moştenire

bunicul s-a ridicat drept din viaţă şi a plecat să hrănească alte vise

într-o altă lume departe de neostoirea bunicii

dar înainte de a pleca ne-a lăsat pecetea lui

un sărut mătăsos pe frunte

şi câte o şoaptă pe fiecare pleoapă

a venit apoi rândul tatălui care şi-a făcut ordine în cuvinte

şi mai ales în tăcerile prelungi după care s-a ridicat şi a plecat

departe de noi, departe de el cu rouă strânsă-n ultima suflare

dar înainte de a pleca ne-a sărutat ochii

şi ne-a pecetluit gura cu ultimul sărut

încep şi eu să-mi sortez sentimentele şi trăirile

îmi despart cuvintele în răsuflări şi verific zilnic corespondenţa

nici o invitaţie, nici un bilet aşa că stau şi aştept

dar mă sâcâie o întrebare:

ce-am făcut oare cu pecetea mea?

astăzi

au venit să te cumpere. ce preţ să le spun?

astăzi nu sunt de vânzare. poate mâine sau poate poimâine

să le spun să revină?

nu. vor veni alţii care vor oferi cât cer.

dacă voi accepta, pentru că s-ar putea să nu

şi atunci ce vrei? ce faci?

mă gândesc să mor. sau să mă reinventez

să te faci maşină? ceas? curvă? cine crezi că mai are nevoie de tine?

de mine oricând va fi nevoie...

numai că oamenii nu se hotărăsc aşa uşor

şi încep să mă plictisesc

cred că o să plec,

mă ascund

şi cel mai bun loc e moartea

acolo nimeni nu te caută, nu te deranjează

sin titulo

uitaţi-mi zborul şi făceţi-vă că n-aţi văzut
mi-s ţările doar pete de culoare
din neuitarea mea să faceţi casă
şi să v-ascundeţi ce-aveţi mai de preţ în ea

uitaţi-mi fuga şi făceţi-vă că n-aţi văzut
mi-s urmele fuior de fum pe cerul verii
o amintire caută să mă îmbie
să-i dau tărie ca să-nfrunte lumea

uitaţi-mi viaţa şi veţi spune-aceleaşi vorbe
din aşteptări tăcerile-or să plece
cuvintele vor şchioapăta pe-alei uitate
şi toamna s-o-mbrăca în haina-i rece

prea scurtă pentru a fi povaţă

fiecare îşi poartă în sine veşnicia

dar de cele mai multe ori se uită dincolo de cuvinte

şi nu caută ce-i trebuie ci doar ce crede că îşi doreşte

unde îţi este inima? ai întrebat

şi toate temerile s-a răscolit  ca pulberile înălţate-n fapt de seară

pentru că nu mai ştiam pe unde îmi pribegeşte inima

fusese o vreme când umblam nedespărţiţi

apoi eu m-am oprit învârtind roata olarului în gol

iar ea a plecat să mă-ntregească şi să mă aducă acasă

m-am ridicat, mi-am adunat cuvintele

şi-am ieşit trecând dintr-o viaţă în altă

căutând-o şi povestind-o în cuvinte puţine

nu îţi dori ceea ce nu-ţi trebuie

şi nu lua cu ţine mai mult decât poţi duce

pentru că inima va face pace încălzindu-ţi bătrâneţile

să te scrumeşti de dor

căutam cuvântul minune care să închidă perfect cercul

dar cuadratura nu se lăsa cucerită prea uşor

în lipsa celui transcendent

şi-atunci am plecat

să-l caut

arde! uită-te la ochii lui

uită-te la faţa lui, uită-te la trupul lui

uită-te acum cat mai ai timp căci cenuşa îi va fi împrăştiată

când voi rosti: s-a sfârşit.

burnout

primeşte-mă în lumea ta

vor fi alegeri cum de altfel au fost tot timpul

când fiecare este pus să aleagă

şi fiecare îşi va exprima dorinţa printr-o alegere

poate te  voi alege dar vreau să ştiu

dacă am loc în lumea ta

cu tot ceea ce sunt

ca o şoaptă

linişte

cât de dulce şi ameţitoare eşti

aş vrea să intru-în tine ca într-o noapte

grea de atâta ninsoare

şi urmele să mi le acoperi

cu sărutul tău înfiorat

de cele mai multe ori

îmi era frică să dau ochii cu tine

să-mi privesc mâinile inepte

şi palmele transpirate

dar acum am înţeles

şi am ănvăţat să te gust

să te sorb cu patimă gingaşă

de fluture ameţit de lumină

Potopul s-a sfârşit

când a reuşit să te cureţe de toată cacofonia

apele s-au despărţit ca să te primească ca pe-o regină

şi deşertul s-a aruncat la picioarele tale

sărutund umbra spicelor de rouă

numai Luna mai are curaj să te-nsoţească

atunci când mă cauţi

ca să mă strângi la piept

dinspre

cu cât mai multă lume-n jur avem

cu-atât mai singuri şi mai neajutoraţi

departe de tot ceea ce-ar fi trebuit

să-nfăptuim

m-am întâlnit şi mi-a fost milă

şi-un sfat mi-am dat: ia-te de mână

şi poartăţi paşi prin deşertul de lumină

şi-arsura singurătăţii va curăţa orbirea ta

să mori răstignit între doi tâlhari

e chiar dovada ultimei singurătăţi

şi realizezi că pentru a te regăsi

tu trebuie ca să te pierzi

 "Eli, Eli, lama sabachthani?

nu este nici întrebare şi nici constatare

e doar justificarea

sfârşitului singurătăţii

mi-e dor de mine, de linişte şi-înţelepciune

aş vrea să mă strecor la sânul celui ce am fost

să pot să-l înţeleg pe cel care voi fi

şi-astfel prezentului să-i dau un rost

ţine-mă, strânge-mă în braţe

şi lasă-mă să cred că-s iar copil

de ce te pregăteşti să mă alungi

şi braţele ţi-s crengi uscate in pădure

morţii mă dai ca pe un blid ciobit

fără să mă preţăluieşti mai bine

cu moartea m-am jucat de multe ori

pe preş în curte sau pe bănci prin parc

dar n-am intrat cu ea în discotecă

şi vieţii eu i-am fost părtaş

ploaia ca mod de exprimare sonor

libertatea de exprimare este garantată prin lege

de aceea ploaia îşi alege modul propriu de exprimare a deziluziei dau a durerii

pe care oricine altcineva ar aşterne-o pe hârtie ca pe-o poemă tristă

şi astfel ploaia spune tot ce are de spus în ritmul ei

aşa cum ştie ea

chiar dacă uneori ne sufocă

cu accentul ei depresiv

dar dacă nu ar fi ea,

cine ar mai sterge copilăria din obrajii gutuilor

şi cine le-ar mai da crizantemelor

aura lor maiestuoasă

de efemer printre alte frunze moarte

dreptul la liberă asociere

permite stropilor de ploaie să mărşăluiască

să se adune in pieţe, pe stradă, în mulţimi imense

revărsând, aglutinând, inundând

adaptându-se geografiei locului

ieri, toată ziua mi-au bătut în geam strigându-mi să mă alătur lor

să-mi strig şi eu nemulţumirile, să mă fac auzit

de parcă nefiind ploaie

aş avea un cuvânt de spus zilei

dar cred că va veni o zi

când nor fiind

mă voi întoarce-n stradă

alăturându-mă mulţimii cu vocalizele mele

spălându-mi temerile şi spaimele

strânse la rigola unei vieţi

tara viselor se umfla

pitici pe creier, joc de glezne

toamna-n priviri si-o luna pe umar

intr-o zi voi uita ce am spus, voi uita ce am scris

voi uita ca dincolo de cuvinte ploua

muntele isi deschide pieptul maturand padurile cu urletul sau

isi scoate inima de aur si argint si-o arunca farame la caini

adunand toate tacerile marturie

sangele ostenit cauta inima ce era in stare sa-l miste

si fiinca nu mai e de folos curge de-a valma otravind locurile cu plangerea lui

muntele a murit!

apele se strang sa-l boceasca

cerurile il invesmanta in miresme de padure

soarele imbracat in odajdii ii canta stalpii si prohodul

savarsind ritualul de pe urma al cenusii

se pare ca…

ultima ploaie de toamna am scris-o pe trupul insetat

asteptarea a lasat pielea arsa, uscata, ravasita

incat nici un deluviu n-ar mai potoli plangerea carnii

pasarea arc strapunge cerul insangerand  lumina

toate veurile au ales punctul cardinal al tradarii

si-si vad de drum, schimband aripi ostenite

retras in toamna aurie, trag brazda in tacute ceruri

las noaptea sa ma-nchida-n semne amorfe

purtat de pasari de dantela cu aripa din clar de luna

lungul drum al zilei către mine

noaptea grea ca o melasă mă învăluie-n a sa plasă

toamna mi se strecoară-n aşternut

lipindu-şi sânii mari şi uzi de cerul meu

frunzele cad mâncate de rugină

şi patul dă din aripi parcă tot mai greu

noaptea mă ţese în cocon de vis

monedă calpă pentru zile negre

în pântecul uitării să m-afund

un loc şi-un timp fără coordinate

mi-e toamnă şi visez să desfrunzesc

într-o eternitate somnul să-mi ascund

să-mi strâng cuvintele şi rădăcinile

şi-n iarna de-nceput să mă afund

mai trist ca o prietenie moartă...

au fost şi vremuri când…

de piatră-am fost şi am iubit lumina

orbit de taina-i şi de-a ei căldură

izbeam în orice întrebare surdă

şi-n adâncimi de suflet mă cutremuram

în lemn, închis, treceam din cerc în cerc

şi carii decodau tăcerile rotunde

puteam să ard dar cu cenuşa-n suflet

printre cuvinte rataceam

de fier, ars în cuptorul vieţii

îmi scânteiau…

…de toamna…

m-am oprit la marginea vietii si-am privit jur-imprejur
oglindind soarele ostenit si stravaziu
cred ca am obosit sa fiu singurul cuvant ce ma poate descrie
trecerea de la o lume la alta a fost o nastere a singuratatii
azvarlita in plina lumina
in mijlocul zilelor ce tipau disperate
am apucat sanul acestei vieti si am muscat pana la sange
sorbind amestecul fiecarei zile
intr-o alb-rosie-mpletire
dintii cad sfaramati de taria degetelor impietrite
iar ochii se tarasc purtand cochilii de bezna
inutil de dure si de mute
viata m-a cocotat in varful virtualelor increngaturi sociale
si mi-a pus totul la picioare
incercandu-mi taria
am refuzat si mi-am azvarlit tot trecutul
asa cum numai sinucigasii platiti mai au puterea sa o faca,
zburand
frunzele scurma rigole vlaguite de ploaie
vantul le-nghesuie strivindu-le pana la mustire
iar noroiul solidar
strange fantomele acelor clorofile
ce s-au grabit
incolonandu-se in moarte
cerul se scobeste-ntre nori
cu crengi descarnate si pline de noduri
iar ciorile-mpletesc
poemele lungilor nopti
de singuratate
…

înălţarea

la moarte! la moarte! dar cât mai departe
să urce, să urce cu crucea în spate
să-i azvârliţi toate cuvintele înapoi
să i le-nfigeţi în carne şi-apoi
puteţi să-l scuipaţi

din cerul acela cu ochii plânşi
cuvintele zboară şi cad peste noi
cochilii uscate cu urme striate
tot jeg şi noroi

...la ţară...

ţinând cont că m-am lăsat de fumat
stau şi mă întreb ce să fac cu rotocoalele rămase
să le anin în bradul ce vine asezonat
sau să ridic turnuleţe, podeţe, case...

undeva, cineva, pândeşte o insurecţie
l-aş lua de model dar constat că nu mai am direcţie
şi dacă îmi aduc aminte bine, parcă nici Napoleon şi nici Bourbon
nu s-au spălat de atâta istorie cu sifon

în paharul meu cuburile fac valuri
şi-aş vrea să plutesc pe unde nu-s maluri
să-mi caut o insulă rătăcită-n ocean
departe de zgomot, de un nod gordian...

cât de înalt poate creşte un copac?

nu-ţi fie frică dacă nu ştii răspunsul
copacul o să-şi vadă mai departe crengile răstignite
printre geruri şi ceruri

s-a căţărat până-n vârful muntelui
să vadă cerul, neştiind că-l sprijină în fiecare zi
cu frunzele ruginite a boală

rădăcinile strâng muntele de gât până la fărâmiţare
frica le contorsionează până la epuizare
şi aerul macină în carnea lor

durerea urcă odată cu seva
până la ultima umbră şi poate ceva mai sus
acolo unde cerul plânge a uitare

nori se abat, legându-şi parâmele
printre crengi şi-aşteaptă să-şi descarce preaplinul
fără să tune, fără să fulgere...

pagini nescrise de iubire

undeva, acolo unde apele sapă la rădăcină
ca să-şi lase culoarea
acolo foile albe se scutură
şi pleacă în căutarea literelor încartiruite
în rânduri, aliniate, pagini

dacă ar trebui să scriu despre iubire
m-aş opri la culoarea ochilor
maculată de pigmentul fericirii
ceva între miere şi înserare

sau poate că ar trebui să mă opresc
la aroma unui sărut căzut la datorie între linii
acolo unde aerul devine mai uşor cu câteva grame

iubirea, înveşmantată în tăcerile ei
aşteaptă pe peron sosirea trenului izbăvitor

iubirea ne rătăceşte printre cotloanele vieţii...

despre lecţii

în vinerea neagră nu se zboară
şi nici păsările nu-şi încearcă aripile ostenite
lumea rămâne împietrită
şi înfiptă în părerile de rău
din care îşi trage seva

eu nu pot să urăsc şi nici să pedepsesc
pot doar să tac alături de aripile-ţi pierdute
printre rătăcile mele de moment

undeva, acolo unde soarele curge în faguri
aripile nu au nevoie de încuviinţare
doar pipăie aerul
strângându-l la piept
şi lăsându-l fără suflare

visele mele zboară cu ploaia pe aripi
şi cerul se luminează la faţă
ştergându-şi sudoarea