fuga de realitate...

Amintiri, mii de aripi albe
ce pătează cenuşiul mediocru al vieţii
ţinute în viaţă, conectate la sistem
sperând într-o miraculoasă devenire.
Mă simt bătrân şi prăfuit
scaun uitat într-un colţ
inutil, incomod, resemnat
restul alintă suave rime perfecte
sau versuri albe
cu crinolinele-nfoiate
şi evantaie şăgalnic tremurate.
în colţul meu, doar mediocritatea
îşi înfoaie rochia de bal zdrenţuită
dezgolindu-şi nervoasă proteza cariată.
mă-nvârt în jurul ei, câine castrat
ce-şi caută perechea din obişnuinţă
poate că nu-s chiar aşa de rău
dar n-am pic de talent.
însăilez, cârpesc la rochia ei
îmi fac munca.
şi ce-o să fac mai departe?
o să mă comport ca un adult
şi o să râd la glumele celor din jur
chiar dacă nu mă prind.
Marea Doamna, nu mă bagă în seamă
de ce-ar pierde timpul?
păcat. în felul meu copilăresc
O iubesc.
cu tot sufletul, cu tot aerul
cu toata lumina.
O văd deseori râzând cristalin
iar genele ei lungi şi mătăsoase
coboară uşor ca nişte frunze.
dar…
oare ce-a fost asta?
povestea unui scaun inutil

voi sta nemişcat ca un bloc de granit
aşteptând... şi dacă mă gândesc,
poate că mâine…