întâlnirea

poate ca niciodată uniunea nu a fost mai desăvârşită

ca atunci când ne-am întâlnit: marea şi fluviul 

stăpână şi sclav, dominat şi dominantă

totul îndulcit cu puterea acceptării

poate că povestea trebuie doar trăită

pătrunderea şi întrepătrunderea

cedarea unui eu către un altul

până la dispersie

împletirea fluidelor

într-o moarte şi-o-nviere

continuum supus eternului carpe diem

maree

ea nu se grăbeşte, ea ştie să aştepte

petrecându-se sub răsuflarea lunii ostenite

şoptind ademenitoare: sunt aici

moartea ca un pescăruş rănit

cu ochi sticlos cu galben cioc şi tainică durere

se strânge-n aripi suspinând şi-n somnul ei mă cere

mă liniştesc val după val cu răsuflări molcome

în somnu-i multimilenar scânceşte-ncet şi geme

singurătatea este grea când cerul n-o cuprinde

eu îmi trec secolele prin ea când valul mă desprinde

la pieptul meu multe poveşti s-au strâns plângând de milă

am adunat corăbii, drepţi, cărări acum pierdute

atingeri, moarte, visuri, vieţi,

furtuni ce-au spart trecutul

nisipul vieţii sparge-n dinţi

şi-a a scrâşnet sună timpul

ambivalenta marilor

plaja e locul unde ma intalnesc cu himerele mele,

le stapanesc fara patima,

ma las lor cu ochi senini si luminosi

val dupa val, noapte de noapte

zilele infloresc ca un zambet agatat in coltul cerului

noptile cern melancolice ploi de stele

ploi usoare, stropi de roua

viata despicata-n doua

jumatate rug de sare

si jumatate uitare

lacrima cernuta

durere ceruta

intalnirea dintre mari

poate ca nimic nu e atat de greu

ca asteptarea, ca speranta intalnirii

pentru ca, o mare nu poate intalni alta mare

decat in doua conditii

prin moarte

sau prin accidentul cotropirii

cand toate barierele cad potopite

si una dintre ele

renunta la identitate…

aruncarea in prezent

mi-ai murit cuvintele

napadite de blesteme

tot pustiul n-ar ajunge

golul sa-l acopere

penele cu care-am scris

incropit-au aripi grele

ridicatu-m-au la soare

ori moartea cata a jale

numai dincolo de mine

linistea mai toarce-a moarte

stelele-au plecat de-acasa

torcand caier de uitare

eliberare…

noaptea

muzica se strecoară-n pântece pregătind culcuş

viselor ce vor deveni realitatea

unde curbele se topesc ȋn lacrimi răvăşite

şi gâfâie sacadat, cadenţat, pe măsură

viaţa-şi caută cărarea

jerbă de lumini şi tumult

moartea-n gânduri bate ritmul

adevărul lasciv toarce

visele cu-a lor minciună

prin genuni ne poartă-n lesă şi ne tace

toţi copii Domnului dansează

noaptea, când pisicile sunt negre

poezia are formă liberă,

fluidă aş putea spune

se naşte, trăieşte, dispare, revine

departe de constrângeri

de noi, de nefasta putere,

de seducţia şi influenţa celor care

oricine vrea să pună stăpânire pe ea

să nu uite că poezia caută calea minimei rezistenţe

lăsând vremelnice urme,

secată albie

a nestăpânitelor  temeri

penitenţa ca opţiune, liber aleasă

în timp ce a impune înseamnă tortură

mi-am ales singur închisoarea

zidindu-mă între cuvinte

realitatea, uşă falsă fără chei

dincolo de care lumea,

zbucium inutil

voi respira liniştea cuvintelor

voi sorbi din urma fiecărei zile

şi-mi voi reaminti mereu

că sunt prizonierul unei închisori de lux

doar eu, o tăcere