cruciada poemelor

cel ce ridică spada de spadă va muri

erau vremuri tulburi, lumea se pierduse pe sine

şi nimicul alerga pe uliţi strigând:

moartea bate la uşă şi ia câte un poem obol din fiecare casă

şi unde nu găseşte poeme ia şi ultima fărâmă de vers ce trage a se-nchega

pe buze nevinovate

spaima cotropeşte, tăcerea spulberă

şi de peste tot se ridică umbra poemelor

o armată tăcută se strânge

căci poezia nu-i pregătită

să-şi dea visul pe-o ultimă suflare

pe câmpul de luptă cuvinte dezarticulate

versuri sparte, corbi ce dau târcoale, viermuială

şoapte, suspine, rugi închinate şi blesteme stropşite

şi tăcerea care acoperă cu linţoliul său

dezmăţul morţii şi al necuvintelor

nu e nici prima şi nici ultima răscolire

când suflete nevinovate cad secerate datorită credinţei

în bine, în frumos şi-n neuitare

căci singura ce-i poate ţine piept ororii

e poezia şi-al ei vers nemuritor