Postări
de
undeva de departe se aude neîntreruptul oftat. Zic eu ca e oftat dar nu stiu cu
ce as putea asemui sunetul facut de scuiparea acelei caramizi ce iese din gatul
fiecarui om. Despre ce este vorba ? nu o sa va vina sa credeti, dar poate
ca nu-i prea tarziu sa credeti fara sa vedeti. De unde stiu eu acest
lucru ? nu are importanta de unde si chiard aca v-as spune nu o sa credeti
asa ca va las cu aceasta necunoscuta majora si cu indoiala unei alegeri :
e adevarat sau nu ? nici eu nu pot sa va dau mai multe elemente ajutatoare
si nu stiu daca povestea vine din viitorul indepartat, din trecul uitat sau
dijn prezentul necunoscut. Cert este ca e adevarat. Despre ce este vorba ?
despre omul facator de caramizi. Da. Fiecare om la implinirea unei anumite
greutati ceea ce implica o anumita masa critica este setat genetic sa adune, sa
fabrice si sa scuipe o caramida cu toate microelementele stranse in corp. Deci
au reusit sa creeze genetic o masina de facut caramizi incredibil de valoroase.
Din toata masa aceea numita om nu mai ramane decat calciul care e pe toate
drumurile, carbonul omniprezent, hidrogen si oxigen, adica un fel de noroi
vascos cenusiu ce se strange si se arunca in marele canion orasenesc pentru a
fi purtat de apele raului catre delta ce margineste orasul continent. Deci
despre ce este vorba pana la urma ? fiecare om care atinge o masa critica,
este somat printr-o scrisoare oficiala sa se prezinte la Casa Caramizilor de
Aur pentru a-si depune obolul pe altarul colectivitatii inmultind bogatia
materiala si spirituala a umanitatii. Fiecare noua caramida astfel obtinuta
este trimisa pe santierul patriei pentru a se ridica alte si alte edificii.
Numai un rauvoitor poate spune ca omul e un nimic neutilizabil. Nu. Fiecare om reprezinta o particica
din marele edificiu numit umanitate creatoare. De cand functioneaza acest program? Nimeni nu ar
putea sa mai spuna, dar daca ai privi in ansamblu imensitatea
patriei-oras-continent cu toate edificiile sale nu poti ramane indiferent si
nici nu-i poti nega maretia. La ce se rezuma procesul o sa intrebati ? pai
e cat se poate de simplu. Fiecare om chemat la Cara Caramizilor de Aur isi ia
la revedere de la cei cunoscuti si de la apropriati dupa care intra in
transportubul destinat sa deserveasca destinatia finala si priveste cu mandrie
cum totul ramane in urma ca o umbra pe peretele transportubului. Ajund in Casa
Caramizilor de Aur este luat in primire de o intreaga echipa de robotei care il
pipaie, il inteapa, ii fac tot felul de analize pentru a determina cu
exactitate continutul, aportul de elemente ca sa spunem mai bine, dupa care
este insotit catre cuva de nastere. Impropriu este denumita asa dar nimeni nu
stie de ce are totusi numele asta. Omul este dezbracat de salopeta si se aseaza
confortabil in cuva moale. O multime de fire leaga senzorii implantati in piele
de tab;loul de comanda si singur, de bunavoie ca un act de suprem omagiu adus
umanitatii apasa butonul aparatului de monitorizare a nasterii. Ce se intampla
in acest timp e greu de spus pentru ca nimeni nu a considerat necesar sa
inregistreze trairile si emotiile din timpul acestui act suprem. Cert e ca omul
se dezumbla incet-incet ca un balon si din gat incepe sa apara forma
paralelipipedica a caramizii ce inglobeaza in volumul ei toate elementele/microelementele
ce alcatuiesc, trupul, sufletul, cugetul si ratiunea acelui donator. Si vezi
cum incet-incet din gatlej iese caramida elementelor putin insangerata pentru
ca totusi nu tot sangele reuseste sa se lepede de elementele sale si gatlejul torturat
de nasterea acestei caramizi tot mai sangereaza putin. Astfel ca la sfarsit,
cand caramida cade asemeni oului in cuibar, din buze nu mai ramane decat o urma
noroioasa care este stearsa delicat cu un presotampon. Noroiul denatorului este
adunat din cuva si aruncat in Marele Canion iar caramida nou ouata este luata
cu grija si expediata acolo unde trebuie.
Vluap,
vluap, vluap…
Fiecare
om este dator sa-si aduca umila sa caramida-contributie la maretia rasei sale
ceea ce inseamna de fapt maretia greu de atins in acest univers.
Vluap,
vluap, vluap…
