi-a lui Dumnezeu. Şi-atunci şi-o luat inima-n dinţi şi s-o-ncercat mai întâi la poarta Comanilor pe-a căror mândră copilă, Maria, o plăcuse încă de la-nceput. Ei i-o mărturisit mai întâi jarul şi pălălaia inimii şi tot ei i-o şi spus: “Mărie, fată dragă, ştii bine că te-am aşezat în mijlocul sufletului ca pe-o sfântă icoană aducătoare de pace şi linişte, iar focurile inimii nu-mi dau pace şi m-aduc tăt împrejurul porţilor să-ţi mai văd mersul, să-ţi mai aud glasul. Io una însă-ţi spui, că io mi-s frate cu lemnul şi de meseria me nu m-oi lăsa. Din asta pricină io oi fi mai mult plecat prin drumurile mele şi tu tot stâlp şi reazem casei oi fi. Dacă tu crezi că-i cu putirinţă şi c-a fi bine aşe, apoi io m-oi îndrezni să te cer la tătâne-tău sşi mumă-ta ca să-mi fi soaţă credincioasă, iar de zici ba apoi Dumnezou să-ţi deie sănătate că io nu te stric din trebile tale.” Atât io spus ş-o privit cu strângere de inimă chipul fetei. Da nici ea n-o stat mult pă gânduri şi s-o-ncuvinţat la astă giuruire. Ş-o vinit nunta, şi-apoi împreună s-au rânduit de-au rădicat casa, el o tocmit poarta cea mare prin care or intrat ei în rândul lumii, tot el o tocmit şi stâlpii fântânii şi coperiş drăniţit în două ape, o rădicat alăturea şi o troiţă de-nchinare şi mulţumire Domnului, pentru toate câte le-a da şi-apoi şi-o tocmit meşteşugul ca să-şi poată îndestula casa şi sufletele ce i le-a da în grije Domnul. Şi-apoi poartă după poartă şi biserică după biserică or ieşit din mânurile lui. Şi cu toate drumurile şi priponirile avute, tot i-o-nvrednicit Domnul cu cinci coconi, care mai de care mai mândru dar din toti cinci unul nu i s-o strecurat în palmă ca să-i fure meşteşugul. Şi toată viaţa o fost alăturea de ea şi ea io fost alăturea tot timpul şi niciunul n-o avut cuvânt de lăcrimare sau pricină de-ndoială. Uneori i se făcea de ducă, şi-apoi pleca acolo unde-l ducea Ăl de Sus, ba în câte-o poiană, ba în câte un afund de pădure sau pe lângă o coastă de piatră dezgolită şi acolo îţi croia bordei şi până nu termina lucrarea ce-i apăsa sufletul nu pleca. Şi de fiecare dată se pomenea cu ea alăturea cu traista plină cu de-ale gurii şi de schimburi de primeneală şi de câte ori o-ntreba cum de l-o găsit, ea tăcea şi doar îi lua mâna şi i-o apăsa pe coşul chieptului, acolo unde se zgribuleşte inima ca o păsăruică în plină spaimă. Nici nu apuca să-şi termine lucrarea, care fie ca iera o bisericuţă ori o troiţă cu o chilioară alături că se şi ducea vestea şi popor de suflete venea care cu o lucrătură aleasă, care cu o icoană, care cu o cădelniţă, care cu ceară de cea curată şi de fiecare dată se găsea un suflet chinuit ce lua zidirea şi o primenea şi o păstra în bună cuviinţă. Peste ani se afla că o nouă adăpostire, ori un schit mai micuţ se strângea pe lângă zidirile sale. Dar mai iereau şi sate de cele ce-şi doreau cu râvnă s-aducă înlăuntrul lor cuvântul Domnului şi atunci îl chemau ca să ieie măsurile, să cântărească toate cele de trebuinţă, să tocmească şi sa cerceteze tălpile cele groase, trunchiurile pentru bârne, lemnele de grinzi, de coaste, până şi trunchiurile pentru sindrilă. De fiecare dată era rugat să găsească şi locul potrivit. Şi tot timpul cât se preumbla, asculta cum şuieră vântul, cerceta după cum arde soarele, întreba despre cum bate ploaia şi omătul, unde se strânge şi cum s-adună la câte o viforniţă. Şi după ce tropotea pământul ca să-i asculte şi lui oful se hotăra ba pe o coastă de deal ori chiar pe creastă în calea vânturilor, ori într-o fundătură a satului ce da într-un luminiş iar uneori îndemna oamenii să-i ierte îndrăzneala şi se strecura pe poteci de pădure până în inima câte unei poieni largi în mijlocul căreia iera câte o bătrâneţe de copac ce-şi aştepta zidirea şi-nfrăţirea. Şi acolo unde hotăra el, acolo se punea. Ş-poi lăsa lemnul ales aşa ca până prin al treilea an, cam cât îi trebuia să-şi dreagă dorul şi să-şi cate drumurile în zirire şi-l tot cerceta până când se ridicau ţincuşe din coajă, parcă întrebătoare, parcă nehotărâte, dar nu-l lăsa nici prea mult răstimp în zăcere şi aşteptare. În tot aist timp, suflarea satului strângea pietre de cele turtite şi săpau în trupul pământului şanţurile aşa după cum le desena el cu urma. Apoi sătenii aduceau lut de cel galben şi gras pe care-l aşterneau ca o broboadă şi-abia apoi sub conducerea meşterilor pietrari tocmeau pietrele cele mari ca să steie singure fără sprijinire şi stricare. Apoi croiau un şorţ de lemn şi turnau aşa ca o pojghiţă de-o palma de pietriş mărunţel mestecat cu nisip uscat, după care umpleau tot şantul cela cu lut de cel galben ca să ţie furişarea boalelor cât mai departe de zidire. Abia apoi strecurau ceară de cea curată mestecată cu răşină şi astfel se-nfierbânta temelia cea de piatra şi se ferea de năvălirea apelor sau a gazelor stricăcioase. Şi-abia de-acum venea rândul lui să-şi depene meşteşugul potrivind şi tocmind, strunjind şi strunind, crestând şi sfredelind carnea lemnului şi toate se făceau în linişte şi pace, fără de pricină sau zaveră. Şi lumea stătea şi căsca gura şi nu îi venea să creadă că din carnea lemnului ce-a iute pieritoare sub patima focului, poate să se nască aşa mândreţe de locaş numai bun de sfinţit şi-mpodobit. Şi nu iera o ţincuşă ieşită în afară, nu iera un căpătâi de cui care să strice luciul, nu iera ieşitură sau îmbucătură ca să zgârâie vederea, privegherea sau mângâierea. De fiecare dată la terminare se-nchina în faţa zidirii, săruta carnea încă tremurătoare a lemnului şi-şi cerea iertare pentru durerea pricinuită, apoi cu smerenie îşi cerea iertare în faţa Domnului pentru îndrăzneala de-a se apropia de cerurile Lui. Căci din vârful turlei vedea cum cerul îşi lăsa capul ostenit de aşteptare şi-mpreună petrec ceasul de taina al îndurări. Aşa se face că peste tot locul îşi afla pomenire. Şi poate că la finele tuturor timpurilor, numele său va fi trecut cu litere de viaţă veşnică în cărţile cele mari ale judecăţii. Aşa s-a petrecut timpul şi nu poate spune că i-a fost viaţa fără de căpătâi sau fără de reazem. Mulţămită braţelor sale şi credinţei că toate le poate îndura şi împlini cu ajutorul lui Christos, îşi văzuse coconii ridicaţi, fiecare pe la casa lui şi în bună stare cu nuntă şi hore, îşi văzu nepoţii şi nepoatele, îşi aflase tihna alături de femeia vieţii, dar iată că focul viu nu-i dădea pace şi-l făcea încă să se caţere pe schele caselor, printre coaste de biserică, ori călare pe câte un stâlp ce nădusea sub apăsarea palmelor sale...

Iar amu îi dete Domnul şi-un flăcăiaş din neam pe care să-l pornească pe drumul tainelor ştiute şi neştiute, spuse şi nespuse, crescute odată cu el în carnea palmelor...şi da, Pătru se vedea a fi şi el frate cu bradul şi suflet în suflet lemnului şi simţea că meşteşugul său o să treacă anii şi veacurile. Din cerurile ce poate că s-or îndura ca să-l primească, o să-şi petreacă cu drag toate zidirile atât cele din carnea lemnului cât şi cele din carne vie ce i le-o dat Domnul, ca doară aşa se scrie istoria neamului, în carnea stâlpilor de poartă, în taina locaşurilor de adunare şi-nchinăciune şi-n lacrima troiţelor ce stăpânesc înălţimile şi răspântiile...