băiatul cu ochii de cenuşă

ardea mocnit, ascunzându-se sub
şi perdeaua obişnuitului unduia ca o prelată zdrenţuită
destrămându-se, neobişnuită cu zbaterea

noaptea şi-a dat rufele la spălat
şi toate albiturile şi culorile zilei s-au pătat
inundate de negreala dospită
poate doar schimbarea meridianului
să mai redea culoare în obraji timpului

ciudat, cerul trage tuşe-n cărbune,
întinde culoarea cu degetul aprinzând umbrele serii
şterge totul şi o ia de la capăt
numai că grafitul se imprimă în pielea, în răsuflarea şi-n ploaia lui
şi cu fiecare nouă încercare
umbrele se lasă iscodite

cerul se clăbuceşte fornăind
şi apa curăţă toată osteneala strânsă peste timp
într-o preacurată scufundare în valuri

apa din jur
tot mai rece şi mai cenuşie
încearcă să se agaţe de spuma albă
sfărâmând-o în mii de lacrimi
deformate de atâta leşie

soarele-şi acoperă faţa
(şi-a tras feregea de ceaţă)
îşi pune pelerina ce-l face invizibil
şi umblă aiurea dând cu tifla tuturor

băaiatul cu ochi de cenuşă s-a trezit
se spală pe faţa cenuşie cu apă gri
îşi ia micul dejun şi iese din peisajul meu
ţinînd uşa larg deschisă
copacii cenuşii foşnesc tresărind
florile cenuşii se pleacă cuviincioase
iarba cenuşie se scutură de rouă
păsările cenuşii se foiesc
înălţând firave triluri cenuşii
iar ziua cenuşie
îşi ia traista în spate
mai face odată cu ochiul
şi pleacă în treaba ei

când lumea e rece şi ceţoasă
sufletul, nimfă stingheră, se trage în cocon de uitare

ca-i acela verde?