jiv…

jiv…


de câte ori privesc în oglinda apei
văd negrul din cerul gurii
şi albul spumelor cu care umplu lumea
botniţa mă opreşte din drum
şi nimicurile se agaţă, căpuşe, sleindu-mi bucuria
aş fi vrut să alerg
dar lanţul
strânge
gradele de libertate
reducând totul la perfecţiunea cercului
taci!
aşa ţipă toate stele
de câte ori dorul mă trage de urlet spre cer
luna pare c-a uitat de mine
şi trece de la noapte la alta
pustiindu-mi ochii
cu argintul ei