curcubeu... despre culori

vorbeşte-mi despre albastru spuse orbul

atunci i-am strâns palmele peste ale mele ca să simtă

şi depărtându-le i-am spus: gândeşte-te la culoarea care se îmbracă pe sine

şi din adâncuri ea răsare iar împrospătată

aşa cum numai cerul după o furtună

şi-arată clarul şi seninul unui ochi curat de fată

i-am dat să guste iarăşi apa

cu-al ei aproape fără de culoare

ce se îmbracă în albastru când e la mare depărtare

i-am dat ca să miroasă floarea

ce poartă-n ea speranţa neuitării

căci neuitarea este truda şi împlinirea întrupării

nimic din tot ce este viu nu vrea uitarea să cunoască

căci din uitare ne-am născut şi ea-i o nouă moarte

i-am spus că peştii-n marea lor se-îmbracă în albastru

şi atunci  un peşte  a sărutat

cântând din solzu-i aspru

albastrul naşte si-i născut albastrul e în toate

şi în albastru îl îmbrac

tăcerile să-l poarte