Voroneţul din cer

-         Tată,

-         Ce-i măi copile?

-         Auzi măi tăicuţule, cum să fac io să prinz o veveriţă?

-         Da ce-ţi trebe ţie veveriţă?

-         Păi spune lume că pe cât de stufoasă e coada ei pe atât de moale e firul cela de păr

-         Zău măi? Şi ce-i vrea să faci cu firele alea de păr? Au nu mai ai răbdare să-ţi deie tuleiele?

-         Hai măi tăicuţule, io-ntreb serios şi tu-ţi baţi joc de mine...

-         Da de ce crezi tu asta?

-         Păi aşa cred io...că tu te râzi de mine

-         No bine măi ochiosule...da tot nu mi-ai spus la ce-ţi trebe ţie puf din coadă de veveriţă?

-         Nu-ţi spui că o să râzi

-         Hai măi că nu râd

-         Sigur?

-         Sigur

-         Ti juri?

-         Mă jur măi, mă jur...ei? care-i secretul cela?

-         Apoi io am cercat tot feliul de peri: de porc, de porc mistreţ, de cal, din coada vacii până şi Moldanei i-am furat un smoc din coadă

-         Iote unde era năluca ce-mi mânie şi-mi sperie vitele din ograda şi mi le lasă bearce...da ce păcatele mele faci măi cu periul cela

-         Apoi măi tăicuţă, da nu te râzi...aşa-i?

-         Aşa-i. Nu mă râd.

-         Păi mi-am facut văcseluri şi vreau şi eu să-ncerc a zmângăli chipuri şi trupuri de oameni şi jivine...

-         De ce-ţi veni măi băiete? Înseamnă că nu te doboară munca ce-ţi dau...

-         Păi măi tăicuţule, io şi când merg cu vaca prin sihlă şi islaz tot nu stau degeaba, mai ischitesc o piatră să fure chip de om, mai mă gioc cu cărbunii pă cruditatea lemnului...

-         Vas-că tot matale erai ăl de-mi fura din draniţa ce-o mesteresc pentru grajd...

-         Da n-am luat decât 10 bucăţi şi nici măcar nu le-am aruncat că-s aici sub pătuiag

-         I-auzi...ia să văd şi io ce minuni mai faci tu acolo...

Băiatul se strecură ca o sopârlă şi trase de sub patuiac trei şindrile pe care se vedea urmă de cărbune. Băiatul le aşeza cu grijă ca nu cumva să se clintească vreun grăuncior de cărbune şi apoi rămase în aşteptare cu ochi iscoditori. Tatăl privea şi nu putea să înţeleagă ce se petrece acolo.

-         Ia mai scoate măi copile...

-         Da nu...

-         Nu măi, nu...

Băiatul se strecură iar şi scoase toate foile de şindrilă aşezându-le răsfirate ca petalele. Bărbatul îşi trecu mâna prin păr apoi prinse a-şi frământa bărbia privind când la una când la alta. Peste tot se vedeau chipuri furate din umbra celor vii şi turnate în tremurul umbrelor de cărbune. De pe o şindrila îl privea lelea Paulina, de pe alta ţaţa Anica, moş Emilian şi vecinul Cilipoi, unchieşul Vasile şi nici Floarea din deal nu scapase neboită, că amu ziceai că se răcneşte şi la tine...

-         Şi-ai măi arătat la cineva astă ispravă?

-         Nu tăicuţule...da de ce? Îi ceva greşit în ce fac io?

-         Nu măi copchile da prea le faci bine...

-         Apoi tăicuţule io simt aşa ca o năvală şi-o firnicătură în deşte şi nici nu mă pot opri până n-am gătat...şi-abia apoi stau şi mă minunez de ce-am făcut...

-         No bine măi copchile...pune-le iar în ascunziş ca să nu ţi le găsească Ilincuţa când a veni de la părău unde băltăceşte apele pe lângă mamă-ta, că dacă le găseşte ea nici că le mai scapi din mânurile ei...

-         Auzi tăicuţule...

-         Da tu n-ai alta treabă? Stai numa-n casă şi numeri norii? Când te duci s-aduci vaca?

-         Păi mai aveam...

-         Bine, dacă tot mai aveai timp ia du-te şi crapă tu nişte lemne că dacă o vrea să facă focul sub ceaun n-o sa aivă mamă-ta lemne de foc. Şi poate scoţi şi o găleată două de apa, aşa ca să fie...

Băiatul plecă în trebile lui toate câte le avea iar tătâne-său rămase pe gânduri privind în gol. Aşa îl găsise Stana, nevastă-sa când se întoarse de la părău şi se apucă să muştruluiască vreascurile din vatră.

-         Da ce-ai măi bărbate că parcă ai avut o vedenie...ce s-a-ntâmplat?

-         ...măi muiere tare mi-e că Petrişor al nostru ne lasă...

-         Da ce-ţi veni măi bărbate, cum adica să ne lase? Da ce-i de capuʼ lui? Păi nici cinşpe ani nu are încă...unʼ să se ducă? Da ce-i orfan? Nu mai are loc în ogradă?

-         Măi nevastă io mă duc peste munte în Adâncata şi vorbesc cu meşterul Manole să-l ieie de ucenic...alta scăpare nu văz la mândreţea de lucrătura a băietului

-         D-apoi măi bărbate te-ai smintit ori ce-i cu tine? Cum de-ţi închipui tu că o să-l ieie Manole de ucenic pe Petrişor al nostru?

-         O să-l ieie, că ceea ce se-ntâmplă e mai presus de vrerea mea, a ta sau a lui Manole. Copilul ăsta are mână de aur şi cu puţina îndrumare şi muncă multă o să vezi că izbândeşte...

Cum s-au scurs vremurile ca apa-n scocul morii şi ce or fi vorbit oamenii timpurilor şi locurilor nu ştiu să vă spui, dar din străfulgerări îl văd pe Voinicul Petrişor mânuind ghioaga la fel de bine ca şi penelul iar săgeţile lui străpungeau trunchiurile aşa cum şi văcselurile sfărâmau curiozitatea oricui şi se strângeau în străfundul ochilor aducând bucurie privitorului. Acum îl urma pe Manole ca o umbră şi nu era zi lăsată de Dumnezeu să nu poleiească mantia vreunui sfânt sau să nu întindă piele netedă pe mâinile ce împărţeau milosârdia şi iubirea schimnicilor din pustie. Căci tare mult îi mai plăea să asculte din vieţile sfinţilor şi să-i închipuie pe fiecare în trebi zilnice aşa cum făcea şi tătâne-său ori mâne-sa ori lelea Catinca. Valurile vremii se sparg în poarta fiecăruia şi iată că într-o seară dealurile au prins a licări şi a se văita cu şoapta de bucium tânguitor. Toată lumea auzea şi rămânea ca împietrită căci fiecare ştia că numai Domnul Ţării dădea poruncă de veste tânguioasă ca să se adune voinicii şi bărbaţii pe sub flamuri că iar era ţara de primejdie. Petrişorul nostru şi-a luat iertare de la meşter, a trimis vorbă alor lui în sat şi dus a fost pe cărări de pădure tot mai în afund de ţară acolo unde era porunca. Ce-or fi cautat tătarii prin părţile noastre nu se mai ştie spune dar din câte se povestesc nici uşor nu le-o fost. Şi nu ştiu cum s-o nemerit de-o ajuns băietanul nostru în preajma Domnului şi tare s-o luminat faţa Slăvitului văzând tragerea de inima cu care lucra voinicul în carnea vrăşmaşului. Când se gătă strânsoarea şi lumea se trase pe la corturi să-şi petreacă noaptea Măria Sa trimise vorba de aduse la cortul său pe mândreţea aceea de voinic ca să-l iscodească şi să-l descoasă. Petrişor intră cu sfială, îşi lăsă un genunche în pământ şi plecă fruntea în faţa Măritului Domn.

-         Apoi ia să-mi spui cum te cheamă, al cui eşti şi de prin ce locuri te tragi tu voinice...

-         Iertare Măria ta, io mi-s Petrişor al lui Gheorghe şi al Stanei de pe plaiurile obcinelor din Bergăuţii de vale.

-         Şi-ţi place să te lupţi...că după câte am văzut astăzi...nu prea te dai în lături...

-         Apoi Măria dacă-i după plăcute nu-mi place să mă bat că mai dragi mi-s penelurile şi peniţele mele, dar nici nu pot lăsa vatra să fie călcată de toate neamurile...

-         Şi...cam ce meştesug spui că ai?

-         Măria Ta, îs zugrav şi trag nădejde să pot să-mi ajung meşterul din urmă şi să-l şi întrec

-         Da ştiu că te-ncumeţi nu şagă...apoi să ştii că dacă o să am nevoie pe tine am să te chem ca să schimbi ghioaga cu penelul şi săgeata cu peniţa...

-         Sărutăm dreapta Măria Ta, dar nu-s vrednic de atâta preţuire

-         Apoi aistă treabă las-o-n seama noastră şi-om vedea noi cum stau trebile.

Nu trecu mult de la această întâmplare şi vornicelul Măriei sale bătea potecile tăinuite şi se înfăţişa cu solie şi hristov către meşterul Manole, zugrăvitorul pereţilor cu chipuri de sfinţi. În hristov Măria Sa cerea socoteală despre desăvârşirea calfei sale Petrişor şi întreba dacă îi poate da voie să petreacă la curte atât cât i-a fi de trebuinţă domnului. Manole scrise un zapis de răspuns arătând că dacă n-ar fi încă atât de tânăr şi crud ar putea desluşi taina neasemuitelor măiestrii cu care era înzestrat tânărul nostru şi mărturisi că se desparte cu mâhnire de-aşa calfă ucenic, dar voia Măriei Sale era mai presus decât mâhnirea lui. Aşa că într-o săptămână, Petrişor se-nfăţişa la porţile Sucevei cerând îngăduinţa de a se înfăţişa Măriei Sale. La un semn toate uşile se deteră-n canaturi şi Petrişor plecă fruntea şi se lăsă într-un genunchi în faţa tronului.

-         Ia spune Voinicule cum îţi este desărvârşirea în ale zugrăvitului?

-         Mărite Doamne nu lăsa limba scârbavnică să-i sape făgaş trufiei. Mă socot înca la început şi cred că mai am multe de învăţat...

-         Meşterul Manole e de altă părere şi singura cale de a afla adevarul este să-ţi dau în grijă zugrăvirea ultimei mele ctitorii: mănăstirea Voroneţului...

-         Măria Ta, de ce tocmai eu bicisnicul şi nemerituosul?

-         Pentru că numai aşa te pot vindeca de toate ale tale...

-         Şi ce să zugrăvesc Maăria Ta?

-         De ce mă întrebi pe mine aşa ceva? Ajunează, posteşte şi Domnul te va lumina...când te prinzi că-i gata odrăslită ctitoria?

-         Măria ta, lasă-mă trei luni să mă limpezesc şi apoi vina să mă iei la întrebare de te-am înşelat...

-         Aşa să fie!

***

Lăsă Petrişor curţile domneşti şi o luă pe o cărare ce se afunda în pădurea cea curăţitoare şi plină de linişte şi pace. Nu ţinu cont cât şi unde avea de mers ci numai se lăsă în voia paşilor şi în tăcerea ei izbăvitoare. Paşii săi se-mpleticiră în iarba unei poieni mari, în mijlocul căreia se-nfrăţiseră peste lume într-o horă de viaţă şapte brazi urieşi printre picioarele cărora se strânseseră o mulţime de puiet şi brădet mai mărunţel. Lăsă temerile la o parte şi merse până în mijlocul acelei alcătuiri de poveste, biserică vieţaşă şi trăitoare. În mijlocul acelei îngrădituri de trunchiuri şi foşnet de cetini era o piatră ce purta în carnea ei sfânta cruce şi care era crescută din trupul şi carnea pământului. Petrişor rămase ţintuit şi fără suflare nemaiştiind ce să creadă. Fără să sufle şi fără să sufere se lăsă răpit în duh şi sufletul lui purtat de cântări îngereşti se ridică desupra tuturor lucrurilor şi locurilor. Cerul se desfăcea în faţa lui aşa cum marea îşi desfăcea adâncurile în faţa patriarhului Moise. Din adâncurile albastrului fără de vina se revărsau peste tot cuprinsul lumina iubirii ca o miere aurie plina de slavă. Chiar dacă nu mai sufla ca om sufletul său îşi pierdu cumpătul şi starea în faţa falei şi măririi Domnului iar cântările îngereşti se revărsau peste tot şi toate. Multe zile ori multe ceasuri s-or fi pogorât peste trupul voinicului nostru dar când îşi veni în fire trupul îi era amorţit, limba se lipise de crucea cerului gurii iar minţile îi străfulgerau de durerea revenirii. Lacrimile îi curgeau fără zbucium şi un tremur se scurgea ca vâltoare până în vârful degetelor. Alături, în umbra nopţii zări silueta unui sfânt căci ce altceva putea să fie acea vedenie cu părul şi barba albe ca zăperile curate. Ochii albaştri îl linişteau şi-i potoleau tremurul şi zbuciumul sufletului năruit către rugă.

-                      Nu ştiu ce necazuri te mână prin aceste locuri dar orice ar fi nu-i este dat fiecăruia să se-nalţe până în tăriile tainelor Lui

-                      Doamne Sfînte, iartă-mi nechibzuinţa şi zbuciumul inimii care m-au înlemnit şi nu m-au lăsat să-ndeplinesc datina şi să-ţi sărut dreapta pentru că numai apoi să cer iertare pentru înaintea-arătării tale...

-                      Copile, copile, Dumnezeu Tatăl este cel le potriveşte pe toate şi Fiulul Său este Cel ce vine cu iertarea şi iubirea...atâta timp cât mâinile tale strălucesc a sfinţenie eu sunt cel ce-ar trebui să se închine şi să-ţi sărute dreapta cea de pomină...

-                      Iertare Sfînte tare dar prin ce locuri am nimerit şi cu ce curaj am putut să primesc minunata vedenie ce mi-a coprins sufletul şi cugetul?

-                      Locurile îs aceleaşi, timpurile îs aceleaşi numai sufletele se schimbă şi ard ca o candelă atunci când sfântul mir umple căuşul în care Iubirea Lui aprinde flacăra credinţei şi a slujirii...

-                      Sfînte tare, mă tem că n-oi avea atâta putere ca să zmângălesc toate câte mi s-au arătat şi să le trec neamurilor ca să ştie...

-                      Nu numai că o să izbândeşti, dar apriga nelinişte a căutării te va bântui lăsând în urmă culorile şi tăriile cerurilor şi ale credinţei...izbânda-i scrisă-n carnea ta şi prin urmaşi vei dăinui atâta timp cât Domnul nostru va voi sâ dăinuie lumea...

Vântul prinse a scutura cetinile, stelele se traseră în tăria bolţii iar zorile se străduiau să spele rănirea soarelui în noua zi. Când se ridică Petrică din moliciunea ierbii şi dădu cetinile deoparte zări în faţa ochilor umbra schitului şi focurile petrecute în jurul cărora oştenii şi razeşii îşi făcuseră somnul cel bineprimit. Fără să mărturisească vedenia şi răpirea în duh şi trup, Petrişor se strecură în tabără şi aşteptă clătinarea somnului şi trezirea lumii. Abia atunci, întrebând în stânga şi-n dreapta, află ceea ce voise să ştie şi plin de curaj şi credinţă se înfăţişă marelui meşter ce strunea mersul lucrurilor şi al lucrărilor. Îi spuse că Domnul Moldovei îi ceruse să se ocupe de zugrăvirea mândrei zidiri. Paisie meşterul îl pofti la focul său şi împreună degustară bucatele pregătite şi povestiră toate cele ce aveau să se întâmple. Oamenii săi ascultând poruncile voinicului Petrişor pregăteau peretele, amestecau fresca şi o întindeau în strat de grosimea cerută iar zugravul nostru venea şi mântuia zidirea de orbirea umeda a frescei. De sub mânurile sale luau naştere tablourile şi scenele din Sfânta Mare Evanghelie, din vieţile Sfinţilor şi din toate Psaltirile dar ceea ce zugravul nostru îndrăzni să facă era nemaivăzut. Mântuitorul nostru se aşezase la masă împreună cu răzeşii ce tocmai terminaseră coasa şi frângeau pâinea împărţînd bucate tuturor fără a căta pricina de îndoială. Apoi într-un alt tablou, Mântuitorul spâla picioarele nânaşilor, părinţilor şi străbunilor pentru a pleca iertat şi izbăvit la marea nuntire. Satele se revarsau pe peretii mândrei zidiri arătându-şi megieşii cu bunele şi cu relele. Sfînţii suflau buciume pline de jale, vestind lumii jertfa Lui, vrăjmaşii se bucurau de căderea în ispită a celor slabi, cei patru evanghelişti străjuiau de pe pandive toate patimile Mântuitorului şi toată viaţa sa pământeană. Intrarea în Ierusalim şi Învierea lui Lazăr, Maica Domnului cu Pruncul sfânt, îngeri, apostoli şi sfînţi se perindau cu toată strălucirea sfinţeniei dar peste toate acestea se revărsa iubirea şi pacea Dumnezeului Fiu ce sprijinea turla bisericii şi bolta ceriului cu privirea sa mângâietoare. La loc de aducere aminte şi de pământească răscumpărare a păcatelor era însuşi Măria sa Stefan cel Mare împreună cu Doamna Maria - Voichiţa şi cu Bogdan moştenitorul şi-mpreună închinau, prin mijlocirea Sf. Mare Mucenic Gheorghe, mănăstirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru a-i mulţumi că l-a ajutat în lupta împotriva cotropitorilor.

Zilele se petreceau sub vântul călduţ al primăverii, mugurii plezneau împânzînd ceriul cu verdele crud al primenirii iar norii îşi vedeau de drum pentru a nu stânjeni lucrarea zugravului nostru. Zilele şi nopţile se scriau în carnea truditoare dar sufletul izvorât din adâncimile ochilor căuta să descrie toate cele văzute şi scrise pe limba omenească. Nici nu băgă de seamă că însusi Măria sa trecuse pragul bisericii tăcut pierzându-se printre cei ce sufereau la chinurile Mântuitorului zugrăvite cu măiestrie. Cele trei luni s-au scurs fără pricină de poticnite dar după cele şapte luni de zbucium şi truda, sufletul lui Petrişor se mântuise de nerăbdarea ce-l stăpânea. Când schelele au fost strânse şi scoase părea că tot cerul se strânsese alături de sufletul său. Nimeni nu suferise mai mult ca el alături de Mântuitor şi nimeni nu plânsese mai abir alături de Maica ce-şi simţea inima străpunsă de răutatea lumii. Din adâncurile codrilor, pustnicii se strângeau pentru a aduce laudă acestei poleiri şi zugrăviri nemaipomenite si însuşi Maria Sa atârna pe buza nemaivăzutelor dureri descoperite. Daniil Sihastrul însuşi sluji înconjurat de tot soborul preoţilor iar la sfârşit când de o parte şi de alta se aflau atât Maria Sa Domnul îngenunchiat pentru miruire cât şi zugravul albit de timpuriu ai cărui ochi ardeau mocnit acesta îi binecuvântă pe amândoi pentru mândra zidire şi pentru aleasa zugrăvire.

-         Spune-mi Sfînte Daniil, să iert pe acest vrednic zugrav pentru îndrăzneala de-a mă aşeza deopotriva cu cetele sfînţilor şi Apostolilor sau să-l pedepsesc cu aprigă certare?

-         Măria Ta, viaţa acestui zugrav nu ne aparţine şi nici ceea ce izvorât din mâinile şi sufletul său nu mai este al nostru ci al urmaşilor-urmaşilor…dar cu toata întunecimea privilor ce-mi zboară peste timp mai pot spune că mintea lui şi priceperea cărnii ce se coace în străfundurile trupului va face ca minunea judecăţii să se înfăţişeze aşa cum trebuie tuturor, o judecată dreaptă şi plină de iubire…

-         Aşa să fie Sfinte.

Alaiul domnesc şi curtea s-au perindat prin faţa meselor încărcate, au închinat şi au dumicat pentru veşnicia mândrei zidiri şi apoi s-au risipit pe drumuri de istorie şi legenda. Zapisul iscălit de Măria Sa l-a lăsat pe meşterul zugrav Petrişor liber să poată cerceta tainele culorilor şi al frescelor dobândind măiestrie şi claritate, limpezime în mânuri şi înflăcărată trăire. Timpul s-a culcuşit în sufletul său şi zbaterea s-a mai domolit în faţa greutăţilor şi necazurilor. Viaţa ce-i fusese scrisă s-a petrecut printre coconi şi culori când destinul i s-a-mpletit cu o mândră de prin locurile Neamţului şi ograda i s-a primenit cu ochişori curaţi şi-ntrebători. Tainele culorilor treceau din zestrea naturii în traista cunoaşterii sale şi pe zidurile sfinte apăreau scene decupate din Evanghelii, pline de viaţă, respirând alături de credincioşi. Dintre toţi copii ce i-a avut cel mijlociu a avut tragere de inimă şi dorinţa de a descoperi toate tainele sale. Întâi ucenic, apoi calfă vestită şi apoi meşter zugrav. Lui si numai lui i s-a destăinuit tatăl său povestindu-i toate câte s-au petrecut în biserica de brazi din tăinuita sa tinereţe. Cuvintele erau sărace în faţa trăirilor şi timpul mai şlefuise câate puţin din lumina şi căldura ce izvorau din vorbele sale. Tainele culorilor împărtăşite şi-au dobândit şi mai multă strălucire şi profunzime iar când a fost ca se împlinească destinul mândrei zidiri de i s-a adăugat pridvorul şi s-a hotărât împodobirea zidurilor de-afară cu zugrăveală, sorţii au picat pe mâna meşterului Ionaş băiatul meşterului Petrişor întâiul zugrav ce a descoperit lumii ca Sfinţii şi Evangheliştii au fost oameni trăitori printre oameni. Cerul şi-a revărsat culorile oglindindu-se pe ziduri. Judecata de apoi cu toate câte se petrec în faţa tronului ceresc se lasă descoperită în zugrăveala de pe peretele de către apus. Ierarhii ceriului şi ai pământului, Arborele lui Iesei, Mântuitorul şi Sfânta Lui Maica,  închinătorii Grigorie Mitropolitul Moldovei şi Daniil Sfântul Sihastru, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe apărătorul creştinătăţii şi al locaşului de toate năvălirile necredinţei şi răului. Dar câte nu se pot descoperi cu ochiul trupului şi al sufletului dacă răbdarea te lasă să ajunezi la umbra mareţelor ziduri. Măreţia este dată de strălucirea şi viaţa ce răzbate din scenele zugrăvite şi nicidecum din mărimea ori înălţimea sa. Dacă deşertăciunea acestei vieţi uitate printre goanele lumii îţi lasă frâu liber abate-ţi paşii pe sub poale de pădure să priveşti ceea ce au privit domnii şi răzeşii alături de schimnicii şi preoţii locurilor. Minunează-te şi povesteşte şi altora cu arcuiri de peniţă sau cu lumini şi umbre scrise în carnea hârtiei cele ce le-ai văzut şi simţit. Bucură-te de o clipă de răgaz şi împărtăşeşte şi altora bucuria celor văzute.