joi, 30 iulie 2015

despre Cumințenia Pământului, comunism și ananasul nostru cel de toate zilele


Cumințenia Pământului se bucură de micul dejun copios mâncând liniștită și singură la unica masă din imensa sală goală
în timp ce mestecă noian de gânduri se vânzolesc prinzând câteva clipe de viață pentru a muri apoi în liniște
Marx nu a avut dreptate își spune, comunismul nu se poate naște și dezvolta într-o societate umana poate doar într-una a mașinilor
dar nici acolo nu e sigur că merge pentru că întotdeauna se va găsi cineva care-și va făuri un sistem represiv aruncând în derizoriu orice idee de egalitate
comunismul înseamna de fapt renunțare, renunțare la tot și mai ales renunțare la eul ancestral (acest enunț vrea să sublinieze importanța idei de renunțare totală)
acesta a fost ultimul gând ce a poposit odată cu tava plină cu felii de ananas estompându-și până și moartea prematură
Cumințenia Pământului își ia trei felii rumene de atâta dulceață savurându-le aroma și catifelarea cărnii zemuinde
și atunci își dă seama că totul se reduce la fatidicul Carpe Diem
să ne bucurăm de acest moment zise cufundând lingurița în cafeaua calda și cumva dietetică pentru că lumea e plină de agitație și agitatori.

și când te gândești că am renunțat până și la aparițiile mele publice mai zise...

joi, 23 iulie 2015

când moartea roade-n burta verdelui



copacul de la poartă îşi ia în fiecare zi adio
rupându-şi de la gură câte-o nfrunză-ngălbenită
cu care-mi scrie noi poveşti în colbul curţii

ciorile se caţără pe o creangă alungată-n moarte
ciugulind tăcerile cu neruşinarea viului
prezicând următoarea exticţia de toamnă

leproasa mea stradă ar vrea să se tragă la umbră
să nu i se mai vadă oasele albite ce ies printre crăpături
numai că umbra a murit cu mult mai înainte

melcii ronţăie iarbă, limacşii rad viul de la rădăcină
iar puricii şi păduchii cad cu tot cu scheletele frunzelor
umplând pământul cu rugina verdelui uscat

din păcate pământul ştie că-i moare viul verdelui
dar deja s-a obişnuit cu ideea pierderii

şi ca să-şi ascundă spaima a inventat primăvara

din depărtare moartea...



rosteşte-mi numele spuse ecoul
şi numele reverbera dintr-o realitate în alta
val disperat că nu atinge ţărmul ca să moară

luată ca reper ziua este un model repetitiv
dimineţile se succed nopţilor asudate
ce-şi uită capul pe pernă

între o dimineaţă şi alta
se întinde pustiul unei nopţi pline de arşiţă

uitând că fiecare strop de visare poate salva vieţi

marți, 21 iulie 2015

privindu-mă în oglindă


poetul este un exhibiţionist ce conştient sau inconştient
arată adevărata faţă a unei mulţimi condensată-ntr-un singur strigăt
ecce homo, şi-acesta se reflectă-n oglindă

dacă aş fi poet m-aş arăta cu toate bucuriile şi necazurile
dar pentru că nu sunt voi ridica tăcerea la putere
ascultându-vă toate invectivele

privindu-mă-n oglindă îmi caut cuvintele
umbrele se agaţă cu disperare

franjurând lumina putredă

luni, 20 iulie 2015

cea mai frumoasă poezie nu a fost scrisă

din lipsă de timp

cea mai frumoasă poezie îşi aşteaptă naşterea, creşterea şi împlinirea
serbându-şi calmă majoratul atunci când te aştepţi mai puţin
fără surle şi trâmbiţe şi trecând cumva neobservată

cea mai frumoasă poezie se rezumă la o idee ascunsă-ntr-un cuvânt
cuvânt care începe cu iubire şi se termină cu dor
pe cât de nesătul pe-atât de-aromitor

cea mai frumoasă poezie se va scrie în cod binar
cu o ea şi un el repetându-şi la infinit
iubirea în 0 şi 1 şi...

cea mai frumoasă poezie eşti chiar tu cititorule
pentru că fără tine cuvintele s-ar pierde
frunze alungate în fiecare toamnă


duminică, 19 iulie 2015

rupte din colţul casei

best teacher is yo self


lăsaţi-mă să caut un răspuns acolo unde avalanşa cărnii îngroapă taine


năluca

tăcută o vezi cum se arată, se-aşează de-a dreapta pe prici
în tot te urmează tăcută şi-ai vrea să n-o vezi să uiţi că-i aici
îţi numără orice suflare şi rest n-are cum să îţi dea
tăcută pândeşte în noapte căci noaptea e patria sa


printre ultimele

cea mai frumoasă poezie încă aşteaptă la castel
ţesând din sunetele înserării
cămaşi pentru o ea şi-un el

cea mai frumoasă poezie şi-a strâns cuvintele pe-aproape
nănaşi şi vornicei să-i fie, nuntaşi ce rimele îmbie
şi dornici puşi pe joacă

cea mai frumoasă poezie nu a fost scrisă nici acum


 unde-i clipa de odihnă?

o grabă aducătoare de neterminare
o ispitire a orgoliului nemăsurat
şi mai ales dorinţa de-a cuprinde necuprinsul

sărind din piatră-n piatră
fără să-ţi pese de ce-ai lăsat în urmă
fără să bănui unde îţi vei trage răsuflarea

dimineaţa se freacă la ochi
desluşind printre gene amiaza ce curge
topind fagurele vieţii


vorbeam cândva de dagoste remanentă
tencuită-n umbra paşilor pe lungi holuri uitate
şlefuită-n urma paşilor pe albe trepte uitate
ca despre un lucru greu de găsit

din cutia cu maimuţe râul amintirilor...


pentru-a scăpa de râia sufletului şi de întristare
mi-am căpăcit urechile cu ceară şi m-am legat de cel mai nalt catarg 

vineri, 17 iulie 2015

ca o ploaie bătrâneţea


să nu mai crezi în taine descojite
şi nici în amintiri la mâna-a doua

ca orice lucru omenesc bătrâneţea e de două feluri cea urâtă şi cea acceptată
Il Postino îşi cară tolba cu scrisori netimbrate puţin abătut şi cumva derutat
că toate adresele s-au şters  literă cu literă de pe faţa pământului

la capătul unui culoar lung şi-ntunecos medicul de familie
obosit să tot prescrie reţete inutile pe spatele unui pacient inexistent
pe cât de tăcut pe atât de invizibil în marea sală de aşteptare

un ev aprins un suflet stins o lacrimă uitată
un dinte rătăcit ce ziua nu mai muşcă
şi un salut în gol fără vipuşcă

şi dacă tot am rămas captiv în propria viaţă
vorbeşte-mi de dragoste


joi, 16 iulie 2015

ajută-mă să mă întorc la mine


când am plecat de-acasă, copilăria mă privea uimită din prag
neînţelegând dacă e din cauza ei sau nu
cum aş fi putut să-i spun că viaţa nu mai are răbdare
şi ne împinge de la spate ca pe edecari

cine bate poteci prin viaţă nu are frică de pustiire
căci ştie că roua sufletului se adună-n jgheaburi
primenind uscăciunea amintirilor
spărgând toate baricadele şi barajele

mersul pe ape ţine de reverie
captivi în propria viaţă şi în adânca nepăsare
devorăm cărţi care nu au mai apucat să fie scrise
rătăcind pe culoarele unei minţi prea ostenite ca să mai ţipe

ca orice lucru, până şi filmul îmbătrâneşte
se coace şi se rupe prăfuind toată viaţa scrisă-n el
atunci, dintre maldăre de vechituri

îţi surâde stingheră copilăria

alchimia cuvântului



conjugările poetului ţin de o rigoare sonoră
pendulând între mai mult ca perfectul
şi viitorul continuu

după toată arderea plină de extaz a verbului
poetul trece printr-o etapă de tranziţie
numită simplu tăcere

şi când te aştepţi mai puţin, poetul înfloreşte
sub debordanta pălărie a declinărilor
în funcţie de gravitatea cazului

ca orice cuvânt, poetul este sortit morţii
proces lent care începe cu genitivul ale cui

şi sfârşeste undeva într-un trecut uitat

miercuri, 15 iulie 2015

linii drepte paralele



năvalnic zbuciumul aruncă sângele-n obraji
oprit de răcnetul zidit in carne: pe aici nu se trece
decât ca boabe de sudoare
sau ardoare

au fost vremi când iubirea săpa în piatra seacă a reţinerii
şi chinga oprobiului strunea carnea nărăvaşă
purtând-o pe calea dreaptă, fără derapaje fără alegorii inutile
şi mai ales fără sorţi de izbândă

sunt zile cânt marea se zbuciumă-n căuşul palmelor
căutând scăpare zilei ce o ţine captivă
cât de triste sunt zilele cu rimelul scurs şi fără vlagă
departe de spuma izbăvitoare a şfichiului

vor veni zile ce curg printre orele uitării
vor fi aşteptări despărţind amintiri ce-au apucat veşnicia de picior
şi mai ales nopţi viforâte înfipte-n calea sângelui
ştergându-i truda de-a curge

asemeni trupului istovit
cuvinte fără vlagă s-or împletici la marginea buzelor
privind disperate în jur
căci nu vor mai şti rostul şi chemarea


în rigoarea unei grădini japoneze nu vei regăsi debordanţa junglei

blocada


copilăria îşi făcuse culcuş în sufletul meu şi pândea cu ochi speriat viaţa

mâinile desenau cuvinte şi cuvintele îşi luau zborul împletind fuioare ideile ascunse
cerul s-a speriat, a lăsat storurile şi a coborât dintre suliţi
fugind cât mai departe de toată această răscolire

limba mesteca aerul dându-i formă şi culoare
cuvintele se-înşiruiau unul după altul căutându-se de rime
şi lanţuri poem se strângeau căutând liniştea din adâncul tăcerii

cine ridică cuvântul de cuvânt va pieri

mâinile au căzut retezate, versuri deturnate din visare
cuvintele s-au uscat, pământ pârjolit de secetă
iar lacrima, urmă albiciosă în praful zilei

moartea priveşte cerul senin fără nici un strop de simţire
ziduri de tăcere trag după ele porţi ferecate
şi nepăsarea spulberă urma poticnită

Esop împletea răul şi bunul punând în fruntea bucatelor limba


marți, 14 iulie 2015

unei zile oarecare


eşti dimineaţa cu voaluri de ploaie
cântându-mi suspinat la marginea patului
acolo unde valurile îşi leapădă perlele
aşteptărilor

depărtările strâng în braţe toate visele
spălate de rugul nopţilor leneşe
dinspre crestele valurilor
tu, idee de spumă presărată în plete

trei nopţi la rând vei veni  pentru a rupe vraja
dar vei afla că nu lanţurile mă ţin aici
departe de toate răsuflările
ci numai dorinţa nebunească de linişte

undeva în adâncul sufletului
tu ai murit în braţele eternului ieri
şi până când te voi regăsi înveşmântată-n mâine
mă voi strădui să trăiesc doar azi


din departele cerului o şoaptă: vorbeşte-mi de dragoste

luni, 13 iulie 2015

cine ridică sabia...


cum aş putea să-ţi mulţumesc pentru fiecare clipă, oră, zi petrecută aici
printre toate mizeriile care se-nghesuie să-mi împodobească viaţa?

dimineaţile mă găsesc aşteptând pe prispa vieţii soarele
lumina mă curăţă de toata zgura nopţii
visele cad odată cu resturi de coşmar
şi ploaia curăţă toate cotloanele sufletului

cine nu iubeşte lumina să nu-şi facă pavăză candela
căci în van este toată strădania

amiezile aduc dulcea moleşeală a aşteptărilor
aerul se lipeşte de răsuflarea ta
amantă nesătulă, dornică să te cuprindă
în taina viselor desperecheate

din dogoarea dorinţei am apărut
şi port pecetea purităţii şi a arderilor nestăvilite

serile coboară dulce mângâiere
alungând nestatornicia frământărilor
cu o boare răsuflare
ce alungă şi reţine spaima ce se zbate-n tine

netezit-am calea lunii
să mă-nchine să mă-aline...

...

la beauté du diable


zădărnicie a zădărniciilor, totul e zădărnicie
bucură-te căci clipa nu-i aidoma orei şi ora asemeni zilei

dimineaţa trage de tine şi te dă jos din pat
cafeaua îţi bagă degetele în nas amuzându-se
şi când să-ţi arunci ochii pe ziare
descoperi că-ai murit

oare are cine să dea telefon la salvare?
şi oare moartea umblă şi ea pe tocuri cui
scrijelind asfaltul zilelor
tăinuite-ntr-o ultimă răsuflare?

În ultima clipă, toată viaţa ţi se derulează
ca un film mut în alb şi negru
şi cu precizie matematică
ţi se indică momentul în care ai semnat pactul

sângele tău îşi varsă glicemia
în josul paginii
în dreptul banilor pe care i-ai primit
în schimbul laşităţii fardate

regretele nu ţin loc nici mâncare şi nici de băutură

iar cavernele sufleteşti surpă temelia oricărei iertări

duminică, 12 iulie 2015

dantelă, numele tău e viaţă


cafeaua de dimineaţă, trecerea în fugă a poştei electronice
şi dacă mai rămâne timp, o avalanşă de articole
clipe înlănţuite, ochiuri strânse, model conceput pe loc
un respiro, un chip adus la zi, un ciripit
un zumzet, o aşteptare
o calmă răsuflare
un drum ce se naşte,
o idee ce moare
un nor, o aripă, o frunză
ce risipă
o frază nerostită
un clopot
liniile din palmă se caută disperate
într-un model neînchegat
şi-un gest necugetat de libertate
oraşul ostenit la guler se desface
miroase-a asfalt
a iarbă arsă şi-a gunoi
lăsat la vedere
lângă revolta ce piere
sufocată
de neputinţă
cu un aer de bătrâneţe afectată


message in a bottle


când disperarea te cuprinde
insulă în mijlocul vieţii
închide ochii şi lasă-te purtat

cine mai are timp de romantismul necesar unei discuţii la vreme de seară
când vântul prinde culoare în obraji şi putere de convingere
iar frisoanele nu sunt doar un spasm trecător

viaţa te prinde-n cuşca ei de sticlă nud
ascunzându-şi transparenţa în spatele bunelor intenţii
şi vocaţia demonică a tutoriatului

moartea e ultima soluţie care nu-ţi aparţine
ci-ţi este oferită cu mărinimie
atunci când chiar nu mai ai de face cu ea

singurul lucru pe care mai poţi miza
este bunavoinţa celui ce va lua sticla în care te zbaţi inutil
şi-o va arunca pe apa sâmbetei, mesaj al neputinţei şi al abandonului

somnul zilelor de fiere
schimbă gustul nopţilor cernite

ce-şi lasă umbra pe o plajă-nchipuită

sâmbătă, 11 iulie 2015

ca un câmp de luptă, viaţa


cuvintele aruncate-n tainiţa nopţii
freamătă asemeni plopilor tremurători
la trecerea răsuflărilor

jos în poarta dorului
şade Maica Domnului
şi împarte colacei
pentru cei mai mititei

din umbra tainicelor jocuri
străfulgeră albite mâini
ce impletesc tăcute funii
în jurul micilor păpuşi

păpuşilor ce nu respectă jocul
o lamă le termină jocul spelb
ca frânte aripi braţele se lasă
şi răsuflarea ultimă se pierde în oftat

marionetele şi păpuşarii
crescute-n simbioză-otrăvitoare
o viaţă oglindeşte-n glastra spartă
şi cerul se-ofileşte cu stimatul soare

nu s-a născut încă acela
care o să mă audă văicărindu-mă

a neputinţă şi-a uitare

joi, 9 iulie 2015

de vei citi aceste rânduri



fiecare primeşte la naştere,
caietul de clasă, caietul de curat şi creioanele colorate
dându-i-se libertatea deplină în a-şi desena viaţa
după cum crede de cuviinţă

ori creioanele mele au fost altfel
ori teama că se vor toci prea repede
m-au făcut să le păstrez neascuţite
şi astfel viaţa-i cenuşie

vei gândi poate că n-am citit curcubeie-n cale
că ploaia nu mi-a spălat durerile uscate
şi vântul nu mi-a sărutat rănile
dar sper să-ţi arăţi îngăduinţa

şi poate că mă vei citi şi printre rânduri





miercuri, 8 iulie 2015

ne vom cunoaşte într-o altă viaţă


cum te cheamă?
nu am nume sau poate că nu mi l-a spus nimeni
dar mi-ar place să mă numesc iubire
bine, da iubirea nu se poate numi, ea se trăieşte
dar eu trăiesc, şi-aş vrea să o trăiesc

cum te cheamă?
dacă nu mă cheamă nimeni înseamnă că numele meu e uitare
bine dar uitarea nu se cheamă, ea te prinde din urmă
şi te dizolvă, te macerează, te estompează
mai transparent decât acum parcă nu am fost niciodată

cum te cheamă?
mă cheamă moarte şi sunt ultimul lucru pe care şi-l doresc
moarte? ce nume-i ăsta?
nu e un nume, e o stare de fapt
alungată cât mai departe de orice aşezare omenească

cum te cheamă?
nu mă mai cheamă nimeni. au obosit
poate că asta e motivul pentru care nu am un nume
şi un loc unde să-mi pun căpătăiul
lăsaţi visele să mă caute

amăgitoare clipă cum te legeni, legând tăceri şi tremur şi suspin

sora mea de dincolo


eu n-am avut nici o soră aş putea spune
dar ştiu că nu-i adevărat

sora mea a plecat de mică să-mi netezească drumurile
şi să le spuie tuturor că o să vin, pregătindu-i
ea vine în fiecare noapte la poarta sufletului şi stăm de vorbă
despre una, despre alta, despre toţi duşii şi neajunşii
sora mea îmi poveşti proaspete şi ofuri
ce n-au văzut încă lumina zilei
şi nici asprimea nopţii
sora mea mă linişteşte
îmi spune că Moartea a orbit
şi abia mai distinge numele celor ce-o aşteaptă
aşa că nu trebuie să-mi fac griji că vremea mea s-a-ntârziat
dar sora mea a uitat sau poate că n-a băgat de seamă
că Moartea învaţă braille
şi ne strigă numele pipăindu-ne semnul din creştet
şi mai nou, sora mea îmi spune
că tot timpul şi-a dorit să fie mamă
aşa că eu voi fi
primul ei copil nenăscut ci primit

atunci când cerurile se vor deschide

luni, 6 iulie 2015

cruciada poemelor



cel ce ridică spada de spadă va muri

erau vremuri tulburi, lumea se pierduse pe sine
şi nimicul alerga pe uliţi strigând:
moartea bate la uşă şi ia câte un poem obol din fiecare casă
şi unde nu găseşte poeme ia şi ultima fărâmă de vers ce trage a se-nchega
pe buze nevinovate

spaima cotropeşte, tăcerea spulberă
şi de peste tot se ridică umbra poemelor
o armată tăcută se strânge
căci poezia nu-i pregătită
să-şi dea visul pe-o ultimă suflare

pe câmpul de luptă cuvinte dezarticulate
versuri sparte, corbi ce dau târcoale, viermuială
şoapte, suspine, rugi închinate şi blesteme stropşite
şi tăcerea care acoperă cu linţoliul său
dezmăţul morţii şi al necuvintelor

nu e nici prima şi nici ultima răscolire
când suflete nevinovate cad secerate datorită credinţei
în bine, în frumos şi-n neuitare
căci singura ce-i poate ţine piept ororii

e poezia şi-al ei vers nemuritor

vineri, 3 iulie 2015

rostogolire



dacă mâine o să fie azi atunci deja e sâmbătă
nisipul o să păstreze tremurul apei
şi marea o să-şi lingă rănile
căci se pare că totuşi va ploua iar

hârtiile s-au adunat la o şuetă
nebăgând în seamă plutirea leneşă a pungilor
pe desupra ierburilor pârjolite
niciodată seceta nu moare de sete prin părţile noastre

ciorile murdăresc cerul cu croncănitul lor
gaiţele guralive se isterizează din nimic
pescăruşii iau lecţii de zbor deja
căci ouăle lor au născut pui vii

ce plăcut e la mare, o pisică moartă
priveşte mulţimea de viermi ce-i foşgăie-n blană
iar muştele-i dau târcoale
căutând pista de aterizare pentru o nouă depunere

ce oraş frumos
pavat cu minciuni şi gunoaie romantice
gardurile vii mor şi ele sub povara păienjenişului

ce ne cuprinde sufletele

joi, 2 iulie 2015

cântă şi cântecul te va face liber


din adâncul grajdurilor glasul lui Hercules cheamă tunetul
şi ploaia spală toată mizeria strânsă sub unghii
răzuind carnea căzută în ispită
arbeit macht frei

mâinile Ariadnei torc lâna neterminatelor
căci vorbele nu-i sunt de ajuns şi ţipătul morţii
surpă temelia tăcerilor zidite
arbeit macht frei

bătrâne Esop, te-ai încurcat în slăvirea şi doborârea sfintei limbi
din care se ridică toată otrava şi care zămisleşte mirul
taie acum lăstărişul cuvintelor grele ce te acuză
arbeit macht frei

bucuria zborului te-a aruncat în cea mai neagră depresie tinere Icar
iar gustul efemer al plutirii te îmbată mai crunt ca ambrozia
aşa că ai face bine să-ţi laşi cuvintele să dea din aripi
arbeit macht frei

cine mai visează la libertate
ar face bine să-şi aleagă un glonţ de argint din bandulieră
pentru că gura nu poate primi fierul care rugineşte-n aşteptare
arbeit macht frei


ce dacă nu şti să înoţi, nămolul rămas te ajută să te târâi

de unde atâtea semne?



Doamne ce de mesaje,
de când e poşta poştă şi emailul email nu am mai primit atât de multe mesaje
şi parcă toţi plecaţii ţin să-şi aducă aminte de mine, povestind de una alta
maica-mi poveşteşte cum s-au cuibărit dropiile-n spatele casei
şi cum strălucesc ouăle de parcă ar fi vopsite cu lumină
taica-mi spune că e vremea de mers la vânătoare de mistreţi
să facem pastramă, ca să trecem cu bine dincolo
şi buzele tuturor freamătă a tăinuire
drumul
se pare că s-au hotărât să facă o clacă
să mă ajute cu toate amintirile
să le încarc în valize
şi să le cărăm la poartă
maşina trebuie să sosească din clipă în clipă
aşa ca mai am timp de o ultima privire
aruncată peste voi toţi
mă bucur să ştiu că vă las toate nerostitele
şi toate gândurile mele bune
înghesuite în tăceri adânci
dar cine ştie, poate că odată şi odată
tot veţi avea timp să le cercetaţi,
să aduceţi firul roşu la lumină
dacă nu, altă dată
se spune că e mai bine să dai foc tuturor corăbiilor
să nu mai ai regrete şi cale de întoarcere
drumul nu are decât un sens
şi o origine
restul e poveste de viaţă
fericiţi cei ce pleacă
căci a lor este toată lumina şi căldura
poate că după
voi fi pană sau frunză sau lacrimă
important e să ştiu că ţi-am ajuns în cale
fără a te opri din drum
fără a-ţi speria dorurile învălmăşite
fără a te răscoli
iar când o să-mi dor o să mă fac abur
să-ţi sărut buzele

cu un adio

şi dacă mâine nu-i o zi?

ziua oportunităţilor ratate

marşul disperării, o armată de bonzai
pregătită să privească cerul
chiar şi cu preţul vieţii

ziua se anunţă foarte înnorată
patura de nori va fi atât de groasă
încât nici lumina nu se va simţi prea bine

astăzi am fi vrut să vedem cerul ultimei şanse
era oportunitatea binemeritată
pentru a compensa o viaţă anostă, închircită

n-a fost să fie