Sonată neterminată pentru distanţa dintre vis şi o viaţă moartă

 

am bătut sfios la uşă şi am intrat: nimeni

un nimeni mai mare decât mine şi decât toate spaimele
ȋn faţa căruia toate visele cădeau secerate, erau pur şi simplu moarte
m-am aşezat lângă el şi-am asteptat, nu puteam să vorbesc fără să fiu ȋntrebat

cine eşti şi ce pofteşti? de ce-mi tulburi liniştea?

şi dai de pământ cu ea?

puteam să mă spovedesc, viaţa să mi-o povestesc

ce folos? şi ce să spun să nu creadă că-s nebun?

vezi că ȋţi pierzi visele

şi-mi sufoci drumurile

mi-am luat viaţa la-ntrebări

să-mi dea explicaţii şi să răspundă la acuzaţii
tȋrziu am realizat că vorbesc fără interlocutor pentru că viaţa zăcea undeva ȋn decor
merită oare să o resuscitez sau mai bine o las şi mă reinventez?

cândva, mă-nvârteam printre cuvinte

ducându-le la masa idei, stări, simţăminte
sufletul s-a răcit, visele s-au sleit
focul din priviri şi  el a murit
pe o banchiză, plutind ȋn derivă
am lăsat pana, visul şi viaţa fictivă
am distrus punţile ce mă legau de ea
şi voi lăsa povestea s-o termine altcineva