luni, 26 decembrie 2016

armonia culorilor


putreziseră toate speranţele când te-am întâlnit Doamnă,
mi-ai spus simplu: ai două variante, ori trăieşti ori vii cu mine
alege cu ce culoare vrei să împodobim restul ce ţi-a mai rămas
din câte ştiam, negrul nu este culoare ci doar o sumă de umbre
de aceea cred că foarte multă lume o asociază cu moartea
aşa că am decis să aleg totuşi o culoare
şi pentru moment, griul cerului mi s-a părut cea mai potrivită
de fapt nu era doar o culoare, era o gamă întreagă
aşa cum numai cerul şi viaţa pot etala cu nonşalanţă
roşul aprins l-am scos dintr-o arteră fumegândă
verdele a ţâşnit icnit din rărunchi
iar galbenul decodat curge monoton ca o urare
albastru... unde găsesc puţin albastru ţinând cont că sângele meu
nu se ridică până la rangul de rădăcini aristocrate
de pe linia orizontului mărginit
reflexe stridente îmi şoptesc la vie en rose

acestea fiind spuse încerc să încropesc un rogvaiv decent

sâmbătă, 24 decembrie 2016

cerşetori de elită



chiar de nu sunt asemeni vouă
din mine parte sunteţi

anul trecut nu s-a întâmplat nimic şi nici acum doi ani
şi niciodată de când mă ştiu nu s-a întâmplat nimic deosebit
excepţie face naşterea mea, dar de asta chiar că nu-mi aduc aminte
a fost un moment magic aşteptat după care totul a recăzut în uitare
aţi putea crede că acum le am pe toate dar nu e deloc aşa
numai că am şi uitat să mai plâng
ori poate că am secat
mama spunea că nu e frumos să ceri nimic de la viaţă
şi nici să te plângi,
aşa că nici nu cer şi nici nu plâng
doar întreb şi eu pe ici pe colo, pe unde ajung
aveţi vreo amintire în plus,
ceva ce nu va mai trebuie
şi care m-ar putea ajută să mă încălzesc?
am pierdut totul în timpul potopului
şi cred că nici focul nu m-a prea ocolit
poate că totuşi...
dar nu, nu e bine să cer
aşa că o să aştept aici în colţ
dacă nu deranjez...

toată viaţa am fost "acum şi aici"

dar cred că şi timpul s-a plictisit de nazurile mele

vineri, 23 decembrie 2016

când kitsch-ul din mine rânjeşte



m-am uitat pe geam în sufragerie şi ţi-am văzut vitrina plină cu bibelouri
toată copilăria mea a fost marcată de aceste podoabe ieftine pe care le uram
un motiv era că nu aveam voie să le ating nesupravegheat
iar al doilea motiv consta în obligativitatea ştergerii vitrinelor în fiecare săptămână
ştii mama nu ne ducea la biserică aşa că ştersul bibelourilor
era ritualul nostru de fiecare duminică
mult mai târziu, după ce s-au prăpădit ai mei
am aruncat toate bibelourile din casă
puteam să le dau dar m-am gândit că nu-i frumos
să chinui pe altcineva
astăzi uitându-mă într-o vitrină
am văzut un elf mic
cred că era o fetiţă dar elful nu are formă feminină
aşa că rămâne un băieţel cu privire ghiduşă
urechile ascutile şi nasul cârn
îmi râdea în faţă bălăbănindu-şi picioarele
şi dacă nu ar fi avut mâinile ocupate
cred că mi-ar fi dat cu tifla
primul impuls a fost să întru la el
să-l iau acasă şi să-mi cer iertare dar n-am cedat
am plecat fără să mai privesc în urmă

să văd dacă mă urmăreşte cu privirea sau a înţepenit pe raftul lui de sticlă

miercuri, 21 decembrie 2016

nici becurile nu mai sunt ce-au fost



cine se uita la bec stia ca lumina galbena da si caldura
numai ca cei mai multi ignora faptul ca lumina alunga intunericul si taina
lasandu-ne descoperiti, goi si tematori de fizionomia care ne tradeaza
si ca sa fie lumina, iti trebuie si intrerupator

gainile traitoare in incubatoare si hranite cu povesti
cresc grase si voioase ouandu-se dupa cum se aprinde lumina
unele de doua ori, alte de patru ori, cele mai multe doar o data
pentru ca alchimia genelor inca functioneaza cu tot stresul

in iad toate becurile sunt arse spunea un mare scriitor
partea proasta e ca asa voiau sefii cei mari
pentru ca pe lumina poti numara bustenii, cazanele si smoala intarita
dar pe intuneric ciordeala pune ban pe ban si osanza pe ciolan

daca toate parcurile ar avea iluminat stradal
unde oare s-ar mai piti noaptea sa-si traga sufletul
ca doar nu poate sa umble tot timpul imbracata in valuri de ceata

sparte cu greu de becuri chioare si incomode

luni, 19 decembrie 2016

liber la plans



plangi maica, nu te rusina
bine dar barbatii nu plang niciodata
poti s-o crezi sau nu, dar numai tainitele gandurilor stiu
cate potopuri le-au ravasit sufletele

mai toata lumea plange la moartea cuiva
putini sunt cei ce plang nasterea
dar oare ce e mai greu de trecut in lume
viata cu-ale ei fantasme sau moartea cu lumina lina

cand viata-ti inchide scocul
nu te-ntreba ce trebuie sa faci
fa-ti o pluta, arca, barca
si lasa suvoil lacrimilor sa te inunde

bine dar eu nu am de ce sa plang
viata m-a luat in tarbaca
molesindu-ma ori intarindu-ma
daca nu de necaz, plangi de bucurie

de bucurie? da ce-i aia?



duminică, 18 decembrie 2016

păpuşa dezmembrată


ce vrei să te faci când creşti mare?
când o să fiu mare vreau să mă fac înger
şi or să-mi crească aripi mari pe spate,
şi altele mici la mâini şi la picioare
şi o să zbor din suflet în suflet
ca să-i aflu liniştea şi pacea

acum că ai crescut ce vrei să te faci?
tot un drac, pentru că nimic din ce-mi doresc
nu mi se împlineşte

era o vreme când mai aveam putere să îmi doresc
astăzi nu mai am nici putere şi nici voinţă
răstignit între timpul meu şi timpul lor
îmi doresc moartea cred
dar nu ştiu dacă o să aflu vreodată
cum e să mori împăcat

uitat, pe un pat de spital
un trup tot o rană
aşteaptă primele muşte să viermuiască

când ai un vis, o dorinţă ai trei variante:
o sugrumi încă de la naştere fără nici o remuşcare
o oferi tuturor să-şi facă mendrele şi s-o arunce
o ascunzi departe de ochiul vânat şi o ajuţi să înflorească
cea ce-a patra cale nu există

decât ca ipoteză de lucru ascunsă într-o minciună

talmacind



poti sa te duci sa-ti faci felul, ca io nu-ti mai tin partea
mi-a spus anul de la anu itindu-si falca rumena si bucalata
ce-ai avut cu mine viata de ma vinzi ca pe verdeata
adunata buchetel cat is io de mititel?

Ia-ti arborele si vino mai aproape  
vreau sa te vad a soptit Mosul ridicandu-si genele sprincenele
cu toiagul degerat ce-l mai ajuta cu-un sfat
arborele l-am pierdut cand padurea s-o rarit sau poate ca n-am avut

cand o fost la imparteala lumea toata-a dat navala
io c-am venit tarzior am luat praf de pe ulcior
si mi-am presarat pe viata
ca sa nu prinza verdeata

nu te lupta sa iubesti ca tot ce-atingi otravesti
nu te grabi cu iubitul ca nu mostenesti pamantul
cata iubire-o sa dai atata necaz sa ai
ce? vise? ingroapa-le ca altfel de belele dai


hai omule sa mergem



m-am intalnit cu moartea la un colt de viata mai pustiu
isi ungea ochii sa nu lacrimeze si-si facea cate un benghi pe fiecare obraz
ca se tot luau de fiecare data dupa scuipatura

as fi vrut s-o intreb daca are dezlegare
dar cine putea s-o verifice si sa-i ceara lista
atata timp cat ea era stapana pe foarfece

lasa-ma ca sa ma gat si cu lumea sa ma-mpac
mai copile tu om rau nu trage de timpul tau ca te las in lumea rea
ti-oi sterge cararile si ti-oi uita zilele

ti-as mai lua vreo doua zile sa-mi fie bine si mie
eu ti-as da si doua sute ca-ti sunt nopti grele si slute
dar te scap de chin si jale care creste-n a ta cale

Doamna cu ce ti-am gresit de mi-i drumul la sfarsit
zau ca nu imi esti gresit dar de soarta urgisit
si-oi umbla din viata-n viata cautandu-te la fata

de tine nimeni n-a plange, milele nu te-or ajunge
moartea-ti e de ajutor, sa te stergi din amintiri si-alte crunte amagiri
sa-ti stergi urme, sa stergi nume, ca n-ai fost iubit pe lume

pana lumea s-o sfarsi, impreuna tot om fi
eu iertarea tu iubirea

sa ne tinem pomenirea

vineri, 16 decembrie 2016

time is just a concept



dupa
dupa mine potopul ar zice clopotarul rupand funia limbii
si clopotul se pravale intr-o tacere de moarte
cu paianjeni prinsi intre doua mute rostiri

acum
acum stiu cat de gol am venit pe lume
pentru ca nici pana azi nu mi s-au incalzit extremele
si cad cand intr-o sistola cand intr-o diastola

candva
candva, dupa ce ma voi naste
voi uita toate facutele si nefacutele, doritele si nedoritele
predandu-ma vietii cu acte in regula

atunci
atunci te uitai si nu-ti venea a crede
ai fi vrut sa ma judeci, sa ma alungi sau sa ma biciuiesti
dar cuvintele imi erau deja date si ma slujeau cu credinta

tarziu
da, cred ca e prea tarziu ca sa mai alerg dupa tine
zilele tale viata au fost scrise si arhivate
asa ca orice pledoarie este inutila

când?
indată!
totdeauna...
dar deocamdată...


joi, 15 decembrie 2016

judecă-mă dar nu mă compara

vai ce seamănă cu...
ce cuminte şi ascultător e, exact ca şi...
să faci exact ce face şi...

din clipa în care m-am născut am fost un termen de comparaţie
pentru bune,pentru rele dar şi pentru inertele-aşteptări
nimic din ce făceam nu mă definea,
totul trecea printr-o comparaţie
mai mult sau mai puţin răuvoitoare,
şi de foarte puţine ori benefică
de cele mai multe ori omul te judecă
dar nu rezistă tentatiei de a te pune în balanţă
plecând de la patul lui Procust
şi sfârşind în tainiţele labirintului
omul din mine,
unic şi irepetabil,
trebuie să poarte cătuşele

stabilite de un termen de comparaţie

luni, 12 decembrie 2016

et în Arcadia ego


cât de frumoasă este viaţa
o spun în cunoştinţă de cauză
pentru că am trăit-o
dar nu ca turist
ci ca trăitor deplin
cu toate constrângerile
Deoamne,
să-ţi fie dat să gusti o melancolalie de toamnă
sau o depresie aurie
aşa cum numai cerul mai poate arde
când am fost eu
era la modă iubirea
şi-ţi dai seama că fiecare se lăuda
sau căuta să se agaţe de o realitate iluzorie
numai că iubirea nu-i o aromă uitată pe cerul gurii
ea nici măcar nu doare, ea ustură
este ca o trecere
ca o uitare
e amânarea execuţiei cu încă o oră
până la singurătatea finală

distanţa dintre libertate şi sclavie e dată de un cuvînt

un simplu eu, greu cât toată materia întunecată din univers

duminică, 11 decembrie 2016

pacea de pe palier



poate ca nu e pace, poate ca e doar o liniste
care te invaluie ca un halat septic de spital
pe care-l imbraci ca sa nu intinezi aerul calm al casei tale
sau, la fel de bine
poate fi armura pe care o pui cand pleci
pentru ca lumea asteapta sa te infulece, sa te inhate
imediat ce treci de zidurile castelului
si te afunzi in ziua care te prinde in mrejele ei
pacea de pe palier
este momentul de respiro
pe care ti-l ingadui
la inceputul sau la sfarsitul
bataliei numita simplu “zi”


vorbind cu candoare despre frica



nu moartea in sine este spaimoasa, ci frica de ea
frica este marea necunoscuta ce ne domina de la inaltimea turnului
pe care tot noi l-am ridicat, el fiind primul Babel al omenirii

frica nu este umana. ea este universala numai ca
ori i-am pierdut cheia de decodare
ori aceasta cheie nu am avut-o niciodata

tendinta universala a materiei este aceea a urmei
existenta fizica simte nevoia sa lase o urma a trecerii
de la banala samanta pana la albia unui rau

energia exista fara a cunoaste frica
de aceea prezenta ei e un continuum de nestavilit
dominand totul cu volutele sale

cuvantul nu cunoaste frica si nici alienarea
el se naste, traieste si moare
fara sa piarda sau sa castige nimic din continut

cine stapaneste cuvantul are universul la picioare
dominand energiile latentente, dezlantuindu-le si potolindu-le

caci cuvantul e cheia ce inchide universal in propriile spaime

la castel, in turn… uitarea



trecusem prin viata cautandu-ma gara sa ma gasesc
si tot ratacind am ajuns la portile cunoasterii
si-asa am aflat ca fuga mea prin lume
era teama de a nu cadea victima
mediocritatii de a accepta
fara rezistenta
viata
daca as fi stiut
ca si imobila contemplare
te scoate la aceeasi poarta a cunoasterii
nu as mai fi ridicat acel castel
zidindu-ma in turnul
care cere mereu
cap de om


                                                               

ca o aripă în zbor am tăiat cerul în două



să te naşti încărcat de magie, asta da vrajă
încât, asemeni norului, să te întrebi
cui ajută voluptatea formelor mele

să pluteşti lepadandu-ţi tristeţile
să te tăi în urma unui cârd de cocori
şi să plângi inverzindu-ţi trecerea

soarele nepăsător se ascunde după-un nor

cine poate suporta atâta fericire?
să ştii că nu ai limite şi constrângeri
şi nici ceruri care să te alunge

magia se ridică din suflete contemplative
e aburul credinţei că poţi vedea dincolo
şi chiar mai departe de al nouălea cer

visele în devenire cerului cer găzduire

Hai, morţilor, a sosit moartea!


cand Dumnezeu a imbracat moartea in haina de noapte
a facut-o pentru ca omul sa nu poata scruta timpurile cautand-o
ci sa traiasca cu uitarea cea fara de durere

si veneau mortii la mine sa le dau cu imprumut
ochiul sa priveasca-n lume catre tot ce au pierdut
buzele ca sa jeleasca si urechi ca sa auda


soapta vantului 

“cazul M”



cand Dumnezeu e de vanzare si sunt tarabe pline
atata timp cat orice om poate fi inlocuit de un altul
si unicitatea nu e pretuita
viata poate fi catalogata pe philum, regn, familie, specie
uitand si anuland minunea si miracolul

sa discutam ca de la dragoste la dragoste
dar cum poti sa povestesti despre ceva ce nu cunosti
iubirea nu trebuie cunoscuta, ea trebuie traita
cu teama, cu indarjire cu bucurie
si tot ce trebuie sa faci este sa uiti trecutul

de ce ai pus numele acestor insiruiri  “cazul M”
pentru ca fiecare poate purta un nume ca asta
iar adevarul poate veni si de la moarte dar si de la mantuire
era oare mai bine daca ii spuneam cazul N

in care N vine de la nimeni sau de la netrebnicie?

sa ne imbracam in da-ul iubiri



de s-a abate pustiirea pe pamant
si cerul se va strange cocoloase
e semn ca omul inca nu e Dumnezeu
iar cerul si pamantul inca nu-I al sau

ploua peste lume, ploua cu-impacare
caci iubirea-I mare nu are catare
ploua peste lume lacrima curata
sa curete locul, de noroi sau pata

moartea ca iertare o primesti supus
mana care scrie stie ce-ai fi spus            
Doamne miluieste, cuminecatura
ce opreste chinul potoleste ura


sa lepadam negarea ca pe o haina grea

“eu sunt cel mai mare duşman al meu”


cand m-am nascut, mi s-a pus eul in brate si mi s-a soptit
“sa ai grija de el ca de ochii din cap, caci fara el nu vei putea trai”
si asa precum “Voinicul cel cu cartea in mana nascut”
eu imi purtam eul prin tot locul
pana cand s-a topit cu totul in carnea, in sufletul si-n cugetul meu
amestecandu-ne sangele

fa-mi statuie mi-a soptit, eu voi de acum dumnezeul tau
si zilele mele erau caramizi la temelia soclului
trairile mele deveneau mortar
si aurul iubitrii se transforma in plumb
adunandu-se in trupul cel nou al statuii ce ma secatuia

lumea trece si scuipa
lumina se izbeste de ea zdrobindu-se
pana si timpul cade la invoiala ocolind locul
umbra ingrijorata ma cara-n spinare
lacrima arde ca un rau de lava
si doar pustiirea mai urla alungand lumina miloasa

cine a spus ca moartea te alunga din lume a gresit
samanta uscata degeaba tanjeste
ca nici macar lumina, iubirea si apa

nu pot intoarce ce e dus din lume

gresit

inutilul din mine

sa iubesti inutil

trebuie sa iubesti frumosul si curatul
Isus este iubirea intruchipata
viata este iubire
daruind vei dobandi
iubeste si lasa-te iubit
iubirea te cauta si vrea sa te invete
dar cand totul pare a avea un scop si o determinare
gandeste-te si la cel aruncat in apele nebuniei

pentru el inutilul are cu totul alte intelesuri

am crezut intotdeauna…



si cand m-am nascut, măre au venit
noua ursitoare, noua dregatoare
si m-au descantat cu glas leganat
si m-au juruit si-apoi mi-au ursit
sa le stapanesc, sa le infloresc
cat am sa traiesc sa le randuiesc
dar pe cine-anume au uitat a spune

glasul noptilor senine imi sopteste taine grele
cat din mine cat din tine aveam nevoie de ele?

am cautat dulceata cuvintelor
dar cele mai multe mureau uscate pe varful buzelor
si cu silnicie ma apropiam de toti acei care-mi zambeau
numindu-ma “prietene” fara sa-mi stie numele
si fara sa banuie ca numele meu
era straja inimii mele
ce ma apara de toate relele greu de imaginat

am luat cuvintele asa cum veneau
neranduite si nepotrivite bulucindu-se la strunga buzelor
iar degetele mele au cautat sa le potoleasca spaimele
mangaindu-le, descantandu-le si-ajutandu-le sa-si afle rostul
si cuvintele m-au ascultat, s-au linistit
si-au inflorit, inseninandu-ma
cu pacea si iubirea lor

ce s-ar face iarna, daca n-ar sti ca-n taina gerurilor

poarta germenele primaverii?

urme, umbre si regrete



cand ai o manusa murdara
ori o speli ori o arunci
dar daca o arunci la intamplare
pregateste-te sa faci fata oricarei provocari

lacrimile nu au nevoie de canale sau alibi
ele isi fac drum fara sa te intrebe
spalandu-ti spaimele si temerile
asa ca nu le pune stavila impiedicandu-le menirea

oare de ce imi pare mai rau?
de cele facute sau de cele nefacute
cele facute ma insotesc
cele nefacute ma asupresc



cand nici un singur lucru bun


iubeste! mi-ai spus si ai plecat
dar din carti invatam cuvinte nu iubire
si nu am gasit pe nimeni care sa ma lamureasca
asa ca m-am aplecat catre buburuza, catre firul de iarba
si catre cel ce astepta in oglinda apei

daruieste! am auzit ca o soapta
ce as putea darui? caci nu aveam nimic
mangaiam iarba sau ma lasam mangaiat?
plangeam sau ma ofeream esenta
sufletul nu stia ca-I ofranda

primeste! si lumea condensa in jur
ochii mei isi aratau goliciunea
buzele mele susurau uscaciune
iar mainile prinsesera radacini in tacere
astupandu-mi urechile cu larma uitarilor

traieste! dar vremea semanase-n urma regrete
lumina nu se mai invesmanta in bucuria zorilor
cerul isi lepadase pana si ultima rasuflare dospita
pamantul se stransese de pe drumuri
si contempla ridurile unor trecute ploi

langa mine, in carnea stancilor odihnea
magia celor doua cuvinte stranse in carnea literelor
carpe diem.
Si cat de simplu ar fi fost

daca intelegeam rostul

aeroportul zilelor mele



daca ma trezesc destul de devreme
pot sa astept la sosiri sa-mi salut ziua ce a sosit
recunosc, sunt veacuri de cand nu o mai astept cu flori
dar nici ea nu mai lacrimeaza ca la-nceput
daca am curajul sis tau mai mult
vad ce inseamna cu adevarat viata
chipurile se preling dintr-o umbra in alta
si pana si mirosurile se gudura
printre picioarele calatorilor
lumina se plimba de colo colo printre ore
putin mai devreme abia vedea pe unde merge
iar acum e mandra, stralucitoare, ametitoare
dar stim amandoi
ca se va scufunda iar in uitare
astazi voi ramane aici pe aeroport
imi voi lua la revedere de la ziua asta, ne vom imbratisa
si o voi urmari cum pleaca,
cam sleampata si neingrijita
si obosita, extrem de obosita si trista

dar orice s-ar zice, a fost si ziua mea

despre un prezent fabulous


eu, bărbatul iubirii, am plecat în lume să-mi găsesc perechea
tu, femeia iubire, ai rămas în viaţă ta, ştiind că vei fi căutată, găsită
eu, căutând iubirea am rătăcit cărările căsătoriei
tu, cu toată iubirea, ai făcut un copil
eu căutam printre cuvinte şi gesture, iubirea
tu, ai mai făcut un copil
şi împreună ne bucuram de căldura
şi de prezentul numit cămin
tu, femeia iubire, iubind
eu, bărbatul iubire, căutând
timpul, ca un mai mare bancher
dă pe datorie fără să mărească dobânda
şi cred că din cauza asta
nu am realizat niciodată cât de îndatoraţi suntem
tu, femeia iubire, iubeai
eu, deja bătrân, predasem ştafeta
şi dădusem altora puterea să caute
melancolia  şi nostalgia îmi dau târcoale
dar pentru a nu cădea în plasa lor
mă uita tine femeie iubire
şi cumva, în adânc, ştiu că îmi aparţii
cu toate libertatea

şi toată iubirea 

nu există femei atrăgătoare



ştiu. o să-mi spuneţi că e titlu de roman siropos
sau măcar de telenovelă
eu cred că este doar o erodată filozofie de viaţă

viaţă e o înşiruire de femei numite zile
ce-ţi ies din aşternut şi apoi se pierd în lume
după care, epuizate, se întorc şi-ţi cuibăresc noaptea în braţe

primul lucru pe care îl vezi când deschizi ochii
e un sân de femeie, cald, plin de preaplin
şi gata să ţi se ofere necondiţionat

în viaţă trebuie să alegi, eşti învăţat să alegi
şi odată ce ai ales mărul de aur
realizezi că în viaţă trebuie să ai o mâna liberă mereu

poate că de fapt acesta e motivul pentru care nu există femei atrăgătoare
pentru că fiecare îşi culege mărul ce I se cuvine şi realizează

că cealaltă mâna trebuie ţinută pe volan

luni, 5 decembrie 2016

este lângă noi şi voi nu vreţi să-L vedeţi



m-am făcut om dar pustiirea se oglindea în ochi mei
şi nici stelele nu-mi căutau umbra
aşa că m-am lepădat şi mi-am luat zborul

cerule măritule de ce-mi speli cărările şi îmi cerni temerile?

mi-am luat trup de patimă răstignit între două zboruri
dar sufletul meu tânjea după căldura brazdei
să-mi aflu liniştea într-o nouă vieţuire

bunule pământule ascunde-mi lacrimile

şi atunci m-am dezbrăcat de tot trecutul şi m-am îngropat sămânţă
dar vaietele urcau din adânc ca aburul de tămâie
alungându-mi pacea şi aşteptarea

codrule bătrânule ascunde-mi potecile, urmele, suspinele

am îmbrăcat trup de vieţuitoare
dar picioarele mă purtau tot în jurul neliniştii
şi nu mai vedeam decât un continuum fără început sau sfârşit

râule molcomule mi-ai luat aşteptările împletind visările

lepădat-am trup de apă şi în duh m-am întrupat
căutând să-mi stâmpăr setea dar tot de otravă-am dat

între static şi dinamic nu-i decât o lacrimă şi drumul ei

duminică, 4 decembrie 2016

mânăstirea dintr-un lemn


ia-ţi visul şi vezi-ţi de drum!
mi-am adunat crengile, mi-am tras rădăcinile şi am plecat
pământul răscolit privea cu nelinişte în urmă
şi nu înţelegea nici mersul, nici zborul

fie mie toate nerostitele
şi cuvintele curgeau ca apa-n scoc
învârtind trecerea timpului
şi roata spaimelor

tăiaţi toată pădurea
dar fiecare rădăcină va lepăda o sămânţă
şi viaţa va continua fără a cere voie
până când ultimul copac va cădea

luaţi trunchiul acesta şi dezlegaţi-l de toate legăturile
visele lui vor creşte ziduri ascunzându-vă temerile
dorurile lui vor acoperi înlăuntrul inimilor cu iubire
iar cuvintele lui vor fi trepte întru mărire


zidit întru cuvânt, mă cioplesc cruce bătută de ploi şi de vânt

sâmbătă, 3 decembrie 2016

în cadenţă marş


nici nu te-ai născut şi coroana te aştepta
sângeraseră spinii când le-au fost smulse braţele
se jeluiau şi blestemau
fără să ştie cărui cap i se pregătea coronarea

aur şi argint să fi preschimbat tina
şi tot nu ar fi fost de ajuns
să astupe lăcomia şi gropile din asfalt
aşa că lacrimile tale au înmuiat sufletul pământului

ia-ţi cuvintele şi pleacă măi omule
lasă fericirile munţilor încărunţiţi
nu vezi că şi sagele îţi usucă urma
urma-te-ar rele şi aduna-te-ar cerurile

înainte-mi naşte drumul sterp al uitării
în spate îmi creşte părăsirea
şi toate nespusele plâng pe de lături
răsleţindu-mi tăcerile

stâng, drept, stâng, drept
nu rupe cadenţa soldat, capul sus
moartea e în tribună să-i dăm onorul

uite-o. acum se spală pe mâini…

joi, 1 decembrie 2016

dezlegare la bici


pentru fiecare rasuflare irosita am pus deoparte cate doua lacrimi
sa pot spala picioarele si mainile celor care ma vor urma

Pamantul nu se opreste la incrancenarea mea
si nici supararile mele nu-I spun mare lucru
daca tot am catadicsit sa vin in lume
trebuie sa-i seman intru totul, din cap pana-n picioare

cine seaman vant culege furtuna mi-ai spus
pe cand aruncam vorbele de prisos in brazda noua
si nu credeam ca rodul va fi atat de greu
incat ma va culca la pamant

daca ai un vis nimic nu-ti poate sta in cale
numai ca trupul meu rascolit zace la pamant
ingreunandu-mi pasii, poticnindu-ma
ca o ghiulea tacuta in plina descompunere 

in marea carte a vietii toate sunt scrise de o singura mana
si nu poti spune ca nu stie stanga ce face dreapta sau invers
pentru ca mana aceea nu poate fi nici mituita si nici adormita
asa ca fereste-te de judecata ei fara cusur

de ce-ai ingaduit sa-ti fie zdrobita fiinta?

daca nu-i lasam de unde as mai fi strans lacrimile?