Când locul şi timpul ne atinge

Călătorule, opreşte-ţi paşii la umbra binecuvântată şi caută să-ţi tragi sufletul bucurându-te de minunea numită viaţă. Odihneşte-ţi privirea pe un fir de iarba să-l vezi cu câtă bucurie se pleacă la mângâierea tandră a adierii sau sub îmbrăţişarea vreunei gaze pornite pe calea către soare. Lasă fuga ta disperată căci nimic nu poate astâmpăra foamea şi setea ca aceste mărunte bucurii care dau gust şi culoare fiecărei zile în parte. Dacă aş fi obligat să mărturisesc, poate că nu aş face-o fără un pic de jenă sau reţinere. Dar liber fiind de orice constrângere am să pot să povestesc totul fără nici o reţinere. Cum şi când a început totul? E greu de spus atâta timp cât marile schimbări vin pe nesimţite, strecurându-se în prezentul nostru fără zgomot şi fără spaime. Prognozata schimbare climatică şi-a făcut simţită prezenţa astfel că încet, încet, viaţa oraşelor a început să se mute de la suprafaţă către adâncurile calde ale pământului. Oraşele se construiau în oglindă, atingând niveluri ameţitoare la cote negative. Blocuri de zeci şi sute de metri adâncîme îşi înfigeau vârfurile în carnea tare a rocilor . Singurul lucru cu adevărat stânjenitor era lipsa verdelui din viaţa noastră. Omul poate crea cavităţi pline de luxuriantă vegetaţie, dar e dificil de creat un loc lăsat în paragină sau un mal de iaz în care rogozul şi iarba măruntă îşi fac veacul în buna înţelegere. Cum arată viaţa acum? Fiecare după cum şi-o zideşte şi şi-o imaginează. Fiecire oraş subteran are o zonă de protecţie izolându-se de frigul ameţitor de la suprafaţă. Din cauza asta tot mai mulţi oameni se mulţumesc să-şi petreacă viaţa în hrube şi subterane şi puţini se mai aventurează la suprafaţă. Dar acest lucru nu a fost şi nu este încă interzis aşa că săptămânal îmi asum riscurile unor degerături şi ies la o plimbare la suprafaţă. Singurul lucru bun pe care îl face primăria este să păstreze câteva maşini electrice care te pot duce până în vechiul oraş. E incredibil  cât de plastice şi de sugestive pot să apară străzile, casele, blocurile şi parcurile căzute sub urgia frigului continuu. Dar în acelaşi timp e o adevărată încântare să poţi să respiri acel aer desuet şi trist al abandonului total în faţa unui opozant mult superior. La orice ieşire erai obligat să semnezi de luare la cunoştinţă condiţiile în care puteai să ieşi, timpul maxim acceptat şi urmările nefaste ale oricărei abateri. Moartea era finalitatea contravenţonală a tuturor abaterilor de la reguli. Erau destui oameni care alegeau din plictis sau din varii motive acest fel de final pentru că după se ştie moartea prin îngheţ este mult mai puţin dureroasă şi mult mai plăcută decât multe alte modalităţi natural. Aşa că erau destui oameni care îşi acceptau sfârşitul prin îngheţ, lăsând cu limbă de moarte să nu fie mutaţi de la locul final. Şi dacă majoritatea se simţeau legaţi de locurile copilăriei sau de locurile în care părinţii lor au trăit, deci cumva izolaţi în casele sau apartamentelor lor îngheţate, erau şi oameni care preferau expunerea în spaţii deschise, supunându-se admiraţiei sau oprobiului public. În unele cazuri municipalitatea a acţionat mutând trupurile cu delicateţe cât mai departe de orice rută comună astfel că impactul visual era mult diminuat iar practica aceasta a sinuciderilor elegante se păstra totuşi la un nivel minim fără să afecteze viaţa cotidiană. Cine este curios să afle cum arăta viaţa înainte de “izgonirea din rai” avea acces la arhiva de fîlme şi reportaje dar în acelaşi timp putea ieşi la suprafaţă pentru documentare. Cel mai mult îmi plăcea să iau maşinuţa şi să dau o tură până la malul mării pe care mi-o imaginam înfoiată şi pusă pe harţă, mereu învălmăşită şi plină de fire albe în barbă dar ceea ce vedeam era numai o imensitate de gheaţă  odihnindu-şi capul pe balustradele ce înconjurau promenada. Poate că ultimele zvâcniri de orgoliu o făcuseră să rămână cumva suspendată, agăţată de aceste balustrade dar mie îmi plăcea această aşteptare, această încremenire. După ce primeam porţia de îngheţ marin plecam către vechea clădire a bibliotecii pe care îmi plăcea să o străbat pentru a admira afişele vechi sclipînd sub pojghita lor de brumă îngheţată, îmi plăcea să mângâi busturile ce aşteptau o a doua înviere, lepădându-şi armura de gheaţă şi de aşteptare. Apoi îmi plăcea să intru în sălile pline de rafturi pe care odihneau cărţi moarte prin îngheţ, să le mângâi, să le ascult povestea tăinuită în tăceri prelungi şi mai apoi să mă retrag în lumea reală a subpământului. Prima dată mi s-a întâmplat să iau o carte (cu toata interdicţia afişată la vedere nu am putut rezista) dar ajuns în apartamentul subteran am constatat că frumuseţea mea s-a transformat într-un aluat cenuşiu-negricios fără putinţă de identificare a unui singur element măcar. Din acel moment mi-am dat seama că interdicţia nu era întâmplătoare şi că luând o carte făceai un imens deserviciu umanităţii distrugând o efemeră piesă de muzeu. Aşa că din acel moment nu am făcut altceva decât să mă bucur de prezenţa şi compania lor, iar când puteam desluşi un titlu sau un autor dădeam fuga la biblioteca electronică, incercâd să dau de urma ei. Astfel am descoperit o mulţime de cărţi minunate şi de autori nebăgaţi în seamă. Dacă la început era doar un hobby nevinovat, cu tîmpul am început să-mi caut serii de autor sau autori interconectaţi la acelaşi evenimen (trăit ori auzit), şi acesta era şi motivul pentru care săptămânal îmi rupeam câteva ore din timpul meu liber pentru a evada în lumea cărţilor. Şi eu eram stăpânul ei iar ea era stăpâna mea. Multe lucruri mi-a descoperit şi multe altele le-am furat cu răbdare. Fişele mele cu autori şi cărţi se adunau micşorând spaţiul liber al sertarului. Dar poate că cea mai mare durere că să-i spun aşa era faptul că nu aveam şi eu o carte a mea. Faptul a fost consemnat încă de la începuturile migraţiei şi toată lumea ştie că toate lucrurile inutile şi voluminoase au fost abandonate la suprafaţă din cauza lipsei de spaţiu. Deci nicăieri în adâncuri nu ai fi găsit o carte, o pictură sau o statuie. Totul era în format electronic sau holografic. Şi lumea acceptase de la bun început această ruptură de trecut aşa că nu puteam să fiu eu diferit de toţi cei din jur. Dar dorul de carte nu m-a părăsit şi cred că acesta era şi motivul pentru care săptămânal dădeam o tură pe la bibliotecă. Poate că unii dintre voi se întreabă de ce nu îmi alegeam o librărie unde aş fi avut şansa să găsesc mult mai multe cărţi sau chiar obiecte legate de scris, de carte. Prima scuză care mi-a venit în minte era că toate cărţile din librărie sunt virgine fără a simţi răsuflarea şi mâna niciunui om. Ori cum poţi atinge plenitudinea fără atingerea celui ce te iubeşte? Cum poţi înflori fără răsuflarea fierbinte a celui ce se pierde în parfumul tău? După cum am spus era doar o scuză, dar cărţile dîn bibliotecă îmi păreau coapte, mature, depline în tăcerea lor maiestuoasă pentru că fîlele lor purtau pecetea degetului, amprentele le dădeau drept legitim şi superioritate. Şi săptămânile mele condensau în escapade exterioare. Mă întorceam obosit şi înfrigurat într-un fel dar şi încărcat sufleteşte şi mulţumit. La ultima escapadă, tocmai descifrasem cu greu numele unui volum, poate pentru că era prea ascuns şi cumva şters sub pojghiţa de gheaţă dar suficient că să-l memorez. Ajuns în subsolul nostru cel de toate zilele am alergat la primul terminal şi am tastat: Dune şi Herbert. Atât reuşisem să descifrez. Primul volum m-a trimis către al doilea, acesta către următorul şi tot aşa până când am terminat toată saga arakiana şi apoi mulţumită fiului am putut întrevedea şi începuturile acelei epopei ultramoderne. Am fost atât de marcat de acea lectură încât am reluat-o încă odată şi încă odată. Acest fapt a făcut ca escapada mea săptămânală să dispară dintre preocuparile mele şi mirajul mirodeniei m-a însoţit de-a lungul a încă două  plimbări ratate. Timpul meu liber se reducea la fişarea şi extragerea unor citate deosebite ajungând să cunosc pe de rost pasaje şi capitole întregi din carte. Dar toate acestea mi-au lăsat un gol imens pe care nu-l mai puteam umple cu citate şi nici măcar cu fragmente imaginare cu care aş fi continuat eu epopeea arakiană a umanităţii. Numai că întâmplarea a făcut ca amintirea plimbărilor mele să se reaprindă brusc la intensitate maximă aşa că în prima zi liberă am reluat plimbarea exterioară. Am trecut să fac o reverenţă mării ce încă aştepta sprijită în balustradă…(stau şi mă întreb ce se va întâmpla când şi fierul în toata învincibilitatea lui va fi mâncat de la interior sau de la exterior de rugină căzând odată cu valul îngheţat?

Apoi cu teamă am urcat treptele bibliotecii rătăcind printre rafturile ei. Voit sau inconştient m-am îndreptat către raftul în care se afla volumul de care mă legau acum săptămânile mele de nesomn şi foame continuă. Dacă s-ar fi deschis cerul bibliotecii plouând cu cărţi vii şi poate că surpriza nu ar fi fost la fel de mare. În faţa raftului şi a cărţii mele, stătea acum o altă persoană, la fel de încotoşmănată şi la fel de calmă, ignorând parcă tot frigul strâns între miile de coperţi. M-am apropiat şi astfel am aflat că persoana interesată de cărţi era o fată, că se numea Fausta şi că iubea regatul Arrakisului şi al mirodeniei sale. Am început să ne împletim vorbele dorindu-ne ascultarea celuilalt şi până la urmă am convenit să vorbim cu rândul dar nu mai mult de zece minute fiecare. Timpul trecea acum cu viteze superluminice şi numai teama de îngheţ ne-a alungat pe fiecare la casa lui. Ştiam că dacă întâlnirile ar fi continuat în subteran toată vraja arakiană s-ar fi destrămat, aşa că ne-am propus şi ne-am promis să ne întâlnim iar în vinerea următoare în acelaşi loc şi la aceeaşi oră. Am mai furat cu coada ochiului un titlu şi apoi ne-am despărţit fiecare coborând pe unde venise şi poate că acesta era şi motivul pentru care nu observasem maşina ei la venire. Cum s-au scurs zilele până la următoarea întâlnire? Greu de spus dar uşor de intuit. M-am gândit ce aş putea să-i ofer la această întâlnire pentru a cimenta ca să spun aşa relaţia noastră dar fiindcă nu am găsit nimic care să-mi placă am cumpărat o cutiuţă de lemn lăcuit de culoarea castanei. Ciudat cum toate culorile au rămas ataşate de obiecte sau lucruri care nu mai sunt accesibile. Dar indiferent de condiţii, lumea culorilor se păstrase nealterată. Ajuns la suprafaţă am alergat dacă pot spune aşa, până la malul mării la balustrade căutând o spărtura, un loc în care se putea vedea nisipul. Nu ştiu dacă a fost doar noroc sau a fost doar rugăciunea mea fierbinte, dar până la urmă am găsit o spărtură în masa de apă îngheţată şi coborând cu grijă am reuşit să ating ceea ce poate că în alte vremuri se numea plajă. Am lovit cu piciorul până când am izbutit să fărâmiţez nişte nisip pe care l-am luat şi l-am aşezat cu grijă în cutia lăcuită. Apoi mulţumit şi mulţumind am plecat către bibliotecă. Locul era la fel de pustiu ca şi data trecută dar în intimitatea cărţilor, am descoperit-o aşteptând în faţa raftului. Se aşezase direct pe podea şi mângâia în nestire cărţile aflate la nivelul mâinilor. M-am aşezat lânga ea respectându-i tăcerea şi am început să respir în acelaşi ritm şi la aceeaşi intensitate. Eram ca doua mecanisme reglate sa funcţioneze la aceiaşi parametri. Am văzut cum se deschide la un nasture şi strecoară o mână sub combinezon trăngând cu delicateţe ceea ce părea a fi o carte.

-          E un jurnal pe care l-am găsit mai demult prin catacombe şi în care am mai făcut unele adnotări. Tot ce este acolo îmi aparţine aşa că poţi să-l iei şi să citeşti tot ce am scris. Iar dacă simţi nevoia să adaugi ceva poţi să o faci fără reserve. Este secretul meu dar acum când taina este împărtăşită va fi secretul nostru.

La rândul meu am băgat mâna în buzunar şi am scos cutia de lemn lăcuit şi i-am oferit-o. Am desfăcut capacul şi cele câteva grăunţe de nisip sclipeau în lumina tremurată a amiezii.

-          Ţi-am adus câteva fire de mirodenie de pe Arrakis am spus. Ştiu că e puţin dar e tot ceea ce am putut face. Mi-aş fi dorit să fim conducătorii Arrakisului dar se pare că nu ne-a venit încă timpul.

Şi am început iar să povestim când unul când celălalt despre toate câte s-au întâmplat şi câte se vor mai întâmpla. La început timid, apoi din ce în ce mai cu curaj am început să-i destăinui cât de mult căzusem sub stăpânirea acestei epopei încât acum deja îndrăzneam să-mi imaginez continuări ilegale. Acelaşi lucru mi l-a mărturisit şi ea bucuroasă că respirăm pe aceeaşi lungime de undă şi simţeam povestea la aceeaşi intensitate. Despărţirile şi regăsirile transmutau planurile realităţii dintr-o lume în altă lume şi la un moment dat nu mai ştiam cărei lumi îi aparţinem. Eram arakieni, fremeni, care cădeau în visare descoperind un pământ căzut pradă unei noi ere glaciare, sau eram noi căzuţi sub vraja unei continuări a acestei epopei. Ne întâlneam regulat, săptămânal, descoperind noi şi noi bucurii, departe de lumea subterană a convenţionalului. Spiritul de aventură ne îndemna să extindem termenul de expunere la condiţiile exterioare până la limita admisibila şi fiecare întâlnire însemna întotdeauna un “puţin mai mult dacă se poate” şi un “gust de mai încă”. Deveneam dependent de întâlniri şi de Dune şi acelaşi lucru îl descopeream şi la ea. Ne lăsam purtaţi de visare, ne înfruptam din acel drog, pe cât de neobişnuit, pe atât de loial în cruzimea lui. Ajunsesem să aşteptăm cu înfrigurare întâlnirea noastră săptămânală până când sâmburele ideii prinse a germina arătându-şi rădăcinile firave. Ne bucuram tot mai mult de lumea noastră, a întâlnirilor aşa zis secrete, încât viaţa în lumea reală devenise o povară. Bucuria descoperii atâtor afînităţi ne apropia şi mai mult, iar bucuria trăirii atâtor variante posibile de continuare a epopeii dunelor devenea neverosimil de reală. Totul a culminat cu ultima noastră întâlnire în care am decis să rămânem amândoi în bibliotecă, întinşi pe pardoseală frunte lângă frunte ca atunci când are loc transferul de memorii de la o maică superioară la altă maică superioară şi în felul acesta să trăim multitudinea de posibile sfârşituri şi continuări în comun, fără a mai suporta rupturile săptămânale ale reîntoarcerii în lumile noastre subterane. Nici până acum în ultimul moment nu ştiu cine este cu adevărat şi ce face ştiu doar cum o cheamă dar consider că toate aceste lucruri sunt chiar amănunte nesemnificative. La fel de bine nici ea nu ştie cine sunt şi ce fac sau cum mă cheamă dar asta nu o împiedică să aibă încredere în mine. De fapt liantul încrederii noastre este dat de această nemaipomenită epopee a supravieţuirii în care nu poţi crede dacă nu intri pur, total curăţit de orice minciună sau gând rău. Astfel că ne-am întins frunte lângă frunte şi cuvintele zumzăiau pline de disperare până când la un moment dat s-a prosus minunea. Simţeam că sunt conectat, îi ascultam răsuflarea şi îi vedeam toate gândurile şi mirarea ei mi-a dat de înţeles că şi ea avea aceleaşi trăiri spontane. Eram conectaţi şi istoria putea continua nestingherită. Povestea arrakisului, a imperiului şi a tuturor lumilor înflorea ca o dendrită descoperind noi şi noi paliere, noi şi noi ramificaţii astfel încât infinitul devenea parte a poveştii, şi noi deveneam parte din el. Lumina dansa între cele două luni arakiene, nisipurile porneau mai depart emanate de furtuni renăscute, viermii de nisip despre care se crezuse că au dispărut total începeau să iasă la suprafaţă mestecând istorii şi pământuri între fălcile lor, mirodenia era iar omniprezentă şi lumea era mai calmă, mai fericită şi mai împăcată. Dar lupta caselor mari mai avea încă resurse nebănuite şi tronul leului de cristal va mai vedea încă multe destine mai mult său mai puţin împlinite. Numai eu, Mefistofeles şi iubita mea Fausta vom continua să călărim viermii de nisip schimbând soarta imperiului mutând un singur fir de nisip de fundul unei cutii de lemn lăcuit în culoarea castanei….

Această poveste a putut fi aflată doar după descoperirea celor două trupuri din sala de lectură a bibliotecii municipal. Nimeni nu ştie de când stau acolo, dar fruntile lor par sudate şi punţi de lumină îngheţată le uneşte. Primul impuls a fost să le luăm de acolo şi să le mutăm la subsol prîntre alte artefacte. Dar când am descoperit jurnalul şi am citit povestea scrisă tremurat cu cerneală sângeria ne-am dat seama că locul lor era acolo uniţi în veşnicia de gheaţă şi a unei poveşti despre supravieţuire. Singura concluzie logică a fost să înconjurăm trupurile şi raftul cu un perete de sticlă păstrând totul aşa cum a fost. Singura imixtiune în lumea lor a fost să luăm cutia de lemn lăcuit din mâna fetei şi jurnalul strâns la piept de băiat şi să le înlocuim cu două copii insensibile la temperaturile joase iar cutia ;i jurnalul pot fi văzute şi pipăite pe un suport lângă peretele de sticlă. Astfel, trupurile lor îngheţate stau mărturie că fiecare vis, fiecare zidire îşi cere plata pentru a dăinui. Iar povestea Dunelor nu mai poate fi despărţită de a lor. Astfel că primele nave interstelare plecate să colonizeze sisteme solare îndepărtate poartă numele lor: Fausta, Mefistofeles şi Dune. De aici şi până la măreţia primului imperiu cosmic  nu mai este mult sau poate că povestea încă se scrie…