...astăzi icoana

în colţul camerei, de sub ştergar
raiul se prăvale peste lume
cu toate cetele îngereşti
iar sfinţii îmi făceau şăgalnic cu ochiul
ori de câte ori căutam scăpare osândei
ei ştiau doar că frica de boscorodeală mă trăgea de ceafă
şi-atunci îi priveam părtaş
dar cheful de joacă mă secera la pământ
printre şoaptele Bunei înfipte-n rădăcina crucilor
şi nu de puţine ori se-ntâmpla de mă dedulceam visului
cu fruntea lipită de-nfloriturile roşii
şi până nu mă lua-n braţe
potrivindu-mă între perinele tronului
nu mă dădeam cu totul plecat
ori de câte ori candela sfârâia şi bolborosea uşor
întorceam iute capul să văz ce se-ntâmplă
curios şi temător totodată
gândeam că poate vreunui moşneag
din cei ce stau şi privesc în lume
îi intrase fum în ochi
ori poate că-l gâdilea strănutul
şi de fiecare dată mi se agăţau genele
de straiul cela albastru cu găteli de aur
de ziceam că-i Buna când îşi trage-n spate
marginile ceriului tivite cu raze
ca să nu-şi umple ia de fân
dar ea, Măicuţa
mă strângea la piept
şi mă privea mereu cu ochii ceia
ce treceau prin mine şi vedea cum îşi înalţă cucoşul pieptul şi cântă întreit
spintecând noaptea cu vârf de lumină şi aromă de tămâie...
de-acolo, din colţul camerei
icoana se cerne
odată cu suflul candelei
îmbrăcându-mi minutele
trăindu-le
vieţuindu-le...

...astăzi pârleazul

gardul din fundul curţii nu are poartă
pentru că vântul mai face glume, se opinteşte şi lasă locul vraişte
şi după cum spune Buna, pe-acolo umblă cete de strigoaice şi moroi
cu guri deschise, mâini de fum şi tot poftind la noi...
cu toate astea, în colţul din dreapta
acolo unde primavara se caţără pe malul răpos
printre ţurţuri şi resturi pătate
acolo spun, gardul se desface la cheutori
lăsând cele două părţi de lume să se cerceteze în voie.
şi una-două, răscoleam liniştea livezii
cu cercul de la roată
şi mă opream drept în gura ce sta să mă soarbă
dumicam cu grijă cele două trepte şi rămâneam aşa poartă de carne
tremurând pe culmea pârleazului
bălăbănindu-mă şi bâţâind tot gardul
până mă dădea cineva jos.
lumea de dincolo era mereu nouă
iar apa avea grijă şi mă ispitea cu tot felul de străluciri
dar cine oare se-ncumeta să păşească dincolo
trecând peste vorbele Bunei: n-ai ce căuta afară!
nu acolo, nu pe râpă ori pe malul sfărâmat de soare necercetat
ce-ascundea bulboane şi hăuri pline de tot felul de jivine
balauri şi pricolici, vârcolaci, zâne, pitici
mâini ce stau să te înhaţe
hămesite guri de noapte
ce te-ademesc cu şoapte...
în faţă, pe uliţă era voie
acolo în lumea de lumină stătea şi Buna
răscolind vântul cu întrebările sale
oro de câte ori năvăleau amintirile-n vârtej
lăcrămându-i ochi cu fire colţuroase
stăteam amândoi privind aşa departe şi eu mă făceam că nu ştiu
şi întrebam iar şi iar despre gaura din gard
că nu pricepeamcum de nu se preling toate grozăviile şi răutăţile
dintr-o parte în alta, iar Buna povestea despre crucea pamântului şi eu credeam
că numai crucea pârleazului ţine moroii şi jivinele în afurisenie
că de nu era ea drăguţa toate relele s-ar fi scurs aici
da aşa mai ţinea ea stavilă
după puterile ei şi crezământul omului
iar eu mă nedumeream
şi mă făceam că nu pricep cum de stă treaba
şi-atunci Buna desena aerul cu o cruce mare ce pare că se-nfige taman hăt acolo unde-i temelia
sau poate mai jos în adâncurile neguroase
şi cu râvnă neostoită trage necazurile de pe faţa soarelui
scuturându-şi creştetul în înaltul ceriului la porţile Raiului
şi mai spunea ea că numa cela ce se aburcă pe cruce
poate face pasul dintr-o parte în alta
lăsând fiecărei lumi ceea ce-i aparţine ca să nu să mestece
anii s-au scurs ca vorbele din clepsidră
şi oriunde mă aflu, e cu mine,
nu mă despart de pârleaz
e-nfipt în carne
închegat.
noaptea când mi-e greu
mă trec pârleazul şi mă ascund la sânul ei
plângem împreună o bucată
limpezindu-ne sufletele
şi cugetele.
întotdeauna mă întorc liniştit
şi viaţa merge înainte
iar lumile nu se amestecă nicidecum
pentru că peste pârleaz
nu trec decât eu.

...astăzi crucea

noaptea pe când luna-şi face de treabă
mă ridic din trup şi mă strecor până-n odaia de sub scară
acolo lumina se sfărâmă şi cade pe podina de lut
adâncind o cruce ce-şi lungeşte piciorul până sub scară
uneori, urc scara şi-ntunecimea rămâne departe
alteori mă-ntind şi umbra îmi intră-n carne
până simt răscolirea apelor
a părelnică suferinţă
în odaia de sub scară candela nu încălzeşte
numai lutul mai răsuflă
aburind jumătăţile dospite ale lunii
de-acolo de jos pare că scara trage toată casa
pe drum de lumină
mă ridic luând crucea-n spate
şi cobor cu picioarele pe pământ
târându-mă până la marginea patului
îmi trag sufletul de trei ori
şi mă cufund în apele visului
călcând fără teamă
treaptă după treaptă
până-n podul cerurilor
acolo amintirile miros a zăpadă
şi-a iesle.

...astăzi semnul

să nu uiţi copile că te-ai scoborât în lume sub zodia semnului
că n-o apucat biata de ea să treacă de stâlpii porţii
între coloane s-o prăvălit de la jumate
şi-o-ngenunchiat.
am luat-o pe braţe, crengi trudite,
şi-am înalţat-o până pe marginea patului
pictându-i chinul într-o mare de in alb
muncindu-se până când s-o rupt catapeteasma cerului
şi i-o ridicat sufletul să ţeasă locul
iar tu tăceai
şi nu te lăsai coborât printre noi
până te-o smucit Bune-tu dintre cârpe
şi-o ieşit alergându-te prin toată curtea până hăt
la poalele salcâmului din fundul grădinii
şi pe-unde trecea el te închina
la ceruri, la stele, la nourii fauri cu guri de balauri
la luna străbună ce taine adună
la pomii cu roadă
strânşi toţi să te vadă
la iarba pletoasă pământul de-l coasă
şi-n gard s-o oprit
că te-ai desluşit
şi ai ţipat spart sub salcâm rotat
ce-n floare te-a îmbrăcat.
casa da să te ajungă
ograda icnea pe-o dungă
poarta-n stâlpi sta ca pe jar
iar ei nici că-aveau habar
funiile îşi înnoadă
ca marginea la broboadă
şi îşi trag coardă de viţă
să le fie jurubiţă
plânsu-te-ai plâns îndeajuns
pân-am tras noaptea pe fus
şi-n raze te-am îmbrăcat
pe geam lunii când te-am dat
te-a-nchinat la talpa veche
la grinda făr de pereche
la fântână te-o-nchinat
şi-n trei ape te-o scăldat
şi-napoi iar mi te-o dat
pe braţe uşor te-am dus
din candelă benghi ţi-am pus
şi aşa ai dormit dus
gonind ielele spre-apus...

...astăzi cuiul

lumea de dincolo de lume
se-adună-n spatele cuvântului
aşa cum rugina lucioasă se-creţeşte în floarea cuiului
făcându-mi cu ochiul.
şi-n casă sunt multe cuie
toate înfipte în lutul zidurilor
departe de carnea lemnului neprihănit
şi toate scândurile musteau a lemn în lemn
păstrând taina necuprinsului
fără pic de rugină.
fiecare cui se afunda-n carnea zidului
după cum îi era poprtul şi sorocul
şi trăgea cu urechea la ce mai povesteau
de-acolo din adâncuri
fârtaţii.
primele erau cuiele mici
de care se agăţau toate răsuflările
fără a înţelege prea bine noile povârniri
cu privirile zvârlite peste prezent,
veneau la rând cuiele mijlocii
de care spânzurau fără vlagă
cergi, velinţe, ştergare, pânză spartă-n modele
şi câte şi mai câte răvăşite pe toate laturile
la sfârşit din loc în loc odihneau scoabele ori cuiele cele mari, zdrenţuite cu var
ce ridicau de subsuori blidarul cu ochii lui smălţuiţi,
cuierul cu toate obiceiurile si datinile rânduite
şi toate cumpenele din viaţa fiecăruia
cu poticnirile şi gândurile ei.
toate, fierul, lemnul pământul
trăiesc în bună vecinătate
împrumutând celorlalţi câte o taină ori câte un secret
unul trăgea după el zvonuri taman de la temeliile lumii,
altul răspândea scâncetul cerului rătăcit prin hăţişuri
iar cel din urmă, se străduia să-şi ascundă
obârşia,
aurul sfărâmicios, pulbere la vreme de vară
ce-mbracă încheieturile şi temelia
vremelniciei.
mai sfios din fire
în colţul casei cuiul ascuns strecura lumina candelei
printre şoaptele tămâierului
iar afară,
la vreme de seară
Bunelul sprijinea luna-ntr-un cui
cât toată noaptea de mare...

...astăzi cumpăna

mare şi puternic solomonar trebuie că o fost Bunelu
de-a făcut din ditamai trunchiul viu
straja şi păstrătorul tainelor din ogradă
slugă mută şi înţeleaptă în trecerea ei prin văzduh
în fiece dimineaţă se-azvârle în fântănă
să cerceteze de-i tulburată apa ori ba
şi de fiecare dată sufla ca o vrajă de se vălurea apa ruşinându-se în cercuri
de ieşea limpede şi rece să-şi cate soarele faţa-n ea
şi să lase osteneala nopţilor în găleată.
toată ziulica stătea aşa într-un picior
alungând păsăretul ce-ncerca să-şi oglindească trilurile
de ziceai că cine ştie ce stegar îi
iar odată se înfipsese în calea soarelui
certându-l cu neînfricare
că poleia apa.
de câte ori o întreba Buna cum mai e
se apleca să guste apa iar de-i era pe plac o aducea până la ghizduri
dându-i-o spre degustare şi folosire.
seara, când lumina se prăvălea grăbită să-nchidă poarta apelor
se-ntindea prelung, înfundat, tuşind întunecat
şi-nţepenea-n aşteptare trează
mereu avea grijă să ţie Luna cât mai departe
pentru că la cât de bezmetică şi visătoare era
putea să dea bâldâbâc argintând apa
şi hai că noi mai puteam bea apă de lună
dar cine oare s-ar fi-ncumetat s-o mai tragă afară?
iar noptile, triste,
s-ar fi aninat în leaţurile gardului
mai să-l rupă
rugându-se cu cerul şi cu pământul
să nu le lase de izbelişte
numa în seama stelelor cocostelelor
ce mai mult îşi fac de lucru
înţepându-le
şi sângerându-le...
dar atâta timp cât mai văd Luna
înseamnă ca ea străjuie...

...astăzi fumul

în nopţile zgribulite, Buna descânta cenuşarul
după care sufla spulberând părerile de rău rătăcite
apoi se apuca să construiască tronul cel mic
învelit ca o arcadă de sala tronului
şi uite aşa, pleca ea de la aşchii şi ţincuşe
proptind cerul cenuşii cu un butuc trainic şi curajos
culcuşea între trepte trupul uscat iască
umbrit de o boare de ulei
şi cu paşi socotiţi şi tremuraţi
strămuta lumina din candelă către tronul de domnie
la-nceput lumina se prefăcea că leşină
iar Buna îi făcea vânt uşurel, aşa ca de alint
până ce Domniţa deschidea ochii jucăuş
şi începea să sară alergând de colo colo
atunci Buna mă îndemna s-o-ncerc
suflându-i ghicitori la ureche
şi eu o-ntrebam şi ea-mi răspundea-îmbujorată
săltându-se să-mi sărute vârful genelor
atunci Buna închidea uşa iar fumul scăpat din lanţ
dădea ocol până nimerea hornul şi o lua pieptiş, strecurat, până sus
de unde îţi dădea drumul în hăul întunecat
trăgând toată lumea după el
până în preajma moşului cel lipicios
şi la gene pofticios.
eu alunec, adulmecând fuior de tămâie, străbătând calea visului
până hăt, dincolo de marginea cerului
de unde, zicea Buna, începe împărăţia lui Dumnezeu
şi pentru că-i plăcea şi lui mirosul de cetină şi lemn curat la suflet
(Buna spunea că El nu suferă minciunile şi d-aia nu strica fumul cu arsură de ziar)
lăsa iarna porţile cerului deschise să audă lemnul prevestind naşterea şi arsura din inimă
iar în nopţile când îi mai trecea năduful, stelele se arătau fără frică fulguind a poveste
şi a jăratec trosnind şi-nvârtindu-se-n loc, făcându-şi culcuş de cenuşă
în nopţile zgribulite fumul ţese potecă de la cer la pământ
luna bate sfioasă-n geam, candela face semne
Buna se lipeşte la pământ ascunzându-se o dată, şi încă odată şi încă mult
visele se-ndemneamnă la joacă alergând fumul
destrămându-i pânzele
şi-curcând fuioarele...

...astăzi casa

cu fiecare cerc zidit-am toartă
şi cerul fruntea-aici îşi odihnea
străbuna s-a zidit ca amintire
obol străbunul obiceiu-şi da
bunii-au zidit şi lacrimă şi datini
şi-aici au botezat şi au murit
ai mei părinţi cu dragoste şi-albastru
istoria-ndreptau strângând din dinţi
aici urzit-am vise, naşteri şi speranţă
şi treaba mi-o făceam cum am văzut
am strâns pe furcă nori şi-am tors furtună
şi morţii mi-i chemam la şezători
din uşă-n zori pornea drum fără de sfârşit
şi noaptea-l încurba şi mă lăsa la uşă
cu viaţa trântă dreaptă-am prăznuit
şi-n casă nu am fost nicicând păpuşă
stăpân i-am fost şi slugă cu zălog
dar mi-am boltit trăirea cu un rost
aici în casă numai eu şi Dumnezeu
mai răscolim cenuşa timpului ce-a fost
în cuib m-am tras cu aripă zdrobită
şi visele c-o moarte le-am vopsit
am plâns apa odihnei nedorite
ţesută-n pânza fără de sfârşit
aşa dospea tăcerea-n ochii Bunei
şi da să se anine-n fir uşor
timpul se rupe pânză sfâşiată
şi lumile s-nnoadă-aici cu-n dor

...astăzi curtea

când o fi să mă petrec şi râu-n somn să îl trec
tu să iei un colăcel şi-o mână de grâu curat
să le-ngropi la rădăcină de puiandru cumpărat

măi copile, uite aci la tri paşi de colţul căşii să îmi sădeşti dorul
să am şi eu unde să-mi hodihnesc floarea
şi umbra să te-ajungă şi să-ţi şteargă praful si lacrima
bine, Buno, dar copacul...
o să fie vremea lui, o să vezi
uite!
stră-buna mea-i caisul ce sprijină casa de-un colţ
bunu-meu îi nucul ce umbreşte magazia
stră-bunul s-o cerut să fie săpat fântână în poartă
buna mea îi tufa de liliac de lângă scară
maica mea se hodină printre florile din grădinuţă
iar taica îi salcâmul rotat din fundul curţii
şi-aş vrea să fiu cu ei să mai povestim de una alta
şi bunelu?
bunelu-tău tună şi fulgeră când vede vreun nor cotropind curtea
că n-o suferit hoţia câtu-i
şi vrea să fie curtea luminată şi străluce
tu, nu ştiu ce oi face şi unde-oi drumui, dar noi suntem
ca rădăcinile ce ţin în loc pământul să nu plece
de-o fi să pleci, să nu ne vinzi
aici în curte groapă să ne dai, să ne aşezi în ladă şi apoi
să ne îngropi cu casă şi copaci şi să răstorni pământul peste noi
să nu laşi alte mâini să muruiască şi să ne-astupe plânsul sub culori
şi dreptu-i pentru orice zburătoare să îşi ridice cuib după nevoi
acolo-n ladă ne-om petrece secoli şi milenii
că doar zăpada-i giulgi şi caldă-nvelitoare
şi-om toarce firul ierbii pe fus nou
iar vara ne-om scălda jindul prin nouri
şi-n toamna om ploua frunza din noi
pe-oriunde te-or purta paşii şi timpul
o binecuvântare vei purta altoi.

...astăzi odaia

SânPetru şi Dumnezău coborau ades la taifas
şi Buna avea pregătită mereu odaia mare
era locul în care lumina se strecura prin geamuri şi icoane
cernând şi poleind tăcerile
aici, aerul avea gust de Duminecă
şi aromă de busuioc
în colţul mai întunecat, pereţii se ridicau în capul oaselor
având grijă să nu strice paturile înfăţate
înveşmântate cu in alb şi-acoperite cu velinţe învărgate
şi-amîndoi purtau cu grijă chipuri liniştite
aduse la mal din negurile timpurilor
străjuind conclavuri de taină
de pe sub paturi se rostogoleau în toate părţile
flori prinse în urzeală să nu le spulbere ţiuitul timpului
şi răsuflarea amintirilor
aerul se clatină privind cu jind
scăunelele închinate în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh
şi-adunate jur împrejurul rotundului mesei joase
bogat altar şi luminos jertfelnic
ulciorul cu apă, mereu proaspătă, reînnoită
străchinile smălţuite urmate îndeaproape
de lumina crudă a lemnului de tei
scobit în căuş sfios, virginal
toate-aşteptând cuminţi a nerostire
şi a oftat în zi de sărbătoare.
odaia răscolită de atâta lumina
se trage sfioasă în colţul dintre ferestre
să-şi treacă pleoapa cu ştergarul cloşcă ce strânge sub aripi de taină şi tămâie
sfinţi osteniţi şi salcie în cercuri
aici, candela veghează la liniştea nopţilor
şi toarce fir subţire de lumină
când tremură muşcatele din geam
ferindu-se îmbujorate
e semn că pogorât-îi printre noi
şi-i timp de judecat şi de întrebare
şi Buna spune cu toată tăcerea ochilor albaştri
ba de una ba de alta
despre grâul copt şi rodul de pe crengi
ba că nu plouă, ba că-i înnorat
că viaţa-i cum e ea
şi Doamne...
dar n-a mai întrebat...
ziua plânge prefirând boabele-nşirate pe-un fir de rugă susurată
buzele ei mărşăluiesc în tăcere
şi cern în tăcere toate întrebările măcinate seară de seară
iar eu abia mai port îngreunate pleoape
şi plec să caut vise-ncondeiate

...astăzi ştergarul

iarna când nopţile se-ntind pe laviţă cât sunt de lungi
ori vara când luna te scoate din casă certându-te arţăgoasă cu toată puterea luminii
Buna îşi face de lucru, fie războindu-se cu toate urzelile
fie zgârmând cu acul urma nearătatelor ori scrijelind în carnea aţelor
toate cuvintele lepădate la vreme de ocară
şi toate tainele îngropate la rădăcină.
în casa-i nu erau prosoape, căci toată era împânzită de ştergare
de la cel alb ca spuma laptelui
la cel galben scoborâtor din aurul paiului trecut prin moarte
sfârşind cu cel împestriţat a primăvară, vară, toamnă
când culorile parcă înnebunesc
şi trag de capetele cerului peste întinderea albă
dar mai întâi de toate se cuvine a povesti despre firele de tort
ce învredniceau a se rândui după datină:
cânepa cea molatecă în asprimea ei
ca o vorbă repezită ce te-nvăluie a mustrare şi căinţă
spintecând uitarea şi lăsându-se alene pe umerii tăi
răscoliţi de îurnvârtoşare şi trebăluire
inul scoborâtor din marginea cerului
tocmit lumii de urgia leşiei
te învăluie demn cu tăcerea şi răcoarea sfinţeniei
strecurată printre arome de busuioc
bumbacul liberat din strânsoarea ghimpoasă a-nchisorii
se lasă tras în fir subţire şi necumpătat
tocmindu-şi albeaţa şi moliciunea de aripă
catapeteasmă colţului de-nchinăciune
borangicul spuma jertfă
strânge sub suflarea-i diafană toată măreţia şi splendoarea
curtenitor şi arogant în umilinţa lui
se prinde în surâsul unei zile mari
ca voal de nuntă sau capac la copârşeu.

...astăzi scaunul

privit de la înălţimea copilăriei
el era domn şi stăpân al zbuciumului târâş
ţinta dorinţelor de înălţare
baza zborurilor de mai târziu
şi al căderilor în reverie.
de când mă ştiu masa s-a sprijinit pe cele patru scaune
lustruite, obişnuite, ostenite, îndârjite în muţenie
iar colţul ştergarului şi al icoanelor
se lasa ostenit pe speteaza impozantă de jilţ domnesc
aici în umbra tremurata a candelei
descopeream printre picioarele lui taina
şi miroazna de tămâie suspinată
aici se oficia sfânta taină a mărturisirii
ultimile descoperiri din fundul curţii, prima zi de şcoală,
buchea şi şoapta primului surâs
sărutul, lacrima
toate se revărsau ostoindu-se
şi visele se strângeau alungându-se nori pe cerul pustiirii
printre vorbe sfioase
nicicând descusute,
uitate.
de-atunci,
lampa a căzut pe gânduri
ştergarele mai bat din aripi când şi când
icoanele-şi şterg ochii lăcrimoşi
iar timpul oftează a pagubă şi caută să se ridice
sprijinindu-se-n speteaza domnească
cizelată de suflarea luminii.

...astăzi gogoaşa

zilele mele de spaimă (şi n-au fost multe la număr)
se zugrăveau în ceaunul cel mare al Bunei
cercetat mereu cu mare atenţie şi duioasă îngrijire
de mâinile-i de fermecătoare.
să stai lângă mine să vezi, că ceea ce fac eu vei face şi tu
şi prin ochi îmi intrau toate tainele mustinde
iar din gura zăvorâtă picurau stropi de adevăr uitat
îi eram umbră şi era zeiţă.
cu paşi iuţi adânciţi sub negrul regal
dezlega apele fântânii şi-ndestula gura ceaunului de trei ori:
în numele celor ce-au fost, ce sunt şi-a celor ce vor fi
limpezind cerurile cu priviri curioase.
pirostriile se-nfig înrădăcinându-se
şi strâng vreasurile sub burta hulpava a ceaunului
iar iasca vine şi răstoarnă toate previziunile
revărsând limbi de foc în carnea lemnului.
paşii iuţi, nestăviliţi, poartă boarea palmelor răscolind trupul împuţinat al verdelui
iar degetele cioc culeg din pat de vise gogoşi dolofane, aurii
şi ciurul se umple o dată, a doua oară şi a treia oară
cufundând visele de-nălţare în taina botezului
şi răşchitoarea pentru deprindere,
şi-aşteaptă.
focul linge burta neagră
apa sfârâie-a trezvie
desfăcând cusături de aur firave
gogoşile pipăie cu şovăială calea pierdutelor
bătând apa cu aripi de mătase.
ochii mei îşi varsă toată mirarea
iar tăcerea îmi şopteşte: nu-i timpul, nu-i timpul...
şi Buna aşteaptă căci timpul ei nu a venit
şi răşchitoarea aştepta iar apa boscorodea
„şi braţele freamătă a îndurare, când focu-i stihie şi-arsura prea mare...”
răşchitoarea se afundă, capul bunelor speranţe
şi-n mişcarea-i rotitoare strânge zeci şi zeci de braţe
timpul fără şovăire se adună pe mosor
iar gogoaşa-şi cerne firul scuturată ca un nor
vis de aur, fir subţire
moartea ca transfigurare
viaţă nouă îşi găseşte din războaie în marame...
de fiecare dată când ceaunul simţitelor dă în clocot
ideile se desprind în cuvinte
şi cuvintele se-adună
se-agaţă, rupând firul poveştilor
şi innodându-se iar şi iar
aşteaptă suveica să le treacă prin urzeala vorbelor
şi spata să le bată uşurel, să le-adune
precum cloşca puii:
din cuvinte ţes poveste, firul înainte este
versu-n rime adânceşte şi alt vers din sine creşte
am luat gogoaşa mea şi-am ţesut povestea-aşa...

...astăzi geamul

de fiecare dată îmi amintesc cu drag
de geamul în care se tăia lumina
umplând toată odaia cu sângele ei cald
ca laptele din cana smălţuită de pe plită
în geam,
muşcata îmbătrânea căutându-şi rădăcinile
rătăcite prin lutul ars de sete
dar mai ales făcea cu ochiul (roşu de atâta plâns)
albinei mistuite de inutilă zbatere
pe drumul de aur prăfos al razelor
după ce dădeam o raită prin viaţa de afară
între dejunare şi prânzire
mă aşezam pe laviţa de sub geam
ascunzându-mă de ispitirea văzutelor
coborându-mi pleoapele către lumea nevăzutelor
preţ de o tăcere.
şi ziua îmi căuta pricină
rostogolindu-mă a joacă prin iarba înaltă
iar seara, după toată alergarea
bunica sufla-n lampă inundând odaia cu zicerea molcomă
şi povestirea tuturor nemaiauzitelor.
luna abia ivită, trăgea cu coada ochiului printre dantele
şi cum prindea momentul, dădea năvală, până-n colţ, ridicând colbul
cu mătăniile ei smerite
tulburând arderea candelei
şi dedulcirea sfinţilor coborâţi din icoane
la cuminte ascultare
chiar şi acum, dacă dau ocol amintirilor
găsesc acelaşi geam
străjuindu-mi somnul şi căutările, despărţind depărtările şi lacrimile

...astăzi masa

mi s-au îndestulat foile şi minţile de preaplinul vorbelor
şi bucuria m-a făcut să mă-npărtăşesc alături de alţii
aşa că am făcut strigare mare şi m-am aşezat la masă
adunând la ospăţ toate rimele şi toate cuvintele,
toate uitatele şi neînceputele
şi fiecare îşi găsea locul după rang şi străluminare
împrejur. şi ne bucuram benchetuind.
numai că în graba mea
am uitat să invit şi tăcerea,
da, tăcerea sfioasă, cu ochii în pământ
îmbujorată şi stingheră totodată.
şi cheful era în toi:
vorbele se-nşirau sprinţare
rimele se alegeau şi se-mperecheau în văzul tuturor
iar punctele ostenite rămăseseră în suspensie
nimeni şi nimic nu părea că vrea a stăvăli veselia generală
pentru că dintre noi lipsea tocmai ea,
şăgalnica şi neasemuita tăcere
mirungerea ostenelilor
şi stavila potopirilor

...astăzi gaura cheii

da, lucru de mare taină
căci ea fusese zidită-n carnea tăcerii făr' de alt rost
decât acela al prelingerii unui timp din-năuntru înspre-n afară
ea nu simţise-n toată viaţa ei
carnea tare şi ruginit lustruită a fierului
odihnindu-şi uitarea în ea.
gaura cheii nu ştia ce-i cheia
dar ştia toate bălţile şi dâmburile
ce se aruncau la picioarele ochiului scormonitor
gaura cheii ştia să scuture toţi norii pufoşi
obligându-i să se-ncaiere ca-ntr-un teatru antic
departe de spaimele mele...
gaura cheii spunea vântului să-mi aducă frunzele galbene şi grele de ploi
şi tot ea, seară de seară, făcea loc lunii ostenite
să se strecoare în cameră
şi să se culcuşească pe preşurile de coade ale bunicii
gaura cheii a fost fereastra mea către lume
mereu boltită, luminoasă şi răbdătoare
lăsându-mă să mă strecor prin carnea lemnului
în lumea de lumină...
o singură dată, trei zile la rând
a fost rea cu mine
scoţând toată întunecimea pleoapei
şi păstrând în tăcere, pe masă, între patru stîlpi de lumină
gura cu luciri de ceară
mai târziu mi-a spus că ochii mei de copil
nu trebuiau să vadă şirul îngerilor
veniţi s-o ajute pe Buna
să treacă pragul luminii alături de toate poveştile ei
astăzi, gaura cheii oarbă şi ştirbă
s-a prăbuşit în uitare
căci lumile nu-şi mai strigă una alteia
veştile de peste iarnă

...astăzi patul

uite, aici te-ai născut. pe marginea asta tare
te-ncăpăţânai şi nu voiai să ieşi la lumină iar biata mamă-ta se chinuia
silabisindu-te printre pete de culoare ce stropeau aerul
a-na-a-re-me-re
ea gemea şi mustea iar tu te zidise-şi în spatele pomului
şi parcă nici nu-ţi păsa că lumina se strânge
toată-n creştetul capului
coroană.
ieşi-pa-pu-cu-le-de-sub-pat
şi ai ieşit trăgând noaptea peste ochi
şi cu tăcerea pecetluindu-ţi buzele
fără să ne auzi
palmele
şi inimile bubuind
la porţile vieţii
şi te-o luat bunu-tău aşa desfrunzit
şi te-o alergat cu gura deschisă-n vânt
şi tu băteai aerul cu pene moi
de visare.
zilele creşteau în tine
şi mă scădeau de la socoteli
până când umbrele m-au învăluit
legănându-mă pe marginea asta tare
ieşi-pa-pu-cu-le-ieşi...