miercuri, 31 martie 2010

...astăzi scaunul

privit de la înălţimea copilăriei
el era domn şi stăpân al zbuciumului târâş
ţinta dorinţelor de înălţare
baza zborurilor de mai târziu
şi al căderilor în reverie.
de când mă ştiu masa s-a sprijinit pe cele patru scaune
lustruite, obişnuite, ostenite, îndârjite în muţenie
iar colţul ştergarului şi al icoanelor
se lasa ostenit pe speteaza impozantă de jilţ domnesc
aici în umbra tremurata a candelei
descopeream printre picioarele lui taina
şi miroazna de tămâie suspinată
aici se oficia sfânta taină a mărturisirii
ultimile descoperiri din fundul curţii, prima zi de şcoală,
buchea şi şoapta primului surâs
sărutul, lacrima
toate se revărsau ostoindu-se
şi visele se strângeau alungându-se nori pe cerul pustiirii
printre vorbe sfioase
nicicând descusute,
uitate.
de-atunci,
lampa a căzut pe gânduri
ştergarele mai bat din aripi când şi când
icoanele-şi şterg ochii lăcrimoşi
iar timpul oftează a pagubă şi caută să se ridice
sprijinindu-se-n speteaza domnească
cizelată de suflarea luminii.

marți, 30 martie 2010

...astăzi gogoaşa

zilele mele de spaimă (şi n-au fost multe la număr)
se zugrăveau în ceaunul cel mare al Bunei
cercetat mereu cu mare atenţie şi duioasă îngrijire
de mâinile-i de fermecătoare.
să stai lângă mine să vezi, că ceea ce fac eu vei face şi tu
şi prin ochi îmi intrau toate tainele mustinde
iar din gura zăvorâtă picurau stropi de adevăr uitat
îi eram umbră şi era zeiţă.
cu paşi iuţi adânciţi sub negrul regal
dezlega apele fântânii şi-ndestula gura ceaunului de trei ori:
în numele celor ce-au fost, ce sunt şi-a celor ce vor fi
limpezind cerurile cu priviri curioase.
pirostriile se-nfig înrădăcinându-se
şi strâng vreasurile sub burta hulpava a ceaunului
iar iasca vine şi răstoarnă toate previziunile
revărsând limbi de foc în carnea lemnului.
paşii iuţi, nestăviliţi, poartă boarea palmelor răscolind trupul împuţinat al verdelui
iar degetele cioc culeg din pat de vise gogoşi dolofane, aurii
şi ciurul se umple o dată, a doua oară şi a treia oară
cufundând visele de-nălţare în taina botezului
şi răşchitoarea pentru deprindere,
şi-aşteaptă.
focul linge burta neagră
apa sfârâie-a trezvie
desfăcând cusături de aur firave
gogoşile pipăie cu şovăială calea pierdutelor
bătând apa cu aripi de mătase.
ochii mei îşi varsă toată mirarea
iar tăcerea îmi şopteşte: nu-i timpul, nu-i timpul...
şi Buna aşteaptă căci timpul ei nu a venit
şi răşchitoarea aştepta iar apa boscorodea
„şi braţele freamătă a îndurare, când focu-i stihie şi-arsura prea mare...”
răşchitoarea se afundă, capul bunelor speranţe
şi-n mişcarea-i rotitoare strânge zeci şi zeci de braţe
timpul fără şovăire se adună pe mosor
iar gogoaşa-şi cerne firul scuturată ca un nor
vis de aur, fir subţire
moartea ca transfigurare
viaţă nouă îşi găseşte din războaie în marame...
de fiecare dată când ceaunul simţitelor dă în clocot
ideile se desprind în cuvinte
şi cuvintele se-adună
se-agaţă, rupând firul poveştilor
şi innodându-se iar şi iar
aşteaptă suveica să le treacă prin urzeala vorbelor
şi spata să le bată uşurel, să le-adune
precum cloşca puii:
din cuvinte ţes poveste, firul înainte este
versu-n rime adânceşte şi alt vers din sine creşte
am luat gogoaşa mea şi-am ţesut povestea-aşa...

luni, 29 martie 2010

...astăzi geamul

de fiecare dată îmi amintesc cu drag
de geamul în care se tăia lumina
umplând toată odaia cu sângele ei cald
ca laptele din cana smălţuită de pe plită
în geam,
muşcata îmbătrânea căutându-şi rădăcinile
rătăcite prin lutul ars de sete
dar mai ales făcea cu ochiul (roşu de atâta plâns)
albinei mistuite de inutilă zbatere
pe drumul de aur prăfos al razelor
după ce dădeam o raită prin viaţa de afară
între dejunare şi prânzire
mă aşezam pe laviţa de sub geam
ascunzându-mă de ispitirea văzutelor
coborându-mi pleoapele către lumea nevăzutelor
preţ de o tăcere.
şi ziua îmi căuta pricină
rostogolindu-mă a joacă prin iarba înaltă
iar seara, după toată alergarea
bunica sufla-n lampă inundând odaia cu zicerea molcomă
şi povestirea tuturor nemaiauzitelor.
luna abia ivită, trăgea cu coada ochiului printre dantele
şi cum prindea momentul, dădea năvală, până-n colţ, ridicând colbul
cu mătăniile ei smerite
tulburând arderea candelei
şi dedulcirea sfinţilor coborâţi din icoane
la cuminte ascultare
chiar şi acum, dacă dau ocol amintirilor
găsesc acelaşi geam
străjuindu-mi somnul şi căutările, despărţind depărtările şi lacrimile

...astăzi masa

mi s-au îndestulat foile şi minţile de preaplinul vorbelor
şi bucuria m-a făcut să mă-npărtăşesc alături de alţii
aşa că am făcut strigare mare şi m-am aşezat la masă
adunând la ospăţ toate rimele şi toate cuvintele,
toate uitatele şi neînceputele
şi fiecare îşi găsea locul după rang şi străluminare
împrejur. şi ne bucuram benchetuind.
numai că în graba mea
am uitat să invit şi tăcerea,
da, tăcerea sfioasă, cu ochii în pământ
îmbujorată şi stingheră totodată.
şi cheful era în toi:
vorbele se-nşirau sprinţare
rimele se alegeau şi se-mperecheau în văzul tuturor
iar punctele ostenite rămăseseră în suspensie
nimeni şi nimic nu părea că vrea a stăvăli veselia generală
pentru că dintre noi lipsea tocmai ea,
şăgalnica şi neasemuita tăcere
mirungerea ostenelilor
şi stavila potopirilor

...astăzi gaura cheii

da, lucru de mare taină
căci ea fusese zidită-n carnea tăcerii făr' de alt rost
decât acela al prelingerii unui timp din-năuntru înspre-n afară
ea nu simţise-n toată viaţa ei
carnea tare şi ruginit lustruită a fierului
odihnindu-şi uitarea în ea.
gaura cheii nu ştia ce-i cheia
dar ştia toate bălţile şi dâmburile
ce se aruncau la picioarele ochiului scormonitor
gaura cheii ştia să scuture toţi norii pufoşi
obligându-i să se-ncaiere ca-ntr-un teatru antic
departe de spaimele mele...
gaura cheii spunea vântului să-mi aducă frunzele galbene şi grele de ploi
şi tot ea, seară de seară, făcea loc lunii ostenite
să se strecoare în cameră
şi să se culcuşească pe preşurile de coade ale bunicii
gaura cheii a fost fereastra mea către lume
mereu boltită, luminoasă şi răbdătoare
lăsându-mă să mă strecor prin carnea lemnului
în lumea de lumină...
o singură dată, trei zile la rând
a fost rea cu mine
scoţând toată întunecimea pleoapei
şi păstrând în tăcere, pe masă, între patru stîlpi de lumină
gura cu luciri de ceară
mai târziu mi-a spus că ochii mei de copil
nu trebuiau să vadă şirul îngerilor
veniţi s-o ajute pe Buna
să treacă pragul luminii alături de toate poveştile ei
astăzi, gaura cheii oarbă şi ştirbă
s-a prăbuşit în uitare
căci lumile nu-şi mai strigă una alteia
veştile de peste iarnă

duminică, 28 martie 2010

...astăzi patul

uite, aici te-ai născut. pe marginea asta tare
te-ncăpăţânai şi nu voiai să ieşi la lumină iar biata mamă-ta se chinuia
silabisindu-te printre pete de culoare ce stropeau aerul
a-na-a-re-me-re
ea gemea şi mustea iar tu te zidise-şi în spatele pomului
şi parcă nici nu-ţi păsa că lumina se strânge
toată-n creştetul capului
coroană.
ieşi-pa-pu-cu-le-de-sub-pat
şi ai ieşit trăgând noaptea peste ochi
şi cu tăcerea pecetluindu-ţi buzele
fără să ne auzi
palmele
şi inimile bubuind
la porţile vieţii
şi te-o luat bunu-tău aşa desfrunzit
şi te-o alergat cu gura deschisă-n vânt
şi tu băteai aerul cu pene moi
de visare.
zilele creşteau în tine
şi mă scădeau de la socoteli
până când umbrele m-au învăluit
legănându-mă pe marginea asta tare
ieşi-pa-pu-cu-le-ieşi...

re creaţia

apele duşului mă ceartă cu căldura lor aburitoare
eram ca la-nceput, doar eu şi tăcerea lor
înnebunitoare.
tăcerea cade ghilotină
împrăştiind aerul
după care prosopul se taie în palmele mele
împrăştiindu-şi rumeguşul alb

într-o scurtă pauză
adun toate chipurile în pomul vieţii
şi anin toate cuvintele în pomul cunoaşterii
dar ora începe
şi seceta macină totul
destrămând şi-mprăştiind tot ce-am adunat
nevoindu-mă să reiau de fiecare dată
creaţia:
o vorbă bună,
un chip cioplit,
o curăţire,
un ştergar
şi rumeguşul norilor
mult alb
sfâşiat
templu.

Inutil

am intrat în zumzetul zilei
cu gând să vând din ce am eu mai mult (nicidecum mai bun ci doar mai mult)
şi-un ziar îmi poartă marfa ce-o expun.
preaplinul meu citeşte pe litere
toate cuvintele prăfuite
la rând, fără alegere
strecurându-se prin carnea timpului
scrumit de aşteptare.
pe-aici nimeni nu opreşte
marfa mea nu interesează
ce să fac?
scobesc în carnea privirilor
aşezându-mi ochii pe acelaşi ziar
desfac pieptul cuvintelor
şi-aşez inimile la rând, proaspete şi neştiutoare
bătăile lor se sting de-atâta aşteptare
picioarele intră în altă zi
chircite...
ziarul sfărâmicios
chicoteşte spulberând-şi urmele
în speranţa înălţării

sâmbătă, 27 martie 2010

întrupare

la început am fost cuvânt
şi tânjeam să mă rostesc, să vieţuiesc şi eu
asemeni vouă celelalte cuvinte coborâte dintre silabe
şi-atunci m-am descâlcit dintre sunete
întrupându-mă gură
şi limbă
şi vrere.
şi mă desluşeam dintre nespusele
dar gânditele şi vrutele
iar zidul trupului se înălţa, visare după visare
şi vorbire după vorbire
asemeni aripilor
nesfărâmate
de tăria luminii
apele-lacrimile ce-mi potopeau sufletul
spălându-mă, curăţindu-mă de toate silabele, de toate dorinţele
de toate visele şi zicerile
lăsându-mă omăt
viscolit
potolit
îndulcit de suflul nou
ce mă scoate din ţărână
şi mă spală cu lumină
mă soarbe şi mă răsuflă
şi cu doruri mă usucă...

vineri, 26 martie 2010

albastru de metilen





stăteam în faţa oglinzii şi priveam
cutele pe care le făcea cămaşa încheiată la toate zilele
viaţa asta nu mă reprezintă Doamne, e prea largă şi prea scurtă
de-mi ies mîinile cu nopţi cu tot până dincolo de marginea viselor şi mi se vede toată goliciunea şi lipsa
cred că mă dezbrac şi ies până afară
să trag o gură de lumină
şi ce-o mai fi
numai să se ducă gustul ăsta
de aproximativ
...
prin vene cuvintele îngroşate abia se târâie
iar la RMN au ieşit noduli de sunete maligne, dispersaţi în tăceri
m-au trecut la poemo-terapie
şi în fiecare zi îmi injectează rime încrucişate
dar degeaba, versul rămâne alb
nu se leagă
şi parcă nici cuvintele nu mai au vigoarea de altădată
se simt slăbite iar expunerea la radiaţii le macină
şi icnesc în gol fără nici o silabă măcar
doar senzaţia de vomă
...
când mă duc să mă întind
visul se termină
ca o măsură de ¾ sub voaletă şi mă trezesc.
dimineaţa asta soarele nu se ridică din pat şi nu iese la fereastră
îşi schimbă compresele noroase, se întoarce cu faţa la perete
şi-njură hârâind a erupţie ultravioletă
ultima badijonare.

joi, 25 martie 2010

Plouă

ploaia miroase a munte în vacanţă
şi a degete umede trosnite
atunci când cafeaua mă caută printre arome
fierbinte şi sălbatică.
noaptea, ploaia miroase altfel
decât în restul timpului
ploaia de noapte e o tăcere ciudată
ca liniile dintr-o gară ce freamătă a aşteptare
iar căteodată, ploaia miroase a pădure
sau a spumă de mare
dar niciodată nu miroase a lună
pentru că ploaia de noapte
îşi plânge singură de milă.

vineri, 19 martie 2010

lucruri uitate

buze strivite în noapte,
ţigări fumate pe jumătate
see you later alligator
o minciună, două fumuri
noapte febrilă în aşternuturile umede
pleoape răscolind nisipul
a lăcrimare,
inundând perna insomniacă
valuri tsunami
născute dintr-o furie telurică
şi luna, fierbinte şi amară
ca o felie de grapefruit roz
sau poate roşu
ca buzele tale
desfăcându-se petale
umileşte-mă
şi-adună-mă la sân
loveşte-mă
cu toate plecările intempestive
şi spune-mi că suferinţa
este liberă alegere
apoi bea-mă
adună-mă cu paiul
dintre două cuburi
reci
şi tăioase

te-ndepărtezi
şi urmele tocurilor
sparg toate zgomotele
te mai aud
disting tot mai greu
sunetul lor
mai…
departe
în…noapte

joi, 18 martie 2010

sfârşit?

mă gândeam că fiecare carte deschisă
este o explozie mistuitoare
ce pătrunde şi arde trupul
mintea şi timpul.
şi de fiecare dată
proaspăt îmbăiat
mă aşezam, ofrandă,
şi deschideam o nouă poveste.
paginile zburau, frunze smulse din verdele lor
pleoapele cădeau, ninsoare viscolită
iar poveste se topea rătăcindu-se
printre visele mele
de fiecare dată la fel.
niciodată însă
timpul nu s-a oprit
şi singurătatea nu a plecat mai departe
ci se cuibăreau mai adânc
disperaţi
că nici mintea şi nici carnea
nu mai ard ca altădată.
poveştile se cern,
visele se topesc
găuri de vierme spintecă timpul
numai carnea şi cartea
nu vor să ardă,
ele caută
mintea
ce se ascunde
mai adânc, tot mai adânc
în noapte

luni, 15 martie 2010

Salome

se scuturau zilele, una după alta
lăsându-mă singur şi gol
proptit într-o rădăcină
cuvânt nerostit

cuprinsă de fiorul cărnii
tragi vremurile-n unduiri de şold ascuns
brăţările ne toacă în cadenţă
şi aurul pe tăvi se lasă dus

să muşti din joacă mărul lui Adam
şi-n dansu-ţi tainic inimi să striveşti
mărirea şi căderea laolaltă
sub talpă-ţi înfloreau boboci poveşti...

duminică, 14 martie 2010

stele pe cer

tăcerile tale au profunzimea unei bombe cu ceas
ale mele au reverberaţii concentrice
iar lumina se taie în cioburi
franjurând întunericul.
cercurile mele
se-nchid pleoapă
nascându-te boltă perfectă
de care-mi agăţ tic-tac-ul strigatelor
pendulând între două tăceri.

sâmbătă, 13 martie 2010

poveste




ai auzit povestea celui ce caută?
ai dreptate, nimeni n-a auzit-o, nici măcar eu
eu care v-o spun, n-am auzit-o. eu o trăiesc
şi prezentul acesta continuu nu-i prea comunicativ
ori se preface, ori nu vrea să spună nimic
dar eu caut. continui să caut,
nu mă întrebaţi ce caut
pentru că nu aş putea să vă spun
cum arată nimicul.
visul meu era să ating cerul
şi de fiecare dată ridicam ochii
căutându-mi degetele răsfirate în părul cerului
îi plăcea să-l caut în cap, ar fi stat ore în şir
suspinând
apoi am plecat căutând alt vis
şi mi-am spus că numai în mijlocul mării
cresc visele cele mai frumoase
asemenea lotuşilor
suspendaţi de o senzaţie
deasupra hăului de ape.
şi zilele treceau
şi visele se visau privindu-mă
de departe sau de aproape
dar mereu în trecere
până când am trecut înot puntea suspinelor
către altceva.
apoi mi-am zis
că numai în mijlocul deşertului
pot creşte cele mai frumoase vise
crude, proaspete, izvorâte din roua uitării
şi am plecat după ele, răscolind praful
zile şi zile, sete după sete
dar visele se fărâmau calcinate
îngroşând stratul uitării
iar urmele mele
spulberate pe cărările nopţii
se-nsoţeau cu vorbele nerostite
am revenit printre oameni
pe străzile vechilor oraşe
călcând în picioare petice de istorie
ninse de-a lungul trotuarelor
iar jaluzelele îmi făceau cu ochiul
ca un tic demult uitat.
ce cauţi? mă-ntrebă într-o doară vântul
răscolindu-şi pungile şi peturile adunate
am vrut să-i răspund dar plecase prin parcul desfrunzit
să citească ziarul cât mai cade o frunză
aş vrea să plec
dar stau şi mă întreb, unde?
pe mare am fost, în deşert…am fost
mi-au mai rămas două locuri:
înăuntru şi în ceruri
nu, nu în cer ci în ceruri
stâlp şi punte între ele
rotindu-mă
în sens trigonometric
pentru a răsturna goana disperată
a timpului.

(foto: http://10steps.sg/articles/featured-articles/70-strange-photos-that-are-not-photoshopped/)

pluta




înotam într-o mare de unghii, tăiate,
crestele unor valuri inutile
şi încercam să văd câte s-au rupt
căutând
câte s-au agăţat cu disperare
de o zi, de o perfuzie,
de o creangă
unghiile mele erau curate
nu se afundaseră, rădăcini
să mă crească
poate doar
căutaseră cerul
rănind norii în amurg
când sângele curge tulburând lumina
dar asta nu se pune
am ridicat ochii şi m-am tras
afară din vis şi din griji
ieşind cu totul din amorţeala unghiilor care tot cresc
tăindu-se reciproc în vorbe.

(foto: http://www.digitalphoto.pl/en/photos-images/2298/)

vineri, 12 martie 2010

linie continuă



linie continuă

rulam pe banda mea în limite legale
iar cele două benzi,
despărţite de-o linie continuă
se-ntâlneau în sensul giratoriu al inimii.

aici nu ai voie să staţionezi,
nu sunt prevăzute refugii, cel mult o comă prelungită
venind de undeva, mergând către niciunde
nor ce priveşte-n oglinzile laterale

şi am trecut printre voi
tu Viaţă pe-un trotuar, Moartea pe altul
şi linia continuă
care încearcă să vă despartă…

joi, 11 martie 2010

la ceas de seară...




mă aşezasem pe marginea oglinzii
răcorindu-mi gândurile prin argintul rece
fără reflexii, fără concavităţi de val uitat la mal
şi fără pic de spaimă.
m-am întins spărgând abisul boltirii
şi cerul izvora revărsându-se peste pleoape
cu toţi norii strânşi la două rânduri
până sub mărul lui Adam
luna s-a tăiat într-o clipire de ţurţure
murdărind tot cerul înşirat
printre cuvintele rămase de pripas
rătăcite de restul îndemnurilor
hai !
du-te la culcare mi-a spus
şi-a tras un rand de smoală
surprinzând argintul
într-un abur.

Vezuviu...

(Foto from: thequeenofdenial.files.wordpress.com/2009/06/..)

marți, 9 martie 2010

bocet




am scris şapte zile pe latul cearceafului
şi-am pictat şapte nopţi pe tăblia patului
mi-am ferecat gura cu şapte pecete
şi-am urcat la sala de judecată
să curăţ treptele tronului
şi lacrimile omului
ce se adună-n cartea vieţii
furând roua dimineţii…


te-am luat suflete de mână
şi-am mers în dalbă grădină
unde soarele se-nsoare
cu perdele de cicoare


te-am scos ochi de sub deochi
să-ţi ţes rază înflorită
pe sub pleoape primenită
în lacrimă ostenită


te-am tras limbă de la rele
să nu-mpungi vorbele mele
cu veninul ţepilor
muşcătura şerpilor


irimă pe las pe prispă
şi te uit secată, ninsă
cu bocete şi cu jele
ca nehora, făr de iele…

luni, 8 martie 2010

înstrăinare

m-am decis să caut esenţa
şi te pierdeam, ceaţă la vreme de seară
îmbrăcându-mă, umplându-mă,
condensând pe-un canal lacrimal
a durere.
mi-ai spus că ai treabă
şi te-ai retras pe un fir de lumină
până la punct, până la germene
învăluind trecerea
cu palma dreaptă, de-a stânga sânului
să nu se uite cuvântul…
musteam uitarea
valuri de ceaţă
iar cuvintele sfârâiau
în cenuşa privirilor
lipit de trecut
aştept
destinaţia
şi data ştampilei