joi, 20 decembrie 2012

ziua ȋn care…se aliniază cuvintele



ţinând cont că mi-am liber de la viaţă
am ieşit la agăţat cuvinte.
primul lucru ce mi-a ieşit ȋn cale a fost o spaimă virgină
era atât de pură că nici măcar lumina nu-ndrăznea să o privească-n faţă
i-am făcut cu ochiul, am pişcat-o de fund şi am plecat mai departe.
ce poate fi mai frumos decât o spaimă cu ochii măriţi
trăidu-şi revelaţia vieţii
cineva o dorise…

duminică, 16 decembrie 2012

masacrul continuă

cuvintele, lustruite de atâta folosire,
sferice, fără rugozităţi şi inestetice crăpături
sunt ale mele şi le păstrez aşa cum sunt.
sper să nu le rătăcesc printre cioturi
dar asta se ȋntâmplă acasă, pentru că-n stradă,dincolo de uşă
zăresc numai cadrave, cuvinte mutilate, alienate
şi fără pic de vlagă.
apocalipsa a venit pentru toate cuvintele
indiferent ce fac şi unde se ascund
deja degetele dau din coate
şi caută să iasă-n faţă
şi vine o vreme când vorbele dor,
cuvintele mor
şi noi
asemeni lor…

joi, 13 decembrie 2012

o dată-n viaţă...


spune-mi că mă iubeşti!
privesc buzunarul de la cămaşă gol
mâinile se zbat disperate în buzunarele blugilor
iar pieptul tău flutură batista nedesluşitului peron
măcar minte-mă frumos!
mai spui
în susurul lacrimilor
eliberate
dar cine mai are timp de minciuni
când îsi aşteaptă rândul
în procesiunea
îndoliatelor
iubiri?

vineri, 7 decembrie 2012

confesiuni…ȋn contumacie


prima oară când mi-am făcut ghetuţele
şi-am tot sperat să n-adorm până când  nu-l văd
am fost străfulgerat de cuvântul creion
şi de vârful bont şi negru
s-au legat multe dintre cuvintele nerostite

apoi mi-am făcut bocancii cu sârg
şi m-am culcat liniştit
trei ore de somn până la următorul planton
când iarna o să-mi intre-n bocanci ȋnghiontindu-mă
şi făcând  nopţile inutil de lungi

cizmele de cauciuc doar se spală
dar apa urcă destul de greu prin ȋntuneric
de cele mai multe ori nici nu nimereşte canalul lacrimal
iar poleitul unor zile calpe
trezeşte fiorii unei inutile zbateri

chiar dacă iernile trec cu pantofi prăfuiţi
şi nopţile rătăcesc prin deşert
speranţa nu moare
iar copilul fiecărei aşteptări
pleacă liniştit la culcare

când  picioarele pleacă
şi te abandonează ȋntre roţi de căruţ
ghetele devin inutile
la fel ca şi Moşul
ce nu-şi mai află locul printre amintiri

un om fără ghete trăieste
un om fără cuvinte respiră
un om fără vise, fără speranţă
este deja un cadavru
şi Moş Nicolae nu bântuie prin cimitir

luni, 3 decembrie 2012

ca o baterie Duracell



sunt speranţa ce refuză
moartea nu mai e ultima soluţie
ȋmi ţes visele albe
şi mă acopăr
să nu mă găsească ȋntunericul

 
ȋnvaţă-mă ce-i iubirea
strigă un cuvânt uitat pe-afară
dar noaptea hrăpăreaţă
ȋmi fură toate emoţiile
şi nuditatea doare

 
cât de aproape trebuie să fiu
ca să-ţi ȋncălzesc palmele mici
ȋn care frămânţi lumina?
sau mai bine zis
ce să fac să mă zăreşti?

 
ȋntre 21 de grame şi 20 de waţi
ascund urma lăsată pe cer
ȋntreabă-mă să aflu ce-am fost
şi cât o să mai bântui
printre cuvinte

vineri, 23 noiembrie 2012

împărăţia ciorilor de sticlă


împărăţia ciorilor de sticlă

- ia zi mă ciorică, ia spune-ne tu o poezie de-a ta...
Cerul îşi sfâşie broboada norilor, o rază scrie unghiuri pe frunte şi pleoapele cad zăvorând izvorul lacrimilor... de undeva de departe, cioburile scriu muzica viselor inutile...
Se spune, e poveste veche, că undeva înspre soare răsare, unde muntele îşi ridică semeţ fruntea căruntă, se afla ţara lui Pasăre-Împărat, Omul Pasăre care domnea peste toate închipurile înaripate. Şi pentru că totul era scăldat în lumină, Flacăra Neagră, ursitoarea bocitoarea, a jurat să se răzbune pe împărat şi pe împărăţie. A căutat şi-a adunat putregaiul pădurii, a făcut o grămăjoară şi flăcări cenuşii lingeau resturile jarului. S-a crestat la mâna stângă şi a lăsat să picure cinci stropi de neagră întristare şi cu voce îngheţată a prins a rosti blestemul
"cadă-aripa putrezită
şi privirea îngrozită
săgeta-te-ar spaimele
să-ţi moară cuvintele
visele să-ţi croncănească
vorbele să se-nnegrească
să-ţi zboare trăirile
să astupe zările
şi orice oarbă-ncercare
în cioburi să te doboare"...
Şi în acelaşi timp, aripile şi penele lui Pasăre Împărat se putreziră murdărind albeaţa marmurei, cuvintele scăpau cârâind şi spintecau aerul sfâşiindu-l. Odăile palatului se umplură cu fâlfâitul unor aripe negre şi grele de păcat şi trupurile de sticlă se loveau de pereţi şi de travane sfărâmându-se-n cioburi ucigaşe. Zi după zi şi noapte de noapte sufletele piereau sub ploaia de cioburi negre şi-n curând toată împărăţia nu era decât o rană neagră, un zbor gâfâit şi o asurzitoare cârâială şi croncăneală...şi parcă pentru a apăra lumea de rele hotarele împărăţiei  se pierdură încet încet într-un hăţiş greu de trecut cu piciorul, cu aripa sau cu gândul...lumea a-nceput să uite...hăţişul s-a-mpâslit şi doar croncăniturile se mai lăsau duse când şi când în lume spăimântând poporul şi-adumbrind cerul cu întunecimea lor...

Ochi de femeie cu lacrimi în geam

Mi se pare chinuitor de greu să deschid cutia Pandorei cu aceasta schiţă dat pentru tot trebuie să-ncep cu ceva voi face acest pas dar cu o condiţie: la fiecare biscuit primit voi aduce şi eu o gogoaşă de acasă.
Cerul îşi vântură nori dintr-o parte în alta fără a se hotărâ ce e de făcut, dacă să-i lase să crape pustiind pământurile cu zeama lor sau să-i alunge dincolo de hotarele oraşului acolo unde pământul se sparge-n brazde cu rădăcinile rânjind a sec şi-a moarte. În adâncitura scuarului, departe de lumea dezlănţuită Biblioteca Municipală toarce funigei de lumină stârnind curiozitatea umbrelor. Ziua se adâncise în visare iar noaptea se-mpiedicase răsfirându-şi toate acareturile, târându-se în genunchi să şi le adune. Era o vreme bolnavă, un timp uitat o oră rătăcită printre clădirile din jur. La ce te gândeşti când vezi în faţă o bibliotecă? la rafturi cu mii şi mii de cărţi? Şi dacă ai reuşit şi ai vizualizat toate aceste cărţi care crezi că poate fi bucuria cea mai mare a unui angajat? Să frunzărească o carte...greşit. în ziua bolnavă de vare vă povesteam am intrat în Bibliotecă hotărât să iau cele cinci cărţi permise prin statut şi să fug acasa ca sa devorez la lumina economică filă după filă aşa cum numai vampirul mai poate lega în serie victimele lui răpunându-le la lumina moartă a lunii. Holul spaţios de la intra îşi ordona zonele de umbră alternându-le cu peticele mâncate de lumina leşioasă. Doi paşi înainte, trei trepte asemeni zonei inchinale ce despart mirifica zonă a fugii de tentaţia lucrului făptuit. După cele trei trepte, paşii cotesc la stânga – singuri fără comandă precisă – şi adulmecă poteca nemarcată. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase...ghinion, aici înainte de a face ce-l de-al şaptelea pas – poate fatidic poate nu – ridic privirea căutând cobnfirmarea unei uşu deschise. Aici, în acest moment cartea fuge de lângă viaţă, filmul se rupe şi realitatea cade abrupt, avalanşă ţipată mut, incredibil de dureros. În uşa micului birou în care tronează Măria Sa maşina de copiat, adică un amărât de xerox ce-şi mănâncă pensia stricând câte o hârtie la câte două trei zile, în uşa frumoasă de termopan era un chip de femeie. Biroul mic era luminat, semn ca maria Sa copiatorul era dispus la audienţe prelungite, dar din păcate nici o carte nu se voia trasă prin fascicolul orbitor, nici o foaie nu se cerea reprodusă...Nimicul cel mai frumos trona alungând paşii tuturor foilor...şi pentru că un birou respectabil nu poate sta decat cu uşa închisă când nu e nici o solicitare, şi acest birou avea uşa închisă. Numai că în indiferenţa lui strigătoare la cer închisese ca-ntr-o celulă şi femeia care slujea la Maria Sa. Şi biata femeie se lipise cu totul de geamul uşii aşteptând o adiere, un gând, o mişcare. Nimicul o strivise de geamul uşii şoptindu-i încontinuu că aşa îşi va petrece următoarele ore: departe de orice activitate, departe de orice gând sau sorneala buchisită...şi ce poate fi mai dureros decât să fii înconjurată de carţi dar să nu şti cum să ajungi la ele...e ca în povestea aceea în care un însetat ajunge într-un loc plin cu ulcioare de piatră mult prea grele pentru a fi mişcate şi mult prea subţiri la gât pentru a putea ajunge la apă...fără nici un pai de ajutor prin jur...câd de tristă şi deznădăjduită era privirea femeii lipită de geamul curat şi luminos al uşii de la biroul Mariei Sale maşina de copiat...

Ziua în care am fost părăsit

Cerd că aveam atâtea lucruri de spus, dar ca de obicei atunci când mă familiarizez cu ele, atunci când căsnicia noastră devine respirabilă şi suportabilă, atunci – parcă-s jurate toate – atunci se găsesc să mă lase...ştiu sigur că aveam cel mai incitant subiect de povestit dar atâta timp cât nu îmi găsescf cuvintele ce pot să mai fac? Cum să-mi îmbrac toată povestea în cuvinte străine? Şi de unde mai ştiu eu că e vorba de aceeaşi poveste? Dacă noile cuvinte mi-au schimbat ceva din poveste? Dacă tot am rămas singur, am să-mi fierb o cană de vin cu miere şi cuişoare şi o să stau la fereastră până când o să obosesc şi eu şi cuvintele ce stau pitulate printre tufe crezând că am să mă dau de ceasul morţii rugându-le să se-ntoarcă...în seara asta voi răbda muşcându-mi buzele până când sarea va schimba gustul vinului fiert şi voi aştepta o nouă poveste în speranţa că voi avea şi cuvintele potrivite pentru a o îmbraca aşa cum se cuvine...

(va urma)

luni, 5 noiembrie 2012

dupa blocuri


eu sunt un bloc cenusiu
tu esti un bloc, putin altfel, mai aranjat, mai viu,
de multe ori parca imi e si frica sa ma uit in ochii tai
sa nu vad cat de cenusii sunt ochii mei
cerul, el poate sa fie la fel de cenusiu
si pot sa ma pierd privindu-l fara sa mi se para pustiu
de aceea imi place sa ma uit cat e ziua de lunga
sa-i simt culoarea in obraji
si curatul sau sa-mi ajunga
peste cartierul nostru ploua cu suspine
e clar ca niciunuia dintre noi nu-i este bine
sufletele s-au ascuns dupa perdele
jaluzelele cad
becurile se ard
si-o tacere de noapte
coboara
prin geamurile sparte

vineri, 2 noiembrie 2012

dialog?




surprinde-ma cu ceva deosebit
ceva de care nici macar eu sa nu fiu in stare
cu ce oare as putea s-o surprind
cand ea vede transfigurarea sapata-n rictusul fetelor?

requiem for a dream ar suna a provocare
dar visele nu mai ajung sa se nasca
sfarsesc in canalul colector al chiuretajelor istoriei
acolo unde e doar linistea, suspect de multa

sau poate ca o ultima scrisoare
poate ca ar merge daca nu ar suna atat de telenovelistic 
dar nici macar foaia de hartie, ultima din viata asta
nu vrea sa participe la sacrilegiu

deci cu ce as putea sa o surprind?
cu o moarte prematura? neanuntata pe nici un post de televiziune
cu o uitare amorfa cat un canal colector necuratat
sau poate ca si ea s-a saturat sa se priveasca in oglinda

cred ca am s-o invit la viata.
sa dansam amandoi sub o ploaie inegala si ineficienta
sa vada si ea cum e sa tanjesti, sa inteleaga cum e asteptarea
sa stie ce-nseamna lungimea unei zile chinuitor de lungi
in care nici minciunile nu mai pot rezista
fara masca

marți, 30 octombrie 2012

cânt străbun de om ne bun

am luat lumea-n lung şi-n lat
să ȋi scriu pulberile molcomind tăcerile
când opinca s-o gătat de la drumul descifrat
am luat bordei cu-mprumut
sufletu-n el să mi-l mut
cerând ursitoarelor
schimbarea tiparelor

m-au luat şi m-au spălat
ȋn ceruri m-au ȋnvelit, de nuntă m-au pregătit
luna mi-au pus-o pe piept la poartă să nu aştept
pleoapele mi le-au zidit cu umbră din răsărit
gura mea-i pecetluită cu inelul zânelor
la izvorul vorbelor 

stolul viselor mă poartă
ȋn luntrea străbunului la capătul timpului
noaptea-apă unduieşte şi luntrea o cumpăneşte
tocmind depărtările torcând renunţările
cu fir de moale de uitare
dintr-o zare-n altă stare

las vouă stelele
şi ȋmi iau tăcerile
lumii să ȋi dau ocol
să văd unde-i un loc gol
să mă semăn, să-ncolţesc
să dau spic cu vorbă-aleasă
să fiu poveste pe masă
 

miercuri, 24 octombrie 2012

bariere


mâinile mele te-ar fi sculptat ȋn ceaţă
redându-mi-te să mă acoperi
cu rana sărutului

“jos labele” urlă toate temerile
şi-n urmă, fărâmătura falangelor arată fuga

ochii te-ar fi ascuns
lăsând faldurile pleoapelor să-ţi acopere
rătăcirea trupului ostenit

“scoateţi-i ochii”, murmură disperarea
şi lacrimi se adună-n  cercuri obosite-n jurul lunii

buzele ţi-ar fi legănat visul
alungând toate spaimele-nchipuite
cu pecetea sărutului

dar cuvintele fac zid
apărându-te de inutilele trăiri

platonice drumuri zămislesc ȋn noapte
rătăcind calea dimineţilor

 

marți, 23 octombrie 2012

Sonata neterminata pentru un zid si o usa desenata (VII)


zilele trec din mana in mana, caramizi fantomatice
prinse-n mortarul trairilor
unele peste altele, in crucea cuvantului
fiecare munceste la zidul vietii
despartind amintirile
pe hotarul cuvintelor seci
ca sa-i acopar receala
am desenat o usa. gest inutil.
deoarece imi e frica s-o deschid
sau poate ca deschizandu-se inauntru
voi dispare, sorbit de intunericul
ce ma asteapta

Sonata neterminata pentru o descompunere ratata (VI)


ochii rasturnati in oglinda, adulmeca
aerul obosit se desprinde-n fasii si atarna zemuind
peste tacerile cleioase impregnate cu resturi
zile stafidite, ore si minute seci
falange leproase curata coaja prafoasa
miezul mucegait rasufla sacadat
chircindu-se in ceata cocon
ultima agonie din care nu voi mai apare
-pastreaza-ti carnea si sangele
nu lasa putregaiul sa urce pe oase
atat am auzit si adieri usoare
imi spun ca aripile l-au dus tot mai sus
daca balenele isi poarta trena de cangi insangerate
eu ma tarai, strivit de toate ispitirile si nerostitele
ce s-au agatat de neputintele mele
pana cand vom esua intr-un vis inutil de pustiu

vineri, 19 octombrie 2012

sonata neterminata pentru moartea care s-arata (V)


s-a intors si mi-a spus rastit:  
-o sa pierzi tot ce ai
am privit-o si-ntrebari explodau inundandu-mi ochi
la cat de egoist si primitiv sunt, ce mai pot pierde cand ma am doar pe mine?

zilele sunt ale tuturor, soarele isi vede de treaba lui
ploaia ma uda fara favoritisme
si prostia ma tine de mana ori de cate ori ies
si ma caut prin multime.

poate ca-mi voi pierde prietenii
desi tot mai putina lume
ma striga pe nume
-bai tampitule, ce dracu faci?

pana si cuvintele pleaca, rusinate
refugiindu-se prin dictionare uitate
cat mai departe ca sa nu mai dea ochii cu mine
ma rog totusi sa se regaseasca

picioarele s-au tocit prin pustietati
mainile s-au desprins haituid aerul fara rost
orbitele goale, ratacesc dupa o inima impietrita…
care nu ma mai striga dar nici eu n-o mai caut

am incercat alte picioare dar viata ma arunca in sant
noile maini refuza sa ma stranga-n brate
ochii se scurg de pe o zi pe alta
iar amintirile se faramiteaza ori de cate ori le ating
 
poate ca totusi a avut dreptate…

miercuri, 17 octombrie 2012

sonata neterminata pentru un trup pe care nu-l voi saruta niciodata (IV)

voi spune ca te-ai nascut din spuma valurilor, intrucat mirosi a departare si a necontenit
buzele bat aerul si cad fara suflare lasand in urma cercuri de sare
sarutul meu de bun venit

bajbai si sorb urma cuvintelor
departandu-ma de esenta tacerilor
pana dincolo de linia sperantelor desarte
a noptilor crapate, uscate

palmele oarbe cauta, printre degete imi curg semne, 
te citesc ca sa aflu taina-ti scrisa-n poeme
curgerea unui vers ma topeste-n uitare
constat ca lectura doare

lobul urechii, o umbra sub buze
linia ce-n clavicula frange
desertul fierbinte, cupole, tumult
ferigi ce-mpletesc si izvoru-l ascund
un Narcis cazut in somnu-i profund  
reflectand...

sonata neterminata pentru un vers pe care il voi scrie poate odata (III)


chiar daca mai scriu eu nu exist
sunt doar prelungirea unui vis deplasat si putin sexist
nascut sau poate facut-prefacut
lamurit si-inghesuit intr-o farama de cuvant

versul cel mai frumos inca nu l-am primit sa-l transcriu
asteptarea-i un dat, rasuflu ca sa par viu
cuvintele s-au rasculat si-n bejenie-au plecat
lasandu-ma intr-un desert arid si plat…

 

luni, 15 octombrie 2012

sonata neterminata pentru un vers si o zi moarta (II)


zilele mele se furiseaza speriate,
deschid usa cu teama, se strecoara si raman cu zidul atarnat in spate
tacerea se taie in raza stinghera ce se lasa moale pe somiera
oare-ntunericul o sa invie sau ramane intins pe nasalie?

zilele, visele ce ti-au facut?
de ce le arunci si le tot iei de la-nceput?

zilele mele, vise ce-asteapta-n camara cu candele aprinse
isi pastreaza fecioria si virtutea neatinse
le-as fi iubit pe toate cu patima si fara deosebire
de n-ar fi cazut cu toate in orbire
cate povesti nu le-as fi spus sa le-alin
sa le fur de pe buze firavul suspin
de ghiata sa fie al lor parinte
si tot nu mi-ar cere dinte pentru dinte
vanzand fecioria zilelor viselor
mortii ce-asteapta, in noapte-mbracata

la Doha, la Doha
ma-ndeamna chemarea
durerea din suflet sa mi-o spele marea
in noapte desertul sarutul sa-mi dea
viata sa-i dau sa faca ce-o vrea

dervisul presara taceri in desert
si ziua si-o smulge si-o zvarle din piept
cu talpile arse, cu sufletul gol
el poarta un vers sa-l ofere obol...

duminică, 14 octombrie 2012

Sonată neterminată pentru distanţa dintre vis şi o viaţă moartă

 

am bătut sfios la uşă şi am intrat: nimeni
un nimeni mai mare decât mine şi decât toate spaimele
ȋn faţa căruia toate visele cădeau secerate, erau pur şi simplu moarte
m-am aşezat lângă el şi-am asteptat, nu puteam să vorbesc fără să fiu ȋntrebat

cine eşti şi ce pofteşti? de ce-mi tulburi liniştea?
şi dai de pământ cu ea?

puteam să mă spovedesc, viaţa să mi-o povestesc
ce folos? şi ce să spun să nu creadă că-s nebun?

vezi că ȋţi pierzi visele
şi-mi sufoci drumurile

mi-am luat viaţa la-ntrebări
să-mi dea explicaţii şi să răspundă la acuzaţii
tȋrziu am realizat că vorbesc fără interlocutor pentru că viaţa zăcea undeva ȋn decor
merită oare să o resuscitez sau mai bine o las şi mă reinventez?

cândva, mă-nvârteam printre cuvinte
ducându-le la masa idei, stări, simţăminte
sufletul s-a răcit, visele s-au sleit
focul din priviri şi  el a murit
pe o banchiză, plutind ȋn derivă
am lăsat pana, visul şi viaţa fictivă
am distrus punţile ce mă legau de ea
şi voi lăsa povestea s-o termine altcineva

 

 

luni, 1 octombrie 2012

cusaturi (I)




odata, am incercat sa scriu la patru maini
si visele se torceau din doua caiere, impestritand lumea in alb si negru
iar crengile erau pline de martisoare rosu-alb
pregatind lasarea de sange

cand firul se rupe, vasele comunicante se desfac si canta
cerul se umple de alb si lumea de negru sau poate ca am inversat eu culorile
aninandu-le la streasina sufletului
alb e pustiul si rosie tacerea

negrul picteaza cerul gurii, altoind limba clopotului c-o asteptare
prelungind ultima silaba pana la poalele muntelui
padurea, ce face padurea iarna
isi boceste verdele pierdut sau isi geruieste primenirea?


duminică, 30 septembrie 2012

de profesie... ratat




mă gândeam să-ţi povestesc inutilitatea unui demers. dar ce rost?
când totul a dospit şi a fost copt şi-a fost mâncat de multe mii de alte guri flămânde
deci: combinări de mii de cuvinte luate de milioane de ori ca interpretări
nu fac altceva decât să te arunce în lumea imposturii fanfaroane

câteodată simt că m-am născut liană târâtoare
datoare să cresc şi să unesc lumea cu rădăcinile simţirilor mele
fără să mă gândesc la consecinţe
şi fără să sufăr dacă îmi pierd frunzele
sau mugurele de creştere.

alteori ştiu că-s fiul luminii
născut după furtuna răsturnărilor de situaţie
în care numai curcubeul mai are curajul să spulbere monotonia  divizată-n alb şi negru
fără recunoaşterea niciunei nuanţe de gri.
şi-atunci mă las bob de rouă
pe sterpe aşteptări

alteori, ca acum de exemplu,  măcelăresc timpul şi spaţiul
cu umbra cuvintelor mele,
sterpe din naştere
fără bucuria rodiri şi a-mpliniri

şi totuşi,  Doamne, am văzut tăcerea luând forma buzelor
într-un continuu şi imaterial sărut

vineri, 28 septembrie 2012

unde e ruptura?


la moartea fiecărei răsuflări
retrăiesc momente...şi stări..( „oh happy day”)
şi dacă bucuria îmi aduce o pală de somn, înseamnă că am fost iertat?
dar am uitat să spun că somnul poate să-mi aducă vise sau coşmaruri grele
aşa cum numai moartea mai poate pune-n scenă...

mergeam aşa lelea şi m-am trezit niciunde
drumul se terminase, poteca murise-n ierburi
frunzele cărau galbenul să ţină cerul curat
şi ploaia se uita pe fereastră: cât de senin poate să fie...

încet, încet, ne strângem în uitarea pietrei
şi ne-ntrebăm de ce ne lasă soarele în întuneric...

joi, 27 septembrie 2012

e felul meu de-a spune NU




astazi am citit ceea ce va apare maine
si microbul acestei surprinzatoare puteri
m-a cutremurat si m-a surpat in mine insumi
alungandu-ma cu toate spaimele
in desertul uitarii
de ce tocmai eu Doamne?

nu vreau sa stiu
pastreaza cartea de bucate
si lasa-mi fiecare zi sa-i sorb aroma.

miercuri, 26 septembrie 2012

undeva, cândva...



când termometrul explodează în cuvinte jerbă
şi geamurile curg, melasă nedospită
pe chipu-ţi, sarea lacrimilor duse
răsfrânge-apusul
care s-a sleit.
umbra suspinelor
cerşeşte-n colbul secundelor
răcoarea...

pe o petală de cireş
ţi-am scris ultima răsuflare

un tramvai numit dorinţă




de obicei, în fiecare dimineaţă, mişcare înseamnă un tramvai după care alerg
şi asta nu pentru că aş întârzia undeva
sau pentru că trebuie să-l prind pe unul anume
nu. totul se rezumă la dorinţa de a putea alege după ce vreau să fug.

a fost o vreme când îmi doream să trec linia
şi puneam în calea indecentelor stavila sfintelor
dar vorbele se căţărau până sus pe creastă
înconjurau liniştea de trei ori
deschizând calea spaimelor
după care cădeau amorţite în uitare,
abandonându-mă

apoi am vrut să fiu inodor, incolor şi fără pic de sare
şi m-am spălat în marea cuvintelor anoste
am luat vomismente şi purgative
m-am curaţat de toată pucioasa
şi-am zidit noua cale de fugă a lacrimilor
inundând valea reproşurilor
până la nivelul maxim admis

mai nou iau lecţii de dans
şi de strip-tease
pentru că vreau să-mi desfăt moartea
cu un spectacol nemaivăzut şi nemaitrăit
aruncând-o în cea mai neagră melancolie (undeva la limita disperării)
pentru ca apoi să-i dau cu tifla
(sau poate reuşesc să mi-o fac amantă)

dar ce mai contează atâta timp cât încă mai alerg?

duminică, 23 septembrie 2012

PRINCIPESA




Sau feţe ale femeii eterne

(penumbră punctată de albastru; voce din off):
-   cine eşti? cum vezi lucrurile? de ce parte eşti? ce declari? cum te cheamă şi ce vrei?
-   pui prea multe întrebări şi toate deodată. cine, cui îi pasă? EU sunt cine sunt, asemenii vremii sau vremurilor. Sub mine bărbatul geme şi se zbate între viaţă şi moarte. Eu sunt! Prin tot ce-am fost m-am dat pe mine.

Şi am fost Cleopatra

(mişcarea de step se poate împleti dacă se găseşte o bucată care să facă trecerea de la flamenco la belly dance în timpul monologului)

Învăluită de căldura lui, primeam ca bună mamă omagiul fiului iubit. Deşertul înverzea când mă revărsam peste pieptul luiînfrigurat de spaimele mărunţite. Cerul cu tot albastrul ochilor mei se înfige spintecându-i măruntaiele. Eu am fost însăşi istoria măririi şi decăderii aşa cum numai măritul Ra mai ştie a muri şi a renaşte din braţele mele. Nilul se unduie căutându-mă, deltă a splendorilor şi revărsării. Sânul meu sparge întunecimea istoriei cu lumina pârguirii. Unduirea trupului meu ascunde muşcătura tulburătoarelor încolăciri. Veninul sărutului meu dezlănţuie agonica rătăcire. Dorinţa mea cutreieră întinderile interioare. Dogoarea mea răsuceşte şi usucă aburul privirilor. O istorie pătimaşă îşi pierde capul printre perdelele baldachinului. Laurii se aruncă la picioarele mele sărutându-mi brăţările încheieturilor iar mâinile mele se joacă visătoare cu soarta. Şi am fost istorie, şi am fost femeie, şi am fost iubită...

Cântarea cântărilor

2.
De dormit dormeam, dar inima-mi veghea. Auzi glasul celui drag! El la uşă bătând zice: Deschide-mi, surioară, deschide-mi, iubita mea, porumbiţa mea, curata mea, capul îmi este plin de rouă şi părul ud de vlaga nopţii. 
3.
Haina eu mi-am dezbrăcat, cum s-o-mbrac eu iar? Picioarele mi le-am spălat, cum să le murdăresc eu iar? 
4.
Iubitul mâna pe fereastră a întins şi inima mi-a tresărit. 
5.
Iute să-i deschid m-am ridicat, din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs pe închizătoarea uşii. 
6.
Celui drag eu i-am deschis, dar iubitul meu plecase; sufletu-mi încremenise, când cel drag mie-mi vorbise; iată eu l-am căutat, dar de-aflat nu l-am aflat; pe nume l-am tot strigat, dar răspuns nu mi s-a dat. 











(penumbră punctată de roşu intens; monolog):
Viaţa mea este şi a fost o culme a altruismului, a jertfei de sine. Eu femeia, dispar în lumea creată de mine. Trupul, cugetul, sângele meu sunt cărămidă şi mortar împlinind zidirea. Eu nu am dat ci m-am dat.

Şi am fost Maria Antoaneta

Multe femeiuşti s-au bătut ca să ajungă sus în vârf, să fie primele „în ceva”, dar prea puţine şi-au dorit să fie ultimele, să fie încheietoare de pluton, ghilotină ce separă vremurile. Ei bine, eu m-am născut ca să fiu ultima. Au mai fost regine care au murit răpuse de dragostea lor sau de nefireşti porniri dar niciuna nu a fost Regina Ghilotinată. „Prima crimă a Revoluţiei a executarea Regelui. Dar cea mai îngrozitoare a fost uciderea Reginei”. Da, eu am făcut tot posibilul, am pus cap la cap toate iţele pentru a avea această frumoasă împletitură de sumbru şi luminos. „Nu au pâine? Să mănânce cozonac atunci!”.
Care altă Regină a mai intrat în conflict deschis cu ţara? Defăimarea ironică, subtilă a înaltei societăţi, a omului de rând m-au ajutat la împlinirea planurilor mele. Scepticismul pictat în zâmbetul dispreţuitor vis a vis de capacitatea „neştiutorilor” de a-şi orândui viaţa a iritat, a aţâţat, a adus la paroxism  tulburarea şi turbarea. Eram lesbiana lor, mâncătoarea de bărbaţi ce nu-şi putea potoli foamea animalică, incestuoasa lor demonică. Ghilotina, această catapeteasmă a sfinţeniei mele m-a ridicat în rang pictând cu sângele meu sfârşitul unor lumi, a unor destine, a multor vise. Am luat trena morţii şi mi-am făcut voal. Iar ei priveau şi nu înţelegeau. Sângele meu coboară în stradă răscolind oroarea. Zâmbetul meu, rătăcit printre nori se oglindeşte în toate apusurile mizere. Viaţa schilodită de roata istoriei se cuibăreşte sub amintirea mângâierilor mele. Am condus şi am fost condusă. Am primit şi m-am oferit. Ochiul stăpânului îngraşă vita iar istoria a crescut sub privirile mele. Numai că odată scăpată la aer şi loc liber a luat la arat toată viaţa sfărâmând totul cu nepriceperea şi nestatornicia ei.

sâmbătă, 22 septembrie 2012

„non nobis, Domine, non nobis. „


şi au fost ţări de pribegie ce nu m-au vrut
ale căror deşerturi le-am străbătut cu lacrimile mele
aducând seminţele la viaţă
dar urâciunea le-a ars feţele
iar ura le-a schimonosit sufletele
şi alungat am fost fără de vină
ducând cu mine
liniştea pierdută

şi au fost ţări cărora le-am fost indiferent
mă priveau de la înălţimea balcoanelor
şi murmurau din colţul buzelor reci
uscate de indiferenţă
iar clopotele băteau fiecare oră
ce le despărţea de taina iertării
şi-n urma mea creşteau munţii nemulţumirilor
măsuraţi de limbile mărilor furioase
până când oasele trosneau sub povara
nepurtatelor

dar au ţări care nu m-au iubit dar nici nu m-au alungat şi nici indiferent nu am fost
ţări al căror rege eram, purtat în litiera muţeniei
ţări în care mi se făcea loc să-mi plâng toate visele moarte
locuri în care rădăcinile mele vorbeau cu tine Doamne
ţări cu aerul cărora mă-nveleam
dovedind muşcăturile tăioaselor geruri
şi-n acele ţări, pe-acele plaiuri
îmi purtam crucea
prin deşerturi de indiferenţă
dar totuşi fericit că-s acceptat cu bunele
şi cu toate uitările.

şi toate acestea le-am trăit
nu pentru a-mi desăvârşi trăirea

Sed nomini Tuo da Gloriam”

sâmbătă, 15 septembrie 2012

amăgiri




pentru toate trăirile mi-am zidit o casă în miniatură
la ferestre am renunţat pentru că lumina nu ajută la nimic
am renunţat şi la uşă pentru că intrările şi ieşirile nu-şi mai au rostul
hornul nu poartă nici o umbră aşa că am renunţat şi la el
iar acoperişul fără horn nu ajută nimănui
casa trăirilor mele e doar un colţ prăfuit dintr-o idee moartă
ce trebuie să treacă testul tăcerii

vineri, 14 septembrie 2012

răspuns către niciunde




spre deosebire de tine, eu împart totul în trecut şi prezent
trecutul trece în cutii de pantofi îmbătrânite sub o etichetă inutil de clară
1989.08.23 – ultima defilare la care nu am mai participat
iar prezentul  îmi intră pe geam, gârbovit de neploaia moartă

cărarea pleacă fără să ştie către unde
vorbele ostenite se culcă pe margini pentru o eternitate
mă-ntreb: cine mai are timp de poveşti?
Când lumea umblă cu globalizarea conectată la aparate
(am aflat că ultima revoluţie a sucombat la coadă
îşi uitase cardul de sănătate...)

ca donator îmi caut locul ce mă aşteaptă
cuvintele curg prin tuburi de plastic
către alte versuri ce nu s-au scris pe nici un perete
plata? un tichet de masă şi un bilet de călătorie către mâine

pustiirea mă ajunge din urmă
ploaia a murit, soarele îşi cere tainul
alungat, cerul se scurge printre cuvinte inerte
caută-mă,
la marginea lacrimilor
unde oglindesc capacul unei cutii vechi de pantofi

despre viitor vom vorbi data viitoare