de ce eu

de obicei stancile se nasc din inclestarea muntelui cu macinarea

sau se inalta din apele marilor ca o Atena razboinica

dar sunt si stanci ce-si afla obarsia in taria cerului

si gravitational cauta culoar de fuga

fara putinta de scapare

tacerile vin in valuri sa macine la urechea stancilor

care din radacini, care din trupul surd la chemari

care din aerul din jur

stancile dispar pe rand cu fagaduiala ca se vor intalni

pe o plaja pustie, cernandu-se printre amintiri

la adapost de toate urgiile

noaptea corbilor albi

adevărul meu

e cel adevărat

dreptatea mea

e cea dreaptă

s-au spus atâtea vorbe

dar am uitat să citim vremurile...
larma acoperă respiraţia pământului...
un moment de reculegere

are gustul apei în deşert...

ca o ploaie de blesteme

rănesc cerul ce adoarme

noaptea nu-şi găseşte locul

toaca cerne ascultare

răzvrătirea-n cer dospeşte

şoapta creşte tot mai tare

sunetele cern tăcerea

primul croncănit sfâşie

albul penelor străluce

lumea-ntreagă o îmbracă

feerie, vis şi taină

ceartă, sfadă, vijelie

liniştea din cer coboară

intr-o doară

e iarnă iar

dintr-un pantece artificial

alergi, gafai, sangele iti bubuie in timpane

sudoarea sapa albii noi

ridici piciorul cu intepenita spaima          

caci haul pare a fi purgatoriul

clipa se scurge in eternitatea de melasa

plamanul suiera a parasire

din tot ce-ai fost

un numar si o umbra

ce te numesc uitata amintire

si un respiro care-nghite ani

viata-i un maraton continuu

cu puncte de control ce iti bifeaza fisa

de multe ori nu sti ce ai alaturi

caci tumultul te-mpinge, te alunga

consumi si asta trebuie sa iti ajunga

fericiti cei pot sa iasa in décor

privind cu-aviditate imprejurul

dar si mai fericiti cei ce-si ridica ochii

facandu-si timp ca sa priveasca cerul

sub talpa ostenita e pragul de bataie

si aerul se surpa printre dinti

marionetele ramase fara ate

se prind cu disperare de rugile fierbinti

libertatea de creatie naste monstri

caci in curand ne-om ogoi in pantece meschine

invaluiti in zumzet de masini obtuze

ne-om afunda purtand singuratati imune 

fara suflare

e prea multa caldura in cuvinte

canicula de-a dreptul

chiar cu fereastre-n vorbire

aerul vascos se lipeste de cerul gurii  

luna zgrunturoasa

isi taraie burta stearpa

lasand urme baloase

pe cerceveaua noptii

se pare ca nu prea mai ai ce face

respiri si tu ca sa te afli-n treaba

oglinda-si clateste apele

lepadandu-si toate vedeniile

monturile aduna neputinte

ofranda ta asteapt tremurand

printre respiratii sacadate

amintiri cu miros de statut

trupul ti se macina-n gol

umeras ce-aduna taceri uscate

fara  binefacerile plansului

si fara nici o speranta

fulguirii

de o parte si de alta a geamului

sau de partea cealalta

viata asta e un imens culoar

marginit de geamuri reflectorizante

ceilalti te pot vedea fara a fi vazuti

esti doar un soarece intr-un experiment

***

descifrare

fericirea nu are gramatica si reguli

de fapt ea nu-i o limba in adevaratul inteles al cuvantului

e doar o aglomerare de zone luminoase

prinse-n cenusiul zilelor

***

cacofonie

cine-a crezut ca gandurile sunt tacute

se-nseala

nimic nu poate acoperi disconfortul

produs de ele

faptul ca nu dau toate odata buluc

tine de realitate

de fizica elementara a bunului simt

dar asta nu inseamna ca nu-s pregatite

la linia de start

linie pe care nici macar moartea

nu o trece

fara voie

zidirea in tăcere

eu sunt malul drept, tu eşti malul stâng

şi între noi şuvoiul neclar ce se cheamă viaţă

partea ta e rotundă şi caldă

vatră şi inimă

partea mea se pierde

într-o ceaţă de vis şi uitare

dacă n-ar fi fost şuvoiul să ne lege

fără poduri şi alte artificii

stau şi mă întreb când şi unde ne-am fi întâlnit

pentru ca fără albia ce-l poartă

ce rost ar mai avea malurile?

sau poate că viaţa

ne-a dat posibilitatea să fim noi

despărţindu-ne

poveste

poveste

de adormit timpul

pentru reuşita experimentului vom apela la o inversare:

luăm timpul şi-l răstignim

în cele trei dimensiuni acceptate

iar cea de-a patra dimensiune

plecând dintr-un punct

o vom da spaţiului

eu fiind punctul

definit de coordonate temporale

un prezent continuu

vis trecut

şi dorinţă de viitor

întreb...

dacă ţi-aş cere un sărut

cărei coordonate îl vei oferi

punctând spaţiul cu imensitatea lui?

de-a uitarea

cândva, cineva spunea că lumina nu poate fi iubită

lumina trebuie trăită

dar ce-ar fi ea fără iubire?

o uitare? o chemare?

vocalize-n rogvaiv

cum poţi fi aşa naiv...tocmai tu

nu, nu spun nu

în lumină să te-mbraci

să baţi toaca-n miez de noapte

întunericul să-l ţeşi

cu lumină

şi cu stele

să-l cerni şi să-l pregăteşti

pentru taine-mpărăteşti

să faci coptură aleasă

să-aşterni soarele pe masă

sentimentul inutil al morții

pojghița amăgirilor se crapă

trecutul se clatină ridicându-se-n coate

mormintele se desprind îşi iau crucile-n spate

stol călător spre soare apune

amintirile nu mai spun poveşti

s-au strâns grămadă pe marginea visului

şi-aşteaptă-n tăcere sfârşitul

prescris pe hârtie cu-antet

chiar dacă mi-am băut frica până la capăt

tot mai sunt goluri de umput

rădăcinile sapă în aer

şi ploaia m-aşteaptă cu-un aer stătut

la limita de rupere

sunt locuri,sunt timpuri, sunt fapte…

m-am pregatit! sunt gata!

e tot ce-i mai poti spune-n fata

cand isi ranjeste coasa stirba

vine-o vreme cand cerul se ascunde

temandu-se sa ne priveasca drept in ochi

isi astupa urechile si numara incet

ecoul lacrimilor

soaptele sfasie bezna

pleoapele cad in adancuri

sufletul se ridica ostenit

sleind buza clipei

duminică

de ce te temi? lumina nu răneşte

nici floarea cu-ntristata-i scurtă viaţă

nici norii călători prin timpuri

şi nici tăcerile care-au murit odată

iertată fie neştiinţa

ce pasul ţi-a purtat tot mai departe

te-ai depărtat de mâna-ntinsă

şi neputinţa ne desparte

Dileme/ nelinişte

ce te tot uiţi ȋn urmă? e vreo problemă?

eu culegând ciuperci, eu bălăcindu-mă-n pârâu, eu ciucit lângă foc, eu căutând ȋntr-o carte

mereu mă urmăreşte câte un eu, sau poate că nu-i decât spaima mea

că i-am pierdut pe toţi cei ce mă urmăreau

ȋn fiecare zi mai moare câte un eu, ȋn fiecare zi renaşte altul

şi parcă tot acest du-te vino ȋmi dă puterea de a merge mai departe

un orb conducându-i pe alţii

evitând pe cât posibil gropile imaginare ale uitării

***

ceea ce vă spun acum e din altă poveste

şi nu are nici o legătură cu ceea ce se-ntâmplă-n jur

pentru că, nu-i aşa, ne lăsăm uşor manipulaţi şi ne expunem cu nonşalanţă rănile

devenind modele, să inveţe lumea cum poţi evita situaţii diverse

dar viruşii, viruşii nu se văd

şi Doamne cât rău fac ei ȋn micimea lor

care pănă la urmă este parte din noi

fărâmă inseparabilă

şi asta pentru că noi ȋi lăsăm să ne cotropească

umilindu-ne integritatea

şi discernământul

săptămâna ȋn care ceasurile au murit

peisaj dezolant, luni dimineaţa, peste tot ceasuri cu limbile atârnând

şi dacă nu aş fi treaz aş crede că-n visele mele s-a strecurat o epidemie temporală

ce afecteaza toate limbile-n mişcare.

din păcate nu visez

iar ceasurile zac anemice, neputând să-şi manifeste poftele

nesăţioase cronofage mereu gata să-şi termine porţia

zilnică…

***

m-am săturat să mi se tot sugereze cât, cum şi de ce “m-am săturat”

e unul din puţinele lucruri pe care le ştiu că suferă de o carenţă cronică

lipsa stării de normalitate duce la ȋmbolnăviri grave ce pot merge

de la refuzul incipient până la cel total, din care nu mai are nimeni de câştigat

m-am săturat de cai verzi pe pereţi şi de toate stelele inutile

ȋn jurul cărora nu gravitează nici măcar o idee

speranţele se-ndreaptă cu viteza luminii către Paştele Cailor

şi parcă nici păpădiile nu-şi mai lasă mijitul puf

să se ia la-ntrecere cu buburuzele

câteodata mă şi mir

că semaforul mai funcţionează-n toate culorile

şi nu se aruncă-n intersecţie strigând “m-am săturat”

sau poate că suntem prea orbi

ȋn ireala noastră lume

interconectată

dar fără contacte marcante

politically correct

ziua fara parasuta

Sari! tipa toate frustrarile stranse in spatele meu

cuvintele vor intinde plasa de protectie si nu vor lasa sa ti se intample nimic

vor avea grija de fiecare oscior, de orice fir de par

hai, curaj…n-are rost sa te-ndoiesti

eu imi cunosc cuvintele si aleasa lor lucratura

dar in acelasi timp nu pot sa trec cu vederea multimea tacerilor

si golul istovit ce ramane-n urma 

pleaca-te-n fata inevitabilului si te vei scalda-n curgerea versurilor

vei fi printul cuvintelor iar seva lor te va spala de toate nelinistile redandu-te tie-ti

in toata stralucirea si slava

cuvintele nu sunt si nu vor fi doar ale mele

ele rasar din aceleasi seminte ori de cate ori lumea le seamana

fara a se supune, fara a abdica de la principii. ele sunt.

vorbe goale. litere moarte

ce-ar fi cuvintele fara seva pe care le-o dam?

ele sunt slugile noastre si noi le spunem cui sa-i lumineze trairile

si cui sa-i intunece privirile, poticnindu-i vorba

plecati va rog!

uitat vei fi de-a pururi si fara de-ndurare noi vom fi. adio

ziua in care am uitat sa ma nasc

poate parea ciudat, dar uneori simt ceea  ce inca nu pot sa va spun

acum sunt la treia incercare… primele doua dati am ratat la mustata cum se spune

si nu pentru ca as fi fost prins cu nu stiu ce treburi personale sau cu firitiseli diplomatice

Nu. pur si simplu am uitat sa pun ceasul sa sune: si pana ajung ecourile sus

cate nu-s de facut: ba un traznet rezonabil, ba o ploaie mitocaneasca

sincer nu stiu daca e corect sau nu, dar imi asum responsabilitatea

asta e, se mai intampla. si daca tot m-am vanturat de colo colo asteptandu-mi randul

nu am putut sa nu vad roiurile de cuvinte ce-si cautau locul de roire

sa-si faca o casa, un rost si-un loc pentru dulceata zicerilor

dar ca orice stup intors de la țâță, multe roiuri se agatau de cate o frunte

cautand sa-si faca loc pe dedesupt,

sau de cate un suflet in adancul caruia sa praseasca

rime si otravuri fine, trantori, musterii, regine

fara success. inutil process de aderare

dupa care plecau in cautare

…

acum ca tot sunt in lume, astept, fara sa ma cred mai bun (cu toate ca stiu ca-s destept)

mi-am lasat urdinis sub pleoapa cea stramba

sufletul atarnat, cauş şui, pe o rima-ntr-o dunga

inima cu toate patru gurile deschise

asteapta cu-nfrigurare

roirile promise

ca o boare

undeva departe de mine

asteptarea

ratacind printre cutele sufletului

teama

intre cele doua carari

prapastia adanca si nelegiuita

a viselor

dincolo de mine se-asterne taramul intrebarilor

si daca ai viata inainte te poti astepta se-l strabati in totalitate

cu toate ca pana si-n ultima clipa

piciorul ti se va afunda in carnea unei intrebari

de ce tocmai mie?

se cununa robul Sufletul Mortii cu roaba Moartea Sufletului

si impreuna vor dainui pana cand pribegia ratiunii

prin tinutul intrebarilor se va sfarsi

istovitorul chin

punand capat ultimei rasuflari

ȋn cerc

dacă viaţa nu este un cerc, atunci drumul către casă trebuie să fie lung

mai lung decât ultima zi a unui condamnat

ce-şi pune toate spaimele pe scaunul de domnie al morţii

creşterea şi descreşterea unui drum nu depind de maree sau de forţe telurice

care nici nu au timp şi nici nu vor să bage de seamă temerile drumului

ele ȋşi văd de luna lor iar restul, ducă-se

dacă toate drumurile sunt marcate de vorbe azvârlite, ȋnfipte ȋn carnea unei zile

poate că nu-ţi va fi prea greu să mă găseşti şi să mă aduni dintre amintiri

spărturi şlefuite pe o plajă pustie

eu ştiu că noaptea toate pisicile sunt negre

dar dacă asculţi liniştea nu se poate să nu desluşeşti

furişarea fantomatică a spaimelor printre mormintele uitatelor cuvinte…

doar timpul

eram la mii de ani lumină

compunând puzzle-ul ultimei frontiere

fără nici cea mai mică tresărire

privirile trasează linii de forţă

mâinile ȋntârzie a mângâiere pe marginea secolelor

şi lasă arhitectura viitorului să mă cuprindă

arheologia cuvintelor ȋşi extinde perimetrul

şi scoate la iveală noi şi noi urme monosilabice

erodate de curgerea tăcerilor

fie că trăiesc, fie că mor, eu sunt!

am pătruns ordinea şi-am devenit parte ȋn ȋntregul ei

răsar din trupul ordinii,

cu toate cuvintele mele

intr-o dulce sagetare

daca fruntea mi se-nclina sub a somnului povara

pacea, tihna si lumina ma imbraca-n giulgiu scump

cine ar fi crezut in maretia creatiei

in bucuria ei de a se darui ochiului

si-n tainica ei asteptare…

drumul izvorand din adancul ochilor

curge suvoi purtandu-ma pe-ntinsul miriadelor

departe de fiintarea trecutului omenesc

marea de lumina palpita

tresarindu-si sanul feciorelnic

infiorat de asteptare

poate ca au mai fost si alti ochi

poate ca si alte maini au descantat lumina

dar cui I s-a mai oferit cu atata placere?

dragostea depaseste limitele infinitului

lumina mi se cuibareste la san ostenita

abandonare plina de farmec si candoare

gaura de vierme

Dumnezeu si-a trimis primul mesager: Viata

si mi-a spus ca ma iubeste, caci daruit ii sunt dintr-u-nceput

si viata m-a luat, m-a alintat, m-a-mbaiat si m-a alaptat la sanul ei

cu  numai ele, mamele stiu s-o faca.

pe cand ma credeam uitat si parasit

Dumnezeu mi-a trimis cel de-al doilea mesager: Moartea

si-mpreuna am descoperit alte frumuseti, alte spaime si alte uitari

iar viata ramasa pe partea cealalta se uita disperata

cautand drumul catre mine

dar pentru ca totul incepe cu alfa si se termina cu omega

mi-a fost trimis si cel de-al treilea mesager

al carui nume nu se poate rosti si nu se poate scrie

si-mpreuna ne-am strecurat afara, am tras linia orizontului dupa

si am inceput marea aventura.