joi, 30 mai 2013

celei ce împarte daruri



daca tot eşti atât de bun pe cât spune lumea
am sa te provoc la o partidă de poker pe dezbrăcate
fiecare îşi joacă şansa şi potul după cum crede
şi-am inceput...

prima oară, timid, aruncam câte o oră sau două
apoi când am văzut că tot pierd am ridicat potul: o zi, două
săptămânile cad pe rând dezbrăcate
ani cearcăne
se adâncesc în carnea seacă
şi mă simt tot mai gol, mai sărac
mai fără rest

eu mi-am dezbrăcat mai toate zilele
ei nu i s-a clintit nici măcar voalul ce-i ascunde zâmbetul
fiecare om e dator să-şi joace sau nu zilele
dar ea mereu va rămâne o enigmă
nedezbrăcată

am deschis uşa să-i fac loc sufletului
să-şi caute de drum 

miercuri, 29 mai 2013

inutil



tu eşti orb pe partea stângă, el e orb pe partea dreaptă
ţie ȋţi lipsesc o mână şi-un picior, lui ȋi lipsesc tot o mână şi-un picior
dar luaţi ȋmpreună rezultă un om
căzut ȋn adulaţie pentru perfecţiunea ȋntruchipată

mi-am scos ochii pe rând rătăcindu-mi amintirile
mi-am smuls limba proferând tăceri adânci
braţele şi picioarele le-am pierdut luptându-mă cu alternativele
iar capul l-am abandonat ȋn prima groapă de gunoi

dacă vă tulbură strigătele mele
ȋnchideţi ferestrele
dacă vă sperie tăcerile mele
ȋnchideţi ochii
dacă vă-mpiedicaţi de urmele mele
lăsaţi uitarea să mă spulbere

ca o iarnă va fi iertarea

bani de colecţie




dacă realitatea s-ar strecura ȋn vis
atunci palmele mele ar fi pline de monede
de toate formele şi culorile ȋncât aşezarea lor ȋn clasoare
ar necesita multă muncă şi mai ales atenţie
pentru că ȋn spatele fiecăruia
se ascund aşchii de viaţă muiate ȋn uitare
un ban de aur, banul de-argint
rotund, oval, triunghiular sau chiar pătrat
cu scrisul drept, cu scrisul aplecat
păcat…

până la urmă tot o să mori
ȋmi strigă din clasoare
hârtii ori aliaje pictate ȋn culori

aici un ban din sticle şi borcane
aici o plată aruncată-n silă
salarii rătăcind prin magazine
câştigul unei zile ȋntr-o vară
moneda care zace ȋn rigolă
mâna ce tremură pe o bancnotă nouă
iluzii, lacrimi, moarte, violenţă
o sărăcie lucie, avere, dependenţă
nimicuri colorate
ȋn final o sumă
de vorbe, gânduri, tremurări de mână
dar cel mai important…

până la urmă tot o să mori
ȋmi strigă din clasoare
hârtii ori aliaje pictate ȋn culori

scrisoare de departe




cu toate ca timpul isi mananca degetele
am avut curajul sa-nfloresc,
departe de orice pleoapa
zadarnica zbatere si aruncare in neant

piatra-si scrie-n cer tacerea
fara ca sa vada
caisul inflorit ce-si povesteste moartea
zidita-n carnea cu parfum de floare

vantule hainule, de ce-mi cosesti florile
pruncii albi mi-I tesi in iarba
rascolind parfumul
viitorul se cladeste intr-un am fost ieri

cand am izbit in pamant...

omul dintr-o bulă de aer



urmează-mă!
cuvintele urcă scară la cer
despărţindu-mă de ȋnchisoarea sferică 

de fiecare dată mă trezeam ȋn celula mea cea de toată ziua
care se dilata şi se contracta ȋn jurul unei constante
nu mai mult de douăzeci şi patru de ore
cât ţine atotputernicia lui azi
carpe diem este ȋnchisoarea perfectă
ȋn care nu au loc nici ziua de mâine şi nici cea de ieri
răstignite pe suprafaţa celulei sferice
amintire a ceea ce a fost sau nu

ȋmpreună-am traversat barierele
şi te-am urmat ȋncrezător
de aici din afara oricărei zile
pot privi detaşat
ȋn toate direcţiile fără să mă doară

undeva, departe, ziua de ieri şi cea de mâine
se ascund.
iar ziua de azi numără cadenţat
orele

băiatul cu creion albastru




aşează-te lângă mine,
ȋmpreună vom dezlega cuvintele ȋncrucişate ale vieţii
şi vom parcurge rânduri de durere, angajate fără carte de muncă
dar ȋnainte de a-ntoarce pagina am să te rog să mă laşi
să desenez ceva
ca să ştie şi ea că n-a fost chiar degeaba…
creionul cu mina albastră ca cerul desează o casă cu pereţi ce nu vor să se-nchidă

o altă pagină mi se dă, plină de aşteptări
şi toate gândurile, cuvintele, temerile şi tăcerile ȋi vor acoperi goliciunea
până când, sufocată, cedează
sub greutatea ochilor goi

creionul cu mina albastră desenează o ultimă casă
peretele coboară trăgând cortina cerului peste toată povestea
uşa deschisă ascunde câteva cuvinte
pitite ȋn albastru
cred că fiecare ȋşi desenează viaţa
printre rânduri
cu condiţia să poată să ascută o mină de cer răsturnat ȋn oglindă

orasul fantoma




priviti-ma de sus,
corpul meu sectionat cu aspect de oras oras, sufera
parcurile se micsoreaza incontinuu in urma epilarilor necontrolate
iar strazile sufera de tromboza automobilistica
cred ca nici aerul nu mai este respirabil
iar casele nu-si mai vad ferestrele
nici daca se coboara pe cosurile parasite

candva, orasul meu, trepida, clocotea de viata
fara sa mai faca deosebire intre ora de noapte si viata de zi
lasand ploile sa-mi spele obrajii cand mi se punea cate un nod intr-o intersectie
iar amintirile se strangeau vraf
chiar daca erau lipicioase pe margini si patrunse de umezeala
agitate de orice-ntamplare, nepasatoare chiar si la trecerea timpului
ce vremuri dom’le, ce vremuri

industrializarea a trecut intr-o noua staza si robotizarea a fost partial uitata
acum ma lupt cu spalaturile si-ncerc din rasputeri sa mai citesc cate ceva
cat sa nu uit indexarea vorbelor si alungarea virgulelor mironosite
ca mi-au spalat ideile, stergandu-mi rimele cu pletele
pastrand mirul pentru timpul corect
mortificarea se opreste pe buza creierului privind la piedestalul inutilului dat
acolo unde nici macar egoul plecat din delta ventriculara nu mai cuibareste a moarte

prin hublou


Parisul si-a tras o zi mohorata pe cap,
si-a-nfasurat umerii colturosi in cateva zdrente de nori
si-a-nceput sa-si lipaie ploile de-a lungul vitrinelor
amortite de miscarea sacadata

cuvintele scoteau aburi usori
si riscau o febra versatila de zile mari
cine si-ar fi-nchipuit ca dupa amiaza palida si rece
va ceda atat de usor?

duminică, 19 mai 2013

povestea vorbelor ce nu s-au spus


lasă-mă să-ţi ating vorbele cu tăcerile mele
până când pleoapele se vor apleca într-un moment de respiro
actualizând puctuaţia rătăcită

degetele mele pipăie aerul care păstrează forma
şi amintirea umbrei răsturnate
într-o clipă de neatenţie şi de-ndoială

ochi mei pipăie drumul coastelor
iar cochilia dorinţelor atârnă greu de-atâta aşteptare
zdrobindu-mi urmele

ca de obicei vorbele săgetează albastrul
vânturând buimace aurul tăcerilor
după care, sleite, cad apatice pe treptele renunţării

dialogul tăcerilor păstrează muzicalitatea atingerilor neterminate
rămase-n stadiu incipient al staticului
acolo unde nici măcar sângele nu are un cuvant de spus

şi a fost o vorbă mai mult bănuită decât promisă
după care a urmat o tăcere
şi dacă am văzut că ne e bine ne-am potolit foamea cu încă o lungă aşteptare

cotidian mort




Urzeala tronurilor, Sorin Rosca Stanescu, Cezar Ouatu
bucăţi suculente din ziua de mâine, din ziua de ieri, din ziua-ngropării noastre
fotbalul moare pentru că justiţia există, sau poate ca nu moare pentru că justiţia nu mai există
oraşele s-au predat cu tot cu locuitori şi-şi expun rănile cât mai convingător posibil
avem prostie, multă prostie, inutil de multă în comparaţie cu PIB-ul alocat
pe cap de cetăţean sau pe pat de spital.

dacă ar trebui să spun adevărul şi numai adevărul
aş mărturisi zecile sau poate sutele de crime înfăptuite cu premeditare sau din ignoranţă
când cele mai multe cuvinte mor pe buze sau zdrobite-ntre dinţi
încât până şi ideilor imature le piere cheful de viaţă
oare câţi dintre voi s-ar încumeta
să ridice un monument tuturor versurilor şi romanelor sugrumate-n faşă?

în ultima vreme simt mai puternic (cam din ultimele secole am început să realizez acest lucru)
durerea pricinuită de transformarea-ntr-un simplu stâlp
după ce mi-am înghiţit coroana, creangă după creangă şi ram după ram
aruncând toată această plămadă-n pământ
ca într-un ritual păgân de îngropăciune
când viu-i mort chiar dacă nu-şi acceptă moartea

oraşul meu a-nebunit subit
privind apocalipsa ce îl macină la rădăcină...
plămânii lui sunt plini de găuri putrede cu gust de piatră moartă şi de oţel
din gura-i ştirbă printre carii şi abcese curg străzi imunde, dezmăţate, cu rimelul scurs
urdori se strâng prin colţuri colcăind de umbre şi regrete
lasciv se-ntinde peste tot şi toate, miros de nepăsare, un miros putrid

vineri, 10 mai 2013

Angel falls



cu atâtea pietre zidite la temelie, omul nu a-nvăţat decît căderea
ca zbatere, ca aruncare în valuri, ca neputinţă
rareori ochii lui se ridică
zgâriind cerul cu-ntrebări nepuse
tăcerile cresc aripi, umerii poartă semne
iar lumina murmură sleită-n adâncuri
îngerii, îngerii au învăţat să zboare sau doar îi chinuim cu dorinţa noastră

miercuri, 8 mai 2013

locul în care nu mă găsesc




celor care m-au iubit le pot spune că dincolo de cuvinte se ascund semnele
celor care m-au cunoscut pot să le spun că sub piele de obicei ascundeam munţi de silabe
iar celor cărora le-am fost indiferent pot să le spun adevarul gol goluţ:
adânc în mine, închistat ca tăcerea de-nceput
se află marele gol
locul în care emoţiile se sting, ecouri cu aripa ruptă,
hrană pentru tăinuitul minotaur
ori de câte ori mă izbesc de câte-o primăvară
pe buza golului se târăşte încă un ecou cu aripa ruptă
priveşte oarecum nelămurit
către liniştea din adânc
închide ochii să nu strige şi îşi dă drumul
plutire fără sfârşit înfiptă-n ziua mea de plâns
dacă cineva vă spune că m-a zărit căzând, să nu-l credeţi
prin ochii minotaurului caut firul rătăcit
ce mi-arată drumul
de lumină

luni, 6 mai 2013

infuzându-ne polenul




pământul se lăsa despicat cu greu
ridicându-mi în cale borduri
şi piedici greu de trecut
mie, fierul...
copacul urlă din toate crengile
împotrivindu-se desţelenirii
rădăcina lui şarpe zvârcolit, geme
rănit de lumina grea, tăioasă
mai dură ca fierul
ce-i pregăteşte groapă nouă

casa goală ţipă-n uşa
dată de perete
dintre ziduri ies cuvinte
păsările-şi ţes uitarea
adunând ţincuşe
cărăbuşul cară-n grabă
firul de lumină
iar paiangu-şi potriveşte
moartea ce-o să vină

vise socotite-n grabă
ne despică lutul
lacrimile ne arată
cum se-mparte multul


duminică




de ce te temi? lumina nu răneşte
nici floarea cu-ntristata-i scurtă viaţă
nici norii călători prin timpuri
şi nici tăcerile care-au murit odată

iertată fie neştiinţa
ce pasul ţi-a purtat tot mai departe
te-ai depărtat de mâna-ntinsă
şi neputinţa ne desparte

sâmbătă, 4 mai 2013

sâmbătă




e linişte în jur şi este soare
aş spune că mi-e viaţa nenuntită
bobocii sparg să îşi consume seva
şi-n rădăcini mai plânge-a înserare

să îmbrăcăm la jumătate drumul
parte din mine cel ce dau
şi altă parte pentru cel care primeşte
secretul împlinirii ne-ntregeşte

la noapte ne vom întâlni lumină
tremurători căci întunericu-i prea mare
călca-vom frontierele-n tăcere
sunt drumuri care urcă sau coboară


vineri


ziua de azi are culoarea morţii
mi-e sângele coroană-n crucea zilei
cuvintele se pierd printre tăceri icnite
iar soarele-a plecat spre zări cernite

joi, 2 mai 2013

joi


sărută-mă să terminăm povestea
grădinile se vaită sub al nopţii văl
bat drumuri ce ascund micimea
iar vorbele mi-s luate în răspăr

se-ntreabă pietrele din zid: acesta-i omul?
zdrobită carne într-un colţ de caldarâm
îmi creşte jerfa-n cuie şi piroane
iar lemnul trage-a vâslă şi-a nămol

balconul umilinţei e-o gură împietrită
şi-alegerea-i dictată doar de spaimă
capăt de drum, uliţa prăfuită
catapetesmele se rup în mers de somnambul

când moartea trupul vine să ni-l plângă
şi-n pântece de piatră ne zidim
se surpă templul ce-l purtam pe umeri
eliberându-ne-n lumină ne clădim

miercuri, 1 mai 2013

miercuri




plimbatu-ne-am şi în Grădina tuturor nespuselor am poposit
cuvintele ţin loc de căpătâi şi aşternut
de strajă necuvintelor să staţi
ca să culegeţi taine din cuvânte frânte
mă rog să vă găsească-nariparea
dar toropeala urcă igrasie-n voi

marti




eu stâlpul porţilor ce nu au prag
mă-împart între ce-a fost şi ce va fi
fecioare despletite las în urmă
şi taine ne-ntrebate-n faţa mea

toarcerea tainelor
împletirea versurilor
deşertăciune