când moartea roade-n burta verdelui

copacul de la poartă îşi ia în fiecare zi adio

rupându-şi de la gură câte-o nfrunză-ngălbenită

cu care-mi scrie noi poveşti în colbul curţii

ciorile se caţără pe o creangă alungată-n moarte

ciugulind tăcerile cu neruşinarea viului

prezicând următoarea exticţia de toamnă

leproasa mea stradă ar vrea să se tragă la umbră

să nu i se mai vadă oasele albite ce ies printre crăpături

numai că umbra a murit cu mult mai înainte

melcii ronţăie iarbă, limacşii rad viul de la rădăcină

iar puricii şi păduchii cad cu tot cu scheletele frunzelor

umplând pământul cu rugina verdelui uscat

din păcate pământul ştie că-i moare viul verdelui

dar deja s-a obişnuit cu ideea pierderii

şi ca să-şi ascundă spaima a inventat primăvara