re creaţia

apele duşului mă ceartă cu căldura lor aburitoare
eram ca la-nceput, doar eu şi tăcerea lor
înnebunitoare.
tăcerea cade ghilotină
împrăştiind aerul
după care prosopul se taie în palmele mele
împrăştiindu-şi rumeguşul alb

într-o scurtă pauză
adun toate chipurile în pomul vieţii
şi anin toate cuvintele în pomul cunoaşterii
dar ora începe
şi seceta macină totul
destrămând şi-mprăştiind tot ce-am adunat
nevoindu-mă să reiau de fiecare dată
creaţia:
o vorbă bună,
un chip cioplit,
o curăţire,
un ştergar
şi rumeguşul norilor
mult alb
sfâşiat
templu.