drumul...

drumul...

oglinzile toate plâng pe sub văluri
lumina ce pâlpâie-n candelă
casa se ogoieşte
şi-nchide ochii cu un suspin
pleoapa cade peste vizor
ca o ghilotină
poteca întunericului tresaltă a toamnă
şi a nuntit alai de aripi arămii

febra vesperală
îşi ia pastilele şi-şi schimbă compresele
cu două bătăi sistolice
sau poate anti
consonante

cuvintele mor,
dame cu camelii ofticoase
topite lumânări vocalice

hai, treci odată
punţile cad şi nu există decât
un alt pas înainte
zădărnicit de scâncetul nopţii
vii?
şi întrebarea
naşte scări pe treptele cărora
timpul se scurge cleios
zădărnicind
drumul aşteptărilor

nu-i aşa că te-ai plictisit?
duminicile toate au gustul uitării,
pietre ce sar tot mai departe,
mai în afund de întrebare...

omizile taie noaptea
şi se-nfăşoară-n verde păstos
pupe cu aripi de vis
tremurând eufemic
peste cuneiformele vieţii

aşteaptă-mă...