vineri, 30 ianuarie 2015

paturile


prima mea schiţă în cărbune
a găsit poarta către o altă lume

patul într-unul

e patul durerii, e patul reflex
şi-n cele din urmă e-un pat unisex
de obicei, somnul se reduce la zvârcolire
ce adună toate tăcerile
singurătatea nopţilor
zgrepţăne la uşa îndoielilor
orele cern în ploaie deasă
şi spală frunzele căzute în masă
în dreapta e-un abis în stânga e-o moarte
şi tu între ele te-aşterni lungă noapte
strop de jar îin cuib de cenuşă
fără ferestre
fără de aer şi fără de uşă


patul în doi

în imensitatea patului
suntem un punct pulsatoriu
o linie în continua mişcare sinusoidală
ce prevede contopirea răsuflărilor
pe diagonală

pe cât de normal pe atât de rece
apropierea se rezumă la depărtări echivalente
cu înălţimea troienelor de zăpadă
suntem două trotuare şi amintirile zac în mormane
despărţite de o autostradă
pe care tăcerile rulează
cu viteze ameţitoare


patul în trei

e o încununare
a bucuriei şi a iubirii scăldate-n sudoare
e locul în care durerea e transfigurată
şi tot cenuşiu se reduce la pată
patul în trei e o paranteză rotundă
în care gânguritul abundă
şi nopţile dorm
toate pe-o dungă


la un pat distanţă

morţii nu-i place să te vadă întins pe pat
timp irosit şi timpul pierdut e un mare păcat
 ea preferă cadrul romantic, de-acasă
un desert, cu lumânări aşezat la mijloc pe masă
la un pat distanţă de viaţă e ea
cu alaiul ei de umbre cernite
amintirile cad în falduri
voaluri arzând
şi ceruri căzând
în transă


să lăsăm cuvintele să-şi poarte singure de grijă

şi să ne bucurăm că ne avem

duminică, 25 ianuarie 2015

fluxul aerului reflex


fiecare isi ia trusa, sevaletul si scaunelul
isi alege, locul, lumina si subiectul
si-si vede de lucrul sau
cu migala infloriturilor din miniaturi
ca de obicei eu voi picta o durere
ceva nedefinit in partea dreapta sub omoplat
ca o coasta ce a crescut anapoda
cu tot cu sulita ei
lipita cu sange de locul gol
tu ai desenat un stol  de grauri
dusi de vant de colo colo
fara sa-si poata face cuib niciunde
si ouale cad incondeind pamantul cu zadarnicia creatiei
intr-un continuu suspin de usurare
fiecare sevalet priveste cu uimire cuadratura orizontului
si unghiurile de culoare ce se desprind
odata cu fasiiile de aer
dincolo de durerea mea si de graurii tai
se intinde stepa amintirilor
ce cade sub incidenta focurilor
greu de stavilit

intracranian

sâmbătă, 24 ianuarie 2015

a țese, țesere


cine poate crede ca Parcele si-au luat concediu
lasandu-mi toate foarfecele lor vechi

fiecare Ariadna asteapta la capatul firului
frangandu-si mainile cu disperarea muta a impietririi
si daca totusi labirintul…

sa te afli in centrul universului
si-n jurul tau, o increngatura  de fire, multicolore
de diferite grosimi si tarii
sa fii stapanul foarfecelor dar sa nu poți face nimic
sa ramai captiv acestei colivii de fire
pentru ca Parcele nu ti-au lasat si lista firelor ce trebuiesc taiate
si daca firul pe care tocmai il tai este al tau
sau al iubitei,
trecute, prezente, viitoare
si taindu-l sa nu ai dovada ca ai facut ce trebuia
si ca un fir nu-i inlocuit de altul
din care se tese altul
si totul se transforma intr-o panza multidimensionala
iar tu nu esti de fapt decat un nod de argint
intr-o mare multicolora
de arome fulguite
sau germinand
culoare

si daca totusi labirintul
creste din afara inspre inauntrul impietririi
cat le trebuie lacrimilor sa sape canal ?


vineri, 23 ianuarie 2015

baietii


băieții, când se plictisesc de moarte
își încropesc o scara din agrafe,
senini o leagă de-un balon
si uite asa pășesc din nor in nor
ei vor sa vadă cuibul rândunicilor de vânt
si puful de lumina al puilor crescând

noaptea-îngâna somnu-alina
si Mos Ene țese-n gene
fluturi, aripi de poveste
firul dintre lumi se toarce
si se strânge într-o găoace
hai băiete-n visul tău
nu te mai lua după zmeu

firu-n ceata lin se pierde
si pământul nu-l mai vede
sa-i facem scara de ruga
înapoi el sa ajungă
sa ii fim luminători
candele din zori in zori
si aproape ajutători



perceptie

poetul nu-i facut din alta carne
in el doar lacrima-i putin mai multa
si nu ca i-ar seca roua din coasta
dar din preaplin el trebuie s-aduca


miercuri, 21 ianuarie 2015

prefacerea


sa piei de pe fata pământului și din umbra cuvântului

alungat din lume m-am retras în măduva lemnului
seva din seva lui, tarie din taria lui
si lemnul s-a luminat și a-nceput sa cante
asa cum numai gerul mai stie canta printre fibrele lui

alungat din viata m-am retras in inima pietrei
inpietrindu-ma intr-un vis nascut din sudoarea pietrelor
departe de drumul caravanelor sufletelor
ce strabat viata in cautarea acelui ceva ce nu exista

alungat dintre cuvinte am luat calea pribegiei
si tacerile m-au insotit de-a lungul deznadejdii  
pana la portile necuvantului 
unde-i casa vantului si umbra Pamantului

in cada el m-o zdrobit si-o luat seva de cuvant
intre pietre m-a sfarmat visele-a adunat
cu vantul le-a vanturat si la umbra le-a uscat
cu seva m-a plamadit si la soare m-a dospit


m-a imbracat in cuvant si m-a dat de legamant

luati tot



l-au ales pe cel mai orb dintre orbi
sa nu-mi vada nevinovatia
l-au ales pe cel surd dintre surzi
sa nu-mi auda tacerile
l-au ales pe cel mai mut dintre muti
sa nu-mi poata da ultima iertare
l-au ales pe cel mai hain dintre haini
sa-mi poata lua fara regret ultima suflare
fie lor toate cate mi-au luat
si mie toate celelalte.

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

darurile



ia o palma de la mine, sa poti duce toate celelalte ocari
peste tot pe unde vei umbla ratacindu-ti tacerile
ploand incetisor  nesuspinat
cine are urechi de auzit sa auda

si iti mai dau o palme sa vezi toate stelele verzi
mai verzi ca sufletul ierbii ce-si cere cosirea
intru adormirea patimilor
cine are ochi de vazut sa vada

si-ti mai dau o ultima palma ca sa-ti umple gura
sa nu mai ai loc de necuvinte si talmaciri
sa faci mormant cuvintelor
lunga cumpana sufletului in spatele inimii

toate cate mi-au fost date le-oi duce cu grija
dintr-o liniste in alta liniste, dintr-o vazuta in alte vazute
si din necuvinte in alte nerostite
pana la capatul drumului…

lepadandu-le
de-a stanga, de-a dreapta si in spatele portilor
primenindu-ma si-ndreptandu-ma

lumina

joi, 15 ianuarie 2015

despre lasitate, normalitate si… ardere


ca sa calesti fierul trebuie mai intai sa-l inrosesti la focul furiilor
si apoi sa-l lepezi in tainita de gheata a-ndoielilor
si fierul ori se caleste ori crapa
dar fier fiind nu are lacrimi

copacul nu are nevoie nici foc si nici de-nghet
el poate creste frumos, drept si curat
mangaind cerul cu dorul pamantului de inaltare
trecandu-si sufletul prin lumina si ploi ca sa se curete

nu sunt nici fier muncit, nu sunt nici copac maiestuos
sunt doar umbra norului ce-si urmeaza stapanul
adunandu-i sufletul in chiupuri de lut
framantate cu lacrimile lui


dar daca Doamne fereste, as fi fost eu fierul?

la capatul drumului, speranta


ca sa intri in viata trebuie sa-ti lasi toate bunurile la poarta
gol, fara amintiri, fara rime
cauti disperat imprejur
prima umbra,
primul cuvant
prima bataie de inima
si primul tipat

fiecare dimineata este asemeni primei clipe
tacere, lumini si umbre
o bataie de inima
o zbatere de pleoapa
un tipat interior
si alte ore de asteptare

cand vei trece pragul, dincolo
iti lasi aici toate amintirile
si gol iesi din viata
tot asa dupa cum ai intrat
numai ca bagajul lasat la intrare

va cantari tot mai greu

ca o mare, intunericul


sa spunem ca e noapte, sa credem ca e bine
si nu vedem cum intunericul roade din mine si din tine
mainile cad, strivind o rasuflare suierata
suntem orizontale inutile ce cauta o harta

noaptea poti sa auzi nasterea unei lacrimi
sa-i simti alungirea si spaima caderii in gol
sarea se agata cu disperare
pentru a intarzia uitarea

noaptea cade pe frunte si se sparge ca un glob de cristal
tincuse de lumina sfredelesc pleoapa incleiata de vise
pentru o clipa, sarea isi regaseste stralucirea
si nu regreta disparitia prematura



luni, 12 ianuarie 2015

ziua in care cerurile se deschid


la inceput a fost cuvantul
numai ca lumea nu mai vrea sa vada
cursul lin : inceputul, descrierea, cuprinsul si toata lauda
lumea vrea sa ajunga direct la sfarsit

eu sunt alfa si omega, inceputul si sfarsitul
magia, cuvantul se spulbera sub tirul necontenit
oamenii nu mai au nevoie de cuvinte
armele le-au luat locul si nu tac

cuvintele fara arme pot exista
chiard aca sunt reduse la semne si simboluri
dar armele fara cuvinte nu pot
pentru ca cineva trebuie sa dea comanda

am deschis o carte si cuvintele au zburat
foc de artificii, fuga de Bach
si cerul cuprins de regrete s-a descheiat la nasturi
aratandu-si ranile si spaimele

cel ce strange cuvintele la piept
va intelege bucuria tatalui
ce-si revede fiul ratacitor

dupa ani de tacere si uitare

sâmbătă, 10 ianuarie 2015

drumul catre libertate



nu exista.
el trebuie sa creasca din samanta vointei tale
ca un fir, ca un pui, ca un trunchi
cu radacinile adanc infipte-n marea temerilor
si ramurile larg desfacute catre vis
o samanta fara ploaie
nu-si poate incepe drumul catre desavarsire
si ploaia fara vant care s-o poarte
si care sa indoaie
iarasi e greu de inteles
cat crezi ca o sa mai fugi de mine ?
vorbele ma ingroapa
avalansa rece
cleioasa
ce-mi astupa orice perspectiva…

drumul catre libertate
o iluzie

ca perfuzie

vineri, 9 ianuarie 2015

culorile curcubeului


Doamne, tu ai facut lumina dupa chipul si asemanarea ta
dar eu, eu ce vina am ca toate culorile
ma risipesc inainte de a se uni
pentru a da lumina alba ?
fara de voie o pata de rosu iese la iveala
colorandu-mi minciunile
si neputinta
galbenul cuprinde ochiul urii
lasand ceata invidiei sa puna putin rosu in galben
verdele indiferentei creste ca iarba necosita
batucindu-se peste carari neumblate
albatra e intinderea neincrederii
si a spaimelor
dar Doamne mirosul violetelor
iese ca puroiul violentei
ce aduce a patima
si a obisnuinta
cineva aduce moartea aproape
dar totusi sunt inca albastru inchis intr-o colivie de carne
intunecata
pana la moarte nu-i decat o rasuflare
aduna-ma din culori Doamne
si reda-ma mie
curat

si luminos 

joi, 8 ianuarie 2015

fara suflare


vrei sa dansezi? m-a-ntrebat
si fara sa mai astepte m-a-ncolacit
iedera ce-si trage seva din sudoare
si-ndoieli
noaptea isi are notele ei
si numai cine stie
ii poate interpreta partitura
altfel
mainile alearga oarbe
scrijelind in loc sa mangaie
ai aparut din desertul incertitunilor
fata morgana, vaduva neagra
spaima zilelor
tu legeni umbrele
si spulberi urmele vietii cu o soapta
din tarana te-ai nascut
in tarana-ai sa te-ntorci
gol ai veni
si gol vei pleca
pentru ca numai moartea-i pe gratis
restul are un prêt

cand trunchiul este putrezit
doar iedera-l mai tine in picioare


croaziera pe Styx


se stie ca fiecare dintre noi o sa plecam pana la urma in croaziera
dar sunt oameni care se joaca cu biletul calatoriei
sperand sa treaca vremea mai repede
nimeni nu a vrut sa se intoarca
sa povesteasca minunile vazute si nestiune
asa ca indiferent de ce intampla
rabdarea nu costa
chiar daca e chinuitoare

provocator intreaba cat mai este
pana ii vine randul

chiar daca va regreta momentul cand paseste pe puntea vasului

miercuri, 7 ianuarie 2015

unde s-au dus balenele?


cuvintele se zbuciuma, valuri neintelese retezate de taceri
undeva in adancuri, vocalele se preling, bule de aer
printre consoanele intunecate
si cand nimic nu pare a vesti evenimentul
o jerba de cuvinte se inalta
despartind tacerile
si uite asa, din adancuri se inalta cate un poem
insotindu-se cu altul intr-o nuntire
si roiul de cuvinte zumzaie
purtate de respiratia intretaiata
puuf, pfu, puuf, pfu
si cand nu mai vor sa iasa
raman lipite cu burta de fundul intunecat
si privesc spectacolul uman
in tacere
doar uneori
mai chicotesc in barba si-si fac semne
cateodata fantomele au chef de glume

iar balene esueaza pe cate o plaja la lumina lunii

marți, 6 ianuarie 2015

un camp de eoliene


intrebarile ies la suprafata incolacind firele tacerilor
de ce? cum ? cand ? unde ?
frica naste din samanta sau e perena ?
e scrisa in genomul animal ?
nu stiu daca o trestie se teme ca v-a fi franta
dar in ochi poti citi teama,
dorinta de a o rupe la fuga,
ca o izbavire din ghearele lasitatii
eliberare ce istoveste
si daca loveam eu primul ?
cuvintele de multe ori dor mai tare 
de aceea am grija si la maini si la cuvinte
sufletul meu e un camp cu eoliene
ce nu raspund la violenta
ele se invart si transforma ura
in ceva bun
dar si mortal in acelasi timp
nu as sfatui pe nimeni sa-ncerce cu mana

puterea ce zace in bateriile pline

sa le fie de bine


de undeva de departe se aude neîntreruptul oftat. Zic eu ca e oftat dar nu stiu cu ce as putea asemui sunetul facut de scuiparea acelei caramizi ce iese din gatul fiecarui om. Despre ce este vorba ? nu o sa va vina sa credeti, dar poate ca nu-i prea tarziu sa credeti fara sa vedeti. De unde stiu eu acest lucru ? nu are importanta de unde si chiard aca v-as spune nu o sa credeti asa ca va las cu aceasta necunoscuta majora si cu indoiala unei alegeri : e adevarat sau nu ? nici eu nu pot sa va dau mai multe elemente ajutatoare si nu stiu daca povestea vine din viitorul indepartat, din trecul uitat sau dijn prezentul necunoscut. Cert este ca e adevarat. Despre ce este vorba ? despre omul facator de caramizi. Da. Fiecare om la implinirea unei anumite greutati ceea ce implica o anumita masa critica este setat genetic sa adune, sa fabrice si sa scuipe o caramida cu toate microelementele stranse in corp. Deci au reusit sa creeze genetic o masina de facut caramizi incredibil de valoroase. Din toata masa aceea numita om nu mai ramane decat calciul care e pe toate drumurile, carbonul omniprezent, hidrogen si oxigen, adica un fel de noroi vascos cenusiu ce se strange si se arunca in marele canion orasenesc pentru a fi purtat de apele raului catre delta ce margineste orasul continent. Deci despre ce este vorba pana la urma ? fiecare om care atinge o masa critica, este somat printr-o scrisoare oficiala sa se prezinte la Casa Caramizilor de Aur pentru a-si depune obolul pe altarul colectivitatii inmultind bogatia materiala si spirituala a umanitatii. Fiecare noua caramida astfel obtinuta este trimisa pe santierul patriei pentru a se ridica alte si alte edificii. Numai un rauvoitor poate spune ca omul e un nimic neutilizabil. Nu. Fiecare om reprezinta o particica din marele edificiu numit umanitate creatoare. De cand functioneaza acest program? Nimeni nu ar putea sa mai spuna, dar daca ai privi in ansamblu imensitatea patriei-oras-continent cu toate edificiile sale nu poti ramane indiferent si nici nu-i poti nega maretia. La ce se rezuma procesul o sa intrebati ? pai e cat se poate de simplu. Fiecare om chemat la Cara Caramizilor de Aur isi ia la revedere de la cei cunoscuti si de la apropriati dupa care intra in transportubul destinat sa deserveasca destinatia finala si priveste cu mandrie cum totul ramane in urma ca o umbra pe peretele transportubului. Ajund in Casa Caramizilor de Aur este luat in primire de o intreaga echipa de robotei care il pipaie, il inteapa, ii fac tot felul de analize pentru a determina cu exactitate continutul, aportul de elemente ca sa spunem mai bine, dupa care este insotit catre cuva de nastere. Impropriu este denumita asa dar nimeni nu stie de ce are totusi numele asta. Omul este dezbracat de salopeta si se aseaza confortabil in cuva moale. O multime de fire leaga senzorii implantati in piele de tab;loul de comanda si singur, de bunavoie ca un act de suprem omagiu adus umanitatii apasa butonul aparatului de monitorizare a nasterii. Ce se intampla in acest timp e greu de spus pentru ca nimeni nu a considerat necesar sa inregistreze trairile si emotiile din timpul acestui act suprem. Cert e ca omul se dezumbla incet-incet ca un balon si din gat incepe sa apara forma paralelipipedica a caramizii ce inglobeaza in volumul ei toate elementele/microelementele ce alcatuiesc, trupul, sufletul, cugetul si ratiunea acelui donator. Si vezi cum incet-incet din gatlej iese caramida elementelor putin insangerata pentru ca totusi nu tot sangele reuseste sa se lepede de elementele sale si gatlejul torturat de nasterea acestei caramizi tot mai sangereaza putin. Astfel ca la sfarsit, cand caramida cade asemeni oului in cuibar, din buze nu mai ramane decat o urma noroioasa care este stearsa delicat cu un presotampon. Noroiul denatorului este adunat din cuva si aruncat in Marele Canion iar caramida nou ouata este luata cu grija si expediata acolo unde trebuie.
Vluap, vluap, vluap…
Fiecare om este dator sa-si aduca umila sa caramida-contributie la maretia rasei sale ceea ce inseamna de fapt maretia greu de atins in acest univers.

Vluap, vluap, vluap…

ce e val ca valul trece


picioarele calca apasat sa-nfunde paiele in lut
sudoarea vine ca o binecuvantare
sa-nmoaie lutul si sa curete piciorul ostenit
pamantul aluat e pus in forme la dospit si la uscat

cui nu-i place sa se ascunda-n afund de pamant in bordei
acolo unde soarele nu poate sapa la temelie
isi alege loc curat, pune piatra peste piatra
si ridica zid din lutul aspru, uscat si putin crapat

la usi si la ferestre pune capriori si buiandrugi
sa lase soarele sa intre ori de cate ori
nu-si doarme osteneala printre nori
si luna buna ce-ti arata drumul daca trebuie sa fugi

pe frunte ii aseaza cusma de sindrila
si ploaia nu ii cata sfada cat ar fi de-nfuriata
si nici zapada cat de grea s-arata
numai prin turturi se agata cateodata

prin horn ii iese prima-nchinaciune
tot cetina si smirna si tamaie
sa stie Domnul ca si-l locu’acela
e-o mana si un suflet de-omenie

tacerile le muruie in zid de aparare
si-n stalpul de cerdac descantecul isi scrie
acum doar moartea o sa dea tarcoale
sa-si ia tainul cand o fi sa fie

prin arsite si geruri si uitari
istoria isi scurge nsipul din clepsidra
din casele ce au adapostit povesti de viata

doar colbii amintirilor mai bat carari

duminică, 4 ianuarie 2015

viata ca o manusa


ai vazut tu ce viata are?
Ii vine turnata, ca o manusa

fiecare intra in viata gol
pentru ca daca ar intra imbracat
nu ar mai avea ceilalti cum sa-l ingradeasca
asa ca fiecare ii aduce ceva de imbracat
o idee, un cuvant, o apasare
o durere
da, o durere pantru ca si aceasta face parte din viata
si omul trebuie sa fie pregatit,
sa faca fata oricarei situatii
sunt oameni carora manusile nu le vin
unele sunt prea mari si te fac sa te simti stingher
uneori sunt stramte incat trebuie sa stai ghemuit cu sufletul la gura
sa nu se vada urletul
dar de cele mai multe ori
poarta urma dintilor incrancenati si dornici sa muste
pentru ca neputinta trebuie haituita
alungata
noroc ca moartea ne primeste fara manusi
altfel am fi prea grei de la atatea lacrimi
strecurate pe furis

nopti la rand

alfabetul Morse


viata pare o traducere proasta a unui mesaj morse
punct linie e primul strigat,
uimirea as putea spune
linie, linie, linie
e limita supremului
si intre aceste batai o multime de puncta
si de linii obosite sau vivace
dar de cele mai multe ori inima e cea care bate ritmul
punct- punct, apoi punct- punct- linie
pentru ca iubirea mai are nevoie si de momente de respiro
nu doar de puncte, puncte
poate ca cineva, undeva, nestiut
bate in codul morse
toate vietile

fara sa se incurce

omul sarcofag


“o furnică duce-n spate un grăunte jumătate”

fiecare om are în bagaj măcar un set de amintiri și o mână de prieteni
sau dacă nu prieteni măcar cunoscuți în preajma cărora te simți bine
și ști că poți lăsa garda jos fără să fi luat prin surprindere
ei bine, sacul meu de călătorie e gol
amintirile mele se rezuma la o nuanță, un gust, un parfum
și foarte multă liniște, obositor de multă liniște
ca și cum lumea ar fi un film mut în care ești obligat să joci
numai că filmul meu este atât de vechi încât majoritatea contururilor s-au șters
viața mea este o linie simplă, fără arabescuri, fără sinusoide
și dacă logica ar permite 
aș spune că e o linie fără puncte
fără conținut dacă vrei
sunt un container gol ce adună resturi de momente
sufletul meu așteaptă asemeni sarcofagului
povara sicriului ce va purta
o lume rătăcitoare

și pustie.

Gaura de vierme


Când a început totul, nimeni nu cred că-și mai aduce aminte, dar asta e cu totul alta poveste. Nimeni nu ar fi bănuit că orașul nostru avea să devină cunoscut în lumea-întreagă nu datorită curățeniei sau arhitecturii ci tocmai acestui insolit aspect. Statuile.
Da, cineva avusese năstrușnica idee să comande niște opere de artă – ieftine până la dumping dacă pot spune -  cu care să mascheze imobilismul arhitectonic și găurile lăsate de incultură și delăsare. Lumea se mulțumea să treacă strada pe la colț, pe zebră, fără să privească în stânga sau în dreapta, fără să comenteze, fără să apostrofeze,  fără să mai întrebe. Comunitatea se lăsase în seama consiliului și acesta lua toate deciziile legate de urbe și citadini. Așa că atunci când prin diferite colțuri sau piețe apărură statuile multă lume nici nu realiză schimbarea, pur și simplu nu le băga în seamă. Oare cum am putea sa-l numim? Orașul fără memorie, sau orașul cu memoria scurtă sau orașul cu locuitori fără amintiri sau poate că aveți dumneavoastră alte idei despre cum poate fi numit. Cert e că până nu au început să se succeadă disparițiile și să se creeze vâlva legată de aceste dispariții nimeni nu observă statuile.
Da. Cineva din consiliu venise într–o zi cu propunerea de a achiziționa niște lucrări ieftine dar cu impact pentru a le plasa în diverse puncte alese pe baze statistice pentru a aduce un plus de ceva în viața monotonă a orașului. A fost căutat artistul, de fapt acest lucru nici nu a fost prea greu, pentru că la prețurile propuse de Consiliu nu au fost prea multe nume care să liciteze proiectele. De fapt au fost doar două nume – cel puțin așa susțin legendele urbane și graffiti-urile pasajelor  subterane. Cine au fost cei doi artiști nu se mai știe pentru că din păcate Consiliu nu a înregistrat nimic – o coincidență stranie ați putea spune – dar chiar așa s-a întâmplat. In diverse colțuri ale orașului au fost amplasate postamentele aferente fiecărei  sculpturi și astfel la intersecția străzilor Providenței cu Întâmplării a apărut un postament ciudat în formă de limbă ce susținea două buze topite într-un O mare de tipar. O limbă care nu ofensează, nu oripilează și nici nu dezgustă dar în același timp nici nu oferă prea multe informații legate de buzele ramase într-o mirare continua. In piațeta Revoluției a apărut o ureche imensă crescută parcă din pavaj dar de al cărei postament era legat inseparabil tot canalul auditiv ca un pat și dacă intrai prin pavilion ajungeai în acest canal auditiv transparent. La coltul străzii Opalescente cu strada Furtunii apăruse un cub ca un zar numai ca însemnele punctelor erau de fapt niște găuri negre fără adâncime, consistență sau temporalitate. Urma apoi o fântână arteziană inversă, două palme care se întretăiau ca yin și yang, un obiectiv de camera foto imens care putea zoom-a apropiindu-se amenințător de cer, o gură de canal pusă vertical, un cort, o scorbură într-un postament încrustat cu inimioare, o față de masă care vălurea obsesiv și ostentativ și mai erau niște lucrări periferice nu mai puțin ciudate : o bicicletă răsturnată, o borcan de miere cu capacul căzut, o lanternă, un fluier de arbitru și o umbrelă cu dantelă. Toată această înșiruire nu a fost făcută decât să vă dea o idee despre ciudățeniile acceptate de consilieri în contul acelor sume mizere de criză. Nimeni și nimic nu ar fi avut ceva de spus dacă nu s-ar fi observat că în unele seri dinspre ureche se auzeau melodii jalnice sau de-a dreptul imunde, rar de tot câte o notă suavă și de cele mai multe ori curgea un amestec lăptos de  vulgar și incoerent. Dinspre limba aceea roșu-vineție se mai auzeau câteodată vaiete sau strigate mirate… și culmea, din oraș începură să dispară complet câinii și pisicile vagaboande, cerșetorii și au fost și hoteluri care au reclamat dispariția unor clienți… da clienți care închiriau camera, despachetau totul și apoi dispăreau. Camerele de bagaje ale hotelurilor se umpleau încet dar sigur de bagaje abandonate și tot mai multă lume venea în oraș, se caza după care dispărea. Cazul a ajuns la urechile reporterilor, ziarele au preluat știrea și uite așa bulgărele avalanșei odată pornit nu a mai putut fi oprit. Camere de control, care de televiziune, lume puhoi, interviuri,  curioși, nebunie. Viața cenușie a orașului a fost dată peste cap. Si nimic nu a mai fost ca înainte. Nimeni nu a putut spune ce se întâmpla de fapt. Nimeni nu a elucidat vreodată misterul (asta până când Firus a intrat pe fir) și statuile și-au văzut mai departe de viața lor pentru că nimeni nu s-a gândit să le dezafecteze. Din toată această afacere singurele care au avut de suferit au fost hotelurile. Fluxul de turiști a rămas constant. Oameni care se cazau, despachetau și dispăreau pur și simplu. Tot mai multă lume credea că devenisem orașul sinucigașilor, dar nimeni nu avea curajul să o declare public. La marginea orașului au început să apară una după alta clădiri cu obiecte abandonate. Si încet, încet, orașul și-a schimbat forma, partea noua cu clădirile alocate obiectelor abandonate a crescut (cerând tot mai multă forță de muncă pentru a înregistra, cataloga și stoca obiectele abandonate) și din vechiul oraș aproape că n-au mai rămas vizibile decât operele de arta sau obiectele statui care își vedeau în continuare de datoria lor…
Limba aceea rămasă între buzele deschise a continuă mirare, urechea muzicală, fântâna arteziana inversă, zarul cu găurile negre palmele dispuse în yin și yang…

locul fără coordonate


ori de câte ori viața te doboară
te târâi cu ultimile puteri
acasă
acasă este cuibul ascuns în adâncul sufletului
și drumul către el îl ști doar tu

ori de câte ori dragostea îți dă câte un ghiont
te strecori fâstâcit printre ceilalți
și te refugiezi acasă
acasă este locul în care poți plânge în voie
pentru că și dragostea își are lacrimile ei

ori de câte ori primești o palmă sau un sărut
iți porți cu demnitate însemnele
și odată ajuns acasă
te-întrebi ce ai făcut și mai ales
de ce nu e loc pentru astfel de efigii acasă

acasă este locul ascuns
în care te așteaptă fotoliul nostalgiilor
pianul șoaptelor desferecate
șemineul amintirilor și mai ales
acasă este locul fără coordonate cunoscute

când vine clipa despărțirii
închizi ușa acelui tainic loc
încui și pui cheia sub preș
și pleci/plângi
fără a mai privi înapoi


sâmbătă, 3 ianuarie 2015

intr-o lume fara subiecte fierbinti

avem atâtea catastrofe pe cap de locuitor
încât ne-am erodat încetul cu încetul
sub avalanșa acestor știri
născute pentru a mușca
din carnea trăirilor noastre
poate ca păreri de rău ne mai ating pleoapa
scrumind lacrima aninata aiurea
dar daca e sa privim drept
si sa judecam stramb
lumea s-a schimbat intr-atat
incat frigul este singurul lucru palpabil
coloram cuvinte si desenam flacari viguroase
pentru a desemna subiecte fierbinti
acolo unde-i numai gheata
treziti-va oameni buni
lepadati moartea
iesiti la aer
putina miscare incalzeste


despre înflorire


iarna, copacilor le vine rândul să-şi arate alba-înflorire
căci frunzele nu mai au drept la înverzire
şi rămân la stadiul de abur
tremurând uşor
în răsărit
numai florile albe
ce-i hironisesc a-întrupare
lasă urme, spulberate când şi când

de-un apus astmatic

vineri, 2 ianuarie 2015

asteptarea moarte n-are



de cate ori ii saream de gat
ma mangaia usor si-mi soptea: mai asteapta
si alte zile treceau cu cercul prin fata mea
alte nopti mi se incurcau prin par
si asteptam
cu sau fara ea
o ocazie deosebita
tot mai rar imi venea sa-i sar de gat
pentru ca aripile erau acum kilograme in plus
si noptile se terminau greu
nesuferit de pustii
pana intr-o zi cand mi-a aparut in fata
m-a-ndemnat sa ma asez si mi-a spus simplu
e timpul
ce daca nu eram pregatit,

asteptarea luase sfarsit

pragul


fiecare drum ajunge intr-un final la marele prag
nu ii e dat fiecaruia sa mai poata face un pas inapoi
sa mai astepte o gura de aer un crampei de gand
caci totul se reduce la... pana cand?

pui in ordine toate indicatoarele
inspectezi toate locurile si clipele
nimic nu pare sa iasa din tipare
curcubeul si apusul ce doare

din tine, incearca sa scape
mirosul ce ti-a fost aproape,
mirosul ce nu-l poti desparte

de viata...

jumper



ti s-a intamplat sa iesi din viata si sa asisti ca simplu spectator?
sa o poti derula inapoi si inainte ca pe o bobina de film?
sincer sa fiu, nimic din viata mea nu seaman cu alte vieti
oricat as cauta in stanga si in dreapta, in sus si-n jos
la mine totul e altfel, ca-ntr-un acvariu gol
gol dar curat, fara urme si mirosuri
daca ies din el
pot sa privesc tot ce-am lasat
se vede clar daca e luminat
ca o sala antiseptica
fara cea mai mica urma de indoiala
de cate ori privesc inapoi cu manie, lumina dispare
si-n intunericul ce umple acvariu vad toate cate nu le-am spus
si nu le-am facut
umbre tacute lipsite de putere
daca descompun viata in linii paralele
ajung sa cred in echidistanta
ca etalon al neputintei
prin locurile aglomerate vezi cate o urna acvariu
in care lumea arunca maruntisul inutil al buzunarelor
am sa-mi duc viata acvariu intr-un astfel de loc
sa vad ce pot primi de la ceilalti
ca sa simt utilitatea

acvariului 

joi, 1 ianuarie 2015

plansul inorogului



din viata stiu ca ies ca orisicare
cararea ei alta scapare n-are
liber trec pragul care ne desparte
nuntirea ce ne poarta-n alta parte

poate ca am trecut pe langa voi
o umbra sau un vis plin de nevoi
o clipa somnul v-am inseninat
si ce-a fost rau cu mine am luat

cat mi-am dorit sa fiu si eu ca voi
sa stiu ce-nseamna pata de noroi
cu lacrimi sa ma spal de-un vis urat
buzele sa le-invat ce-i un sarut

mi-e trupul ostenit si plin de rani
caci suferinta lasa rani adanci
uitarea mortii mi-as dori s-o-mbrac
dar nu sunt liber sa ma sfarm in stanci

voi vise libertatea sa-mi redati
si jugul nedreptatii sa-l sfarmati
sa simt priviri ce-alina in tacere
un trup tanjind dupa o mangaiere

cand trupul istovit de-atata dor
in colbul fara urme viata-si lasa
o lacrima cu iz de curcubeu
deapana firul ce-n poveste-o sa se teasa