miercuri, 27 noiembrie 2013

doar un bilet


cred că m-am trezit orb
am deschis ochii şi lumea arăta la fel cum o ştiam
poate un pic mai ştearsă, mai cenuşie
dar la fel
ultima oară
am citit biletul tău
în care spuneai că te simți
obosit, inutil şi ignorat
aşa că ai decis să-ți iei o tăcere
şi să dispari
pentru o vreme

dintre cuvinte

luni, 25 noiembrie 2013

despre absenta


cred ca am obosit
asa si-ar justifica Dumnezeu absenta
dintre noi si dintre cuvinte
firul de iarba isi ascunde verdele in pamant
tragand obloane cariate de vreme peste ultima poveste
viata isi lasa aripile la intrare
si trece pragul spre lumea cealalta
vantul sufla la fel fara nici o opreliste
ploaia da navala sa vada ce mai e nou prin lume
si nici Iarna nu pare sa se sfiasca
doar cuvintele, fantomatice contururi
se sfarama si cad
fulguire muta

intr-o moarte uitata in fereastra

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

dirijorul

daca cineva ar privi in adancul sufletului
ar vedea piedestalul, pupitrul si bagheta pregatite
in asteptarea ideilor
ce invita cuvintele la scena deschisa
printre aplauze
portative primitoare le ajuta sa-si aleaga locul
in ordine caci fiecare cuvant face loc celui ce va urma
si toate impreuna alcatuiesc bucuria exprimarii
sunetele curg valurind tacerea
fara rateuri fara zbucium
dupa cum le e scris
chiar daca aceasta repetitie se face cu usile inchise
bucuria reintalnirii nu poate fi umbrita
de lipsa aplauzelor
sunetele mi se supun
iar eu, supus lor
le aduc omagiul meu
despartindu-le
randuri, randuri…




vineri, 22 noiembrie 2013

despre eu…

cred in mine, in familie si-n Dumnezeu
restul sunt statii si vehicole pe drumul vietii

ce-ar mai ramane daca m-as pierde
un nume rasunand, casa goala prin care doar uitarea mai adasta
dar chiar daca sunt motorul vietii mele
o masina fara roti e doar un monument de rugina
si fara cei dragi si apropiati sufletului nu pot rostogoli nici macar o secunda
iar El e cel ce pune-n miscare acest motor
la care a adaugat si roti de nadejde pentru orice fel de vreme

stiu ca suna ciudat ceea ce spun
dar toate cuvintele au drept la viata si nu pot sa renunt
la casa, la motor si la forta motrice din care m-am intrupat

stiu ca multi se supara ca nu am spus nimic de prieteni, de cunoscuti, de rude
dar daca cineva isi poate inchipui ruland toata viata printr-un tunel cenusiu si nepersonalizat se inseala
fiecare dintre voi este parte a fiecarei zile
cu detalii, lumini si umbre si de ce nu cu ploi repezite sau geruri muscatoare
dar viata fara aceasta trecere in revista a tot si a toate
ar fi anosta, inodora  si incolora…

candva…stiu asta…o simt…va veni si vremea cand il voi pierde definiv pe eu…

imbracand haina eternului anonimat

joi, 21 noiembrie 2013

ca un Everest lectura



ce-ai să faci dăcă o să murim m-au ȋntrebat ȋngrozite cuvintele?
am să vă spăl de toată necurăţenia adunată
am să vă şterg lacrimă după lacrimă
şi-am să vă-mbrac ȋn lumină
candela sunetelor vă va veghea
şi lumina va topi toată neiubirea strânsă-n jur

cine stăpâneşte cunoaşterea
poate zămisli cuvinte, despărţind lumina de-ntuneric
populând tăcerile cu silabe, cuvinte, fraze, gânduri
şi când totul va fi pregătit, semănătorul va arunca sămânţa,
şi bucuria va creşte, dospind viaţă
cuvintele vor da ȋn pârg
veni-va timpul roadelor bogate

fiecare carte e un lanţ muntos
cu râpe umbrite, văi ȋnsorite, poteci rătăcite
drum străbătut cu jertfă şi lacrimi
dar la final te aşteaptă beţia ȋnălţimilor
şi bucuria reuşitei


de-a joaca (4)

Omul carte

Tinand cont ca tot mai multa lume se indreapta cu pasi repezi catre Targul de carte in calitate de comparator sau de vanzator/ofertant stau si ma intreb daca nu cumva a venit timpul sa ma expun si eu acestui ritual. Calitatea de comparator sau mai bine zis statutul de comparator mi-l exercit ori de cate ori ceva atractiv imi apare in fata ochilor. Si trebuie sa marturisesc ca nu am nici o retinere in a cumpara o carte indiferent de motivul care ma determina sa fac acest lucru: numele romanului, numele autorului, coperta, recenzia citita si/sau pretul. De fapt pretul este singura bariera logica in actul de decizie, restul sunt sentimentalism. Dar ca sa revin, daca dreptul de comparator sau statutul de cititor mi-l exercit ori de cate ori am ocazia poate ca ar trebui serios sa ma gandesc si la posibilatea de a deveni vanzator, de a ma expune intr-un spatiu public. Bine, bine o sa spuneti, dar prin ce te faci atractiv pentru a indemna cititorii sa iti cumpere produsul? Strategia pe care o voi adopta va fi legata de continut si de aspect. Continutul voi fi eu, pentru ca la orice ora din zi sau din noapte pot fi citit/ascultat si pot sa va asigur ca nu veti citi/auzi acelasi lucru de doua ori. Apoi ar trebui sa ma hotarasc asupra aspectului: voi fi un om carte copertat sau nu? Aici ar putea interveni o discutie legata de calitatea si materialele folosite pentru coperta pentru ca poate fi un costum elegant, poate fi un costum casual sau poate fi doar o simpla camesoaie gen Demis Rousos asortata cu o pereche de sandale grecesti. Dar daca lumea va dori o carte necopertata asta inseamna ca va trebui sa-mi vand nudul cu inscrisuri pe fata/spate gen fata=Omul Carte si spate=the end? Sau poate ca ar trebui sa ma ofer  in folie ca sa asigur cumparatorul ca Omul carte nu a mai fost rasfoit? Dar ce ma fac daca cineva (si aici ma gandesc la un editor) va fi interesat sa ma cumpere si sa ma vanda apoi in foiletoane? Asta va insemna ca ma va transa in bucati egale sau ca ma va vinde cu ora? Pentru a elimina orice eroare cred ca ma voi costuma casual, imi voi instala piedestalul de care voi atasa urmatoarea eticheta:
SENZATIONAL
Noua si unica aparitie la standuri a OMULUI CARTE
Unica sansa de a avea in propria sufragerie o carte vorbitoare cu necesitati limitate si o oferta inimaginabila de texte live: povesti, povestiri, romane, nuvele, poeme in proza si poezii, cugetari, aforisme, injuraturi, greseli gramaticale hazlii si lista poate continua cu rime incrucisate, cuvinte desprecheate…
Pret negociabil in functie de conditiile de pastrare si de perioada de cumparare
Asa ca data viitoare daca veti vedea un piedestal gol la Targul de carte sa stiti ca omul carte ori a plecat sa-si cumpere un sandwich si o bautura si isi rezolva oarece necesitati asa ca nu va impacientati… revin imediat…
PS: a nu se arunca dupa folosire si de preferat a nu se imprumuta cunoscutilor si prietenilor


miercuri, 20 noiembrie 2013

de-a joaca (3)

Revolutia culturala a-nceput marti

Caderea sistemului e doar o chestiune de timp, de zile, de ore, de minute…de cuvinte… tinerii, satui de minciuna au ales sa iasa-n strada cerandu-si drepturile. Peste tot focuri focuri ard carnea manelelor cocotate pe tocuri… afise pline de taceri de osanza, purtate de vant, bucati inutile de searbada panza.

Oamenii legii scot guri muscatoare la geamuri si trag
Prima care cade e cultura…
Literatura nu se poate apara de cuvinte caci ele-s chiar viata ei
Teatrul secerat cade tragand disperat Cortina
Muzica presimtindu-si sfarsitul are puterea de a ramane-n scena intonand muzica funebra
Iar pictura cu ultimele sale puteri trage o dunga neagra pe drapelul zilelor ce vor veni
A mai ramas ceva de terminat?
Dansul ingheata intr-o pozitie grotesca
Asa cum numai mainile anchilozate de uitare mai pot daltui in lut spaima
Daca nu mai este cultura, educatia ce rost mai are?
Asa ca toate scolile sar in aer
Manualele cad prada flacarilor nesatioase
Iar cerneala se imprastie sufocand ultimele spasme ale verdelui candid

Peste tot opere mutilate, suflete inghetate, carti aruncate
Iar libertatea de a ne intoarce-n grote flutura steagul victoriei
Semne moarte, cuvinte sparte, sunete guturale, spaime ancestrale



omul invizibil revine

neobservabil, neimportant, fara valoare
este tot ce pot spune despre cel care ma priveste din oglinda
poate ca v-am plictisit prima oara cu povestea asta
dar timpul care nu se mai intoarce
duce toate amintirile recente
asa ca pot relua povestea

dresorul batran in mana caruia tremura biciul
cade prada acumularilor zabrelite

poate ca nu trebuia sa deschid acest subiect delicat in prezenta cuvintelor
insetate de sange, pandind din umbra tacerilor
haosul post-post modernist
ura le face sa atace mana care le-a spulberat vietile
obligandu-le sa mearga pe sarma, sa treaca prin foc sau sa se aseze cuminti in rand
imperechindu-se in vazul tuturor sau alunecand intr-o extenuanta si alba fulguire

de obicei povestile au un sfarsit
dar pentru ca oglinda s-a spart tinandu-ma captiv printre cioburi
vor remane cu aceasta ultima imagine
cuvinte veghind cioburile zilei


marți, 19 noiembrie 2013

armistitiu


pe frontul de est al inimii mele transeele au fluturat steagul alb,
s-au ridicat in picioare cu mainile la ceafa
au intors spatele fara teama
si-au pornit in convoi spre alte poeme
daca dragostea nu a adum munitie pe linia frontului cum poti rezista asaltului final?

**

umarul meu stang a-nmugurit si-apoi a-nflorit o aripa moale
masca de pene impresioneaza cu tacerea-i blanda
din orbite-i cresc arpegiile unei zile noi
cu nuante de soare si cer senin

**

cred ca am uitat sa va spun ca azi nu voi ajunge la clinica de cardiologie
atata timp cat transeele de pe  campul de lupta nu s-au cicatrizat
cine oare se incumeta sa faca o operatie pe cord
fara acceptul ultimelor accorduri
ramase in suspensie?


luni, 18 noiembrie 2013

de-a joaca (2)

drumul pe care nu l-am facut


pelerin pe calea sufletului meu…nu stiu nimic de primul meu pas cum nu stiu nici despre ultimul… primul pas ca si ceilalti pana la 1000 nu mi-i amintesc tot ceea ce stiu e ca pot sa merg. Multumesc Domnului ca spre deosebire de alti oameni eu pot sa merg. Si merg…ceea ce nu stiu e incotro merg…stiu cam erg dinspre o noapte catre alta noapte, dinspre o zi catre o alta zi ratacindu-mi privirile pe intinderea miscatoare a amintirilor cuprinse inexorabil de ceata uitarii. Dar la fel ca si mirajele uneori intrezaresc imagini, aud voci si miros clipe ce-au trecut invartejindu-ma-n jocul lor. Drumul de la o zi  la alta - presarat cu intrebari, negari, aprobari si multumiri ce nu fac decat sa acopere bucuria unei zile - se reduce la orele in care chiar am respirat si am trait. De cele mai multe ori ma poticnesc in propriile mele cuvinte, visele mele se spulbera asemeni himerelor, renuntarile mele surpa parti din drumul ales sau ridica ziduri de nestrapuns ce ma determina sa fac ocoluri retacindu-mi vorbele. Poate ca multe parti din drum au fost alese, poate ca alte parti au fost impuse sau poate ca pur si simplu s-a intamplat sa aduc o portiune de viata la drumul ce mi se iveste si se vrea strabatut. Si ori de cate ori mi-am dorit sa ma descopar am aflat ca o pot face pornind pe drumul cuvintelor, strabatand cu hotarare drumul viselor sau pur si simplu aruncandu-ma pe partia dorintelor si implinirilor…dar pana acum nu am reusit sa pornesc pelerin pe calea sufletului meu sa-i aflu toate tainele, meandrele, umbrele si luminisurile…mereu ma voi afla la inceput de drum cu dorinta de a ajunge dar se pare ca sufletul nu se lasa chiar asa de usor descoperit si ca bobina filmului mai are inca multa pelicula de derulat…toiagul se toceste bocanind in carnea tacerilor, cuvintele se lasa duse fluturandu-si rimele neinperecheate…zilele, orele, visele raman borne pe drumul acesta catre mine insumi

să nu mai scrii poezie



ne luasem la ceartă din cauza ultimelor cuvinte rămase pe masă
şi poemele neterminate riscau să se destrame
unul trebuia să cedeze…
ţi-am lăsat toată creaţia şi-am luat doar un cuvânt
(poate ultimul)
apoi… n-am mai fost…

lumina desenează umbre pe spatele cuvântului
printre silabe se preling şoapte senine fără urme de nor
şi fiecare literă strânge-n cupa ei esenţa unei tăceri
sau poate toată toamna

rătăcitorului nu-i trebuiesc semne şi marcaje
pentru că drumul său a apucat să se-ntregească muşcându-şi coada
şi-acum cine ar mai şti să lipească marginile unui cuvânt
lăsându-te să-ţi pliezi realitatea pe această bandă fără sfârşit?



sâmbătă, 16 noiembrie 2013

de-a joaca (1)

Ziua marelui NU
Cand marele NU a fost rostit toata visarea s-a cutremurat si somnul bineprimitelor ore s-a prabusit in neant aruncand-ma in mijlocul oceanului dezlantuit al temerilor, impacarilor si acceptarilor. NU-ul a considerat de datoria lui sa ma aduca cu picioarele pe pamant. Nu trebuie sa mai pierzi timpul, Nu trebuie sa mai visezi alergand cu capul prin nori si cu inima larg desfacuta la simtaminte…Nu trebuie sa te mai opui normalitatii asa cum o stim si o vedem noi… ziua marelui NU inseamna de fapt o noua rabufnire a bataliei duse de la inceputurile vietuirii mele… ori voi accepta ceea ce mi se spune, impune ori voi fi eternal peregrine, alungat din toate portile, din toate pietele, din toate comunitatile pentru ca oprobiul si lapidarea ma urmaresc ca o a doua umbra…ziua marelui NU inseamna retragerea dar nu abandonul, ziua marelui NU inseamna incetarea razboiului dar nu acceptarea infrangerii, abandonul…

Lumea e plina de dervisi rotitori in lumina palida a Lunii, de asceti ale caror ramuri s-a mumificat prin desert de peregrine etern ratacitori… voi fi parte a lumii, cuvant urlat in tacere, ochi lacrimand pentru lumina ranita in zori si gong al tristetilor primilor fulgi ratacitori…eu NU…

de-a joaca

Luni


ei se pare ca lunea și-a făcut loc cu coatele...

se povesteste ca odata, demult, pe cand zilele saptamanii umblau slobode prin lume fara sa le pese de nici o randuiala, Lunea era cea mai frumoasa si rasfatata. Si din atata dragoste i se cam redicase nasul la ceruri de nu mai se putea uita la orisicare. Si ca sa puie capac la toate ea voia tot ce era mai bun si dupa ce le mirosea sau ipaia le arunca far de trebuinta. Vazand toate aceste stari, si destramarea care incepuse intre cele sapte surate, Bunul odata dete cu toiagul de se cutremurara boltile ceriului si toate cele cu suflare si far'de suflare se stransera sa asculte poruncile... ce-o iesit la judecata nu va mai spui decat ca de atunci, Lunea umbla tot cu nasu'n pamant cautand o farama de bucurie sa-si prinda-n san si mai ascuns ca toata lumea se fereste din calea ei..."

stiu ca voi stiti a povesti mai bine asa ca va las si pe 'mneavoastra...

***

Joi

Daca cineva crede ca toate zilele saptamanii sunt la fel eu ii spun ca se inseala. Demult, tare demult, pe cand zilele saptamanii umblau slobode prin lume si-si dadeau intalnire care, cand si unde se nimerea cea mai urgisita dintre ele era ziua de Joi. Mai mereu i se intampla sa alerge pana dincolo de hotarele lumii si ale timpului dupa care o ora ratacita sau prea curioasa. Nu-si gasea linistrea si pacea pana cand nu le punea iar pe toate in ordine si oricine ar fi chemat-o ea nu indraznea sa nu-I raspunda. Si azi asa, maine asa pana cand ajunsese biata de ea mai stravezie ca o umbra si mai usoara ca un vis de dimineata. Si vazandu-i necazul in care se zbate fara izbava, Mosul s-a gandit el ce s-a gandit apoi a adunat toate zilele la un loc si le-a legat cu taina mare sa steie toate la un loc sis a preamble numai impreuna fara sa strice ordinea si randuiala. Ziua de joi s-a trezit drept in mijlocul celorlalte si parca acum viata era mai frumoasa si mai cu tragere de inima pentru ca opintelile de-nceput se opreau in fata ei iar bucuriile de catre sfarsit se intrezareau ca o binecuvantare.  Poate ca din cauza asta i se mai spune si Joia Inaltimilor pentru ca primele ore urca trecand din poarta-n poarta pana la poarta ei iar mai apoi coboara la vale catre nopticica Sfintei Duminici cea ogoitoare de suferinte si nevoi.

***

Despre…

Demult, tare demult, pe cand sufletele oamenilor erau la vedere traia un baiat al carui suflet era atat de neastamparat incat lumea se dadea la o parte pe unde trecea el. Si nu numai ca era neastamparat dar pe unde trecea era tot o mare de culori si freamat. Dar cu toate astea copilul nostru era nemultumit pentru ca el isi dorea mereu altceva, fara sa stie ce anume, fara nici o inchipuire a ceea ce isi dorea. Asa ca se hotara sa caute pe cel mai intelept om ca sa-l intrebe cum putea avea ceea ce isi dorea. Si cat a mers sau pe unde am mers n-as putea sa va spun tot ce stiu e ca intr-un tarziu a ajuns intr-un loc pe cat de minunat pe atat de neinteresant, unde un batran cat vremea de batran numara boabele de nisip trecandu-le dintr-o parte in alta. Baiatul nostru se aseza langa el asteptand sa termine de numarat ca sa-l poate intreba ceea ce voia sa stie. Intr-un tarziu (nimeni nu ne spune cat de tarziu) batranul se opri din numarat, rasfira boabele de nisip si se intoarse intrebator catre copil: ce necazuri te-au purtat pana aici intreba batranul. Pai as vrea sa am ceea ce nu am si imi doresc sa gasesc ceea ce-mi doresc spuse copilul si sufletul sau prinse a se rascoli desenand jur imprejur jerbe de scantei colorate. Batranul il mai privy o bucata de timp apoi spuse taraganat: sunt oameni ce-si lasa sufletul sa creasca sa se inalte pana la ceruri aratandu-le maretia si cunoasterea dar  vanturile si ploile se reped nemiloase si-l macina sfaramandu-l, facandu-l miş-faramiş. De frica acestui sfarsit sunt oameni ce-si chinuie sufletul tinandu-l incatusat, intemnitat incat pana la urma nu le ramane decat un musuroi fara forma, impietrit si chinui…dar sunt si oameni cu mintea larga si cu sufletul deschis, vorbele si simtamintele se lipesc de sufletul lor, peste ele se lipesc alte vorbe si alte simtaminte, si sufletul creste, rotunjindu-se sub armura vorbelor si simtamintelor…si vestea despre acele suflete se duce de la un capat la altul si alte vorbe si alte simtaminte se grabesc intru cresterea si implinirea acestor suflete. Acum numai tu poti sti ce-ti doresti si unde poti sa gasesti dar numai cine are rabdare sa asculte poate deslusi cresterea si implinirea stancilor si mai tine minte ca nici o poveste nu se poate raspandi fara ca vestea sa fie purtata mai departe de vorbe, ganduri, simtaminte...
Dezlanata si-ncurcata n-o mai povestesc odata…

***

vantul care sopteste si ploaia care spala

Se spune ca demult, mai pe la inceputuri, vantul care umbla hai-hui prin lume se lepadase de bucuria povestirii si isi facuse prostul obicei de a se invartosa ridicandu-se pana-n inalturi si de acolo din casa norilor obisnuia sa tune si sa fulgere impovarand Pamantul si toata suflarea cu spaima ocarelor si vorbelor grele lasand omenirea fara de povata dreapta si fara de pace. Caci ori de cate ori se isca aducea numai spaima sfaramand totul in cale, orbind si sufocand lumea cu nepasarea lui, uitand de dulceata unei rasuflari line si potolite. Si ca sa nu se plictiseasca de cele mai multe ori se incardasea cu ploaia cea zanateca ce se arunca in pulberea drumului namolind si noroind totul. Si parca intr-adins cum prindeau un suflet pe data ii rapuneau ochii si gura umplandu-te de tina noroita si de tot felul de putregaiuri dornice de-naltare. Si jalea era mare pe lume dar cine sa mai deschida gura sa strige caci pe data se pravalea la pamant potopit de apa, tina si putreziciune.
Si povestea spune ca Mosul, necajit de atata nepasare si rautate, a legat vantul cu mare taina astfel incat atunci cand se napusteste urland si faramand sa nu mai poate spune nimic, nici de bine nici de rau. Asa se face ca atunci cand se dezlantuie, el de fapt isi urla neputinta de-a mai ameninta si de a spune toate cate ar vrea sa le spuna iar cand se strecoara soptind printre frunze si flori el sa ne povesteasca atat de multe incat nici sa nu bagi de seama cand a trecut o ora, o noapte, o zi, o viata…dar numai cine are putere si dorinta poate sa auda toate cate ni le spune soptit adastand pe umarul nostru…
cat despre prietena lui ploaia tot Mosul s-a prefacut ca o dezleaga de toate cate trebuia sa faca si i-a dat porunca sa spele ochiul si sufletul omului. Ochiul pentru ca rareori omul isi da drumul lacrimilor iar ochiul neplans rar mai vede necuratenia din jur si sufletul pentru ca un suflet impovarat de griji, necazuri si murdarii de tot felul nu mai poate sa se inalte liber ceruri bucurandu-se de pace, liniste si lumina…

joi, 7 noiembrie 2013

anunț oficial


şi vine-o vreme când cuvintele învinse
se vor târâ în urma carului înlănțuite
cu pielea arsă de uitare
când graba de-a trăi ne lasă fără suflu

parabolele se vor pierde-n lungi tăceri
uitarea spulbera-va zidurile goale
dulceața lor pierdută pe vecie
căci fără de cuvânt zidirea moare

ziua în care cuvintele au murit
s-a lipsit de căldură şi lumină (trup şi suflet)
alungate atât de departe
că au rătăcit cărarea


săvârşitu-s-au

duminică, 3 noiembrie 2013

izvorul cuvintelor


sunt locuri pe fruntea cărora scrie „staţie terminus”
sunt oameni porniţi în pribegie către
şi oameni ce se-nvârt în cerc
fără să găsească ieşirea

sunt locuri numite munte sau munţi
când singularul şi înfrăţirea se adună laolaltă
şi nasc frunţi pierdute-n ceaţa cuvintelor
ce lăcrimează poeme

sunt oameni în care lumina lasă răni
durerea picură uitare şi spaimă
măcinând cuibul cuvintelor

ce-şi caută împlinirea