Exerciţiu

Reinventând roata...
Mi-am înconjurat lumea viselor Cu cadavre, Să nu mi le fure careva. Şi le-am spus să nu se teamă Cât voi fi plecat. Şi-am fost, şi le-am găsit Tot mai sleite, Mai ostenite, Mai moarte. Treceam pe la fiecare Şi-i dădeam cu roşu-n obraji. Îi creionam buzele, Şi-i arcuiam cu negru Ochii goi. Zâmbeste! Dar strigătul Murea în gâtul plin de vată. Miră-te! Şi le-ntindeam buzele În cercul mirării, al smintelilor. Ochii nu se mai rostogoleau Reinventând cercul, Buzele nu mai stiau Să se toarne în rotundu-ntrebării În lumea mea Visele erau aidoma Mumiilor paznic.

legitimitate

moartea are nevoie de linişte
şi liniştea adevărată nu o găseşti decât în adâncul inimii
după o scufundare în marea lacrimilor interioare
dar ca să poţi face marele pas
trebuie să asculţi liniştea
să cobori în adâncurile ei, singur
căutându-te, întâlnindu-te, regăsindu-te
mi-am agăţat viaţa
în cuiul dintre două bătăi
şi-am început să cobor
printre suspine şi bolovănişuri
cu susurul temerilor înfipt adânc în carnea timpanelor
colţuri, steiuri, remuşcări, crăpături şi teşituri, căderi şi uitări
totul făcut să-ţi uşureze până la sângerare călătoria,
până dincolo de capătul lumii
departe de lumea dezlănţuită
uitarea se cucereşte greu
lacrima şi sângele sunt urmele tale
cercul îşi caută toate punctele cardinale
prin care se strecoară dincolo
împlinindu-se sferă
fiecare justificare doare
rupe fărâme, polizând, şlefuind
drumul coboară
zgomotele zburătăcesc speriate
întunericul se lipeşte de visele tale
ca un copil de poalele mamei noapte
eu cobor în timp ce acolo sus,
viaţa continuă să respire
agăţată-n cuiul dintre două bătăi
muşchii încordaţi ţipă
degetele crispate urlă
unghiile înrădăcinate scrâşnesc
lumina se ridică văitându-se,
ceaţă obosită
lăsând în urmă valuri împietrite
de linişte şi-ntuneric
picioarele s-au rătăcit pe drum
nu mai cred nici ele în ceea ce simt
într-un ultim sărut
am ajuns!
acum văd că josul există
mai jos de atât nici nu se poate
aici,
liniştea,
nemişcarea,
uitarea, iertarea
toate acestea există
de-abia aici jos pot spune
că am muşcat cu sete din carnea lor
ascultând măselele
ce macină, fărâmă, sfărâmă,
reducând totul
la gustul de neimaginat
al liniştii

Ruleta

“Ceea ce sunt este noi,
iar împreună sunt eu însumi.”

Iau suferinţa şi mi-o pun la tâmplă
Şi-o amintire sună-n gol.
Mi-e sufletul o casă pustiită
Şi vântul îngheţat îi dă ocol.

M-am săturat să-mi las bărbaţii să plece
Aş vrea să-nchid uşa, mi-e sufletul rece.
Te agăţai de ei cu dinţii şi cu ghearele
Cu fâşii de suflet astupai spărturile…
Ce puteam să fac_ Mi-era frică să nu mă sparg.
Toţi cei pe care-i iubesc, pleacă părăsindu-mă
Şi-aş vrea să mor. O alta zămislindu-mă.
Aşa e, dar din păcate lumea mai şi moare,
Venim pe rând, pe sărite plecăm spre altă zare.
Dar de ce oare, toţi cei pe care-i iubesc
Trebuie să moară? Mi-e iubirea armă letală?
Ţi-a fost dat să trăieşti. Ia-ţi crucea şi umblă
Păcatele lumii nu vor să te-ajungă.
Am obosit să tot pierd, să pierd mereu,
Crucea din suflet atârnă prea greu,
Răspuns ai ca să-mi dai?
Nu. Eu nu am suflet
Şi asta mă împiedică să mi-l devorez,
Femeie! Pentru suflet eu te invidiez.
Asemeni poveştilor, sunt doar o ficţiune
Depinde de tine de vrei ca să crezi.
Dar ştiu deja, minunea nu crede.
Ea există. O simţi, o vezi.

Celei care…

Reţeaua gândurilor noastre
Crează trupu-i viu făr’ de contur
Stăpâni şi sclavi sclipirilor albastre,
Voinţa-i ţine legăturile fără cusur.

Decizia de viaţă şi de moarte
Asupra vieţii, n-aparţine nimănui
Căci omorând-o vom muri şi noi
Trupuri uscate, pete de noroi.

Să nu mă părăseşti!
Să nu mă laşi fără suflarea ta
Omoară-mă, dar viaţa gândului nu mi-o lua
Şi întrebărilor nepuse, eu, răspuns voi da.

E-ngrozitor când pierzi pe cineva
Dar ce te faci când piatra ce ucide e în mâna ta?
În seara asta plâns-am pentru mine, pentru ea,
Căci gându-i cere inimii ceea ce n-ar putea.

Foamea de a gândi mereu ceva
E focul tainic ce-a zidit şi luminat creaţia.
Gândeşte-te că poţi ceea ce alţii n-au putut
Concepe tu ceva neconceput.

Gândul de-a pierde gândul, ameninţă tăcerea
Ce o păstrăm în taina gândurilor nerostite,
Rostogolirea şarpelui care-şi înghite coada
Trecut şi viitor care promite.



Să fie-n temelia Universului crima înscrisa?
Sau nu-i decât greşeala ce a fost prezisă?

Există posibilitatea ca imposibilul să devină posibil.

Oraş incendiat

Prin viaţă pierdut, pantofar ambulant
Răscoleşte şi-adună al zilelor cant.

La soare-o pisică îmi linge-amintirile
Răstingnindu-mi rănile pentru toate zilele.

Un smochim încruzit răstoarnă asfaltul
Cumpărând un blestem sau schimbându-l pe altul.

La umbră de parc, verde crud mă sufoc
Clorofila-mi erupe. E lavă captivă şi trasă în scoc.

Telal ce-mi cumperi dureri şi păcate
Străbaţi tot oraşul cărându-l în spate.

Din cer se revarsă şi curge lumină
E miere, căldura, verbină şi ură
Asfaltul se strânge-n nisip se ascunde
Căldură şi ură se scurge, pătrunde.

Jocuri de vorbire

Ne-au numărat, cântărit, socotit
Şi ne-au dat competenţele, culorile:

Celor iubitori sau degrabă vărsători le-a dat sângele
Ca să le ţină culorile.
Şi ei călătoreau strigând tuturor, v-am luat grelele şi v-am dat sângele,
Şi bucuria sângelui era pretutindeni.

Celor copţi şi topiţi, prin soare tăvăliţi le-a dat galbenul
Să le macine lentoarea şi-n aur să la cadă culoarea.
Iar ei cumparau pe nimic tristele semănând şi deschizând cerurile,
Şi căldura se strecura pretutindeni.

Celor încruziţi le-a dat verdele să le mânjească prăselele
Şi uimirea clorofilei inunda primăverile, aerisind toate frunţile
Iar ei se-ncruzeau şi asteptau să ne fure toate uitările şi-amintirile.
Şi zilele înmugureau pretutindeni.

Ne-au numarat, cântărit, socotit
Şi-au ridicat toate bazele clădind culorile:

Celor orbi le-a pictat pleoapele, ţintuindu-le stelele şi nopţile
Şi negrul înghiţea hulpav toate spaimele şi-arătările
Curăţând adâncimile de cenuşa cea de toate zilele
Şi a fost întunecime pretutindeni.

Şi-au căzut cei ce fluturau iubirile moleşite de tăcerea aurului
Răsfăţându-şi bătrâneţile, cumpărându-şi cuvintele susurate-n ureche
Şi tot galbenul sprijinea cerurile, bătrânetile ori lingoarele
Răsuflând neputinţele, pretutindeni.

Şi-au încolţit, răscolind vâlvătaia şi pofta de joacă
Din pământ roditor au căzut vertical până-n înaltul cerurilor
Strigând ameţitor: un spic cincizeci de boabe, cincizeci de boabe cinci sute de mii
Şi verdele cotropea. Pretutindeni.

Nu sunt

Negaţia se caţără tăvălindu-mi răsuflarea în ceafă
Şi toată fiinţarea desfiinţându-mi-o. Rătăcindu-mă.
Căutam să ies, să evadez. Viitorul nesigur din cuburi să-l creez.
Dar trecutu-l trăiam astăzi deplin, în prezentul gemând de-al ciorchinilor plin,
Esenţă stoarsă-n pahar a venin.

Locul în care nu se întâmplă nimic
Aşteapta căci uitase. Nici el nu mai ştie ce
Mi-au mintit gândurile, otrăvindu-mi cuvintele
Liane legându-mă, lasciv legănându-mă. Copil mic.

Viaţa ta va fi ceea ce faci tu din ea.
Ţi-am dat o carte. Scrie-o! Trăieşte-o! Fă-o creaţia ta.
Nu ştiu, nu pot, nu vreau, nu cred. Sunt plin de negaţii
Am uitat de un secol să am aspiraţii.
Ultima frontieră, mintea mea.

Nu sunt Dumnezeu, nici fiu-i Isus
Minuni am făcut şi nu mi-a fost greu când crucea mi-am dus.
Nu sunt Dedal, nici fiu-i Icar
Cu ochii scoşi, cu aripa arsă mă-nalţ ca să trag al lui Helios car.
Nu sunt Prometeu, dar chiar şi-nlănţuit
Un strop din focul ceresc am furat şi am pus în lutul scobit.
Nu sunt Teseu, Orfeu nu am fost,
Dar m-am străduit şi-am aflat iubirii un rost.
Nu sunt. Nimic din ce credeţi nu sunt şi n-am fost,
La fel ca oricare, doar unic. Să iau viaţa de piept, s-o trântesc; e-al meu rost.

Asemenea Lui, universul meu,
Zi de zi-l recreez mereu şi mereu. Sunt soare şi visele mele-s planete
Fulguiri de dorinţă în cozi de comete. Un semn, o sclipire şi lumea mea-i vie
Iubirea mă cerne, Cale Lactee tăind universul. Stea rătăcind din galaxie în galaxie.
Năuntru-mi şi-afară sunt doar energie. Milioane de sori s-ar topi să-mi dea mie
Putere, credinţă, voinţă, căinţă.
Cere ce vrei, îmi şoptesc la ureche
C-a-tale sunt toate. Eşti fără pereche.
Iubeşte dăruindu-te, dăruieşte iubindu-te. Iubeşte, respectă şi uită,
Al tău preaplin, iubire revărsându-se, apa vie, fântână mută.

Întrebare

Maqama

Ce dracu eşti aşa de antipatic?
E întrebarea ce mă bântuie de o rotaţie completă,
Şi încă n-am găsit răspuns.
Poate că nici nu există.
Ori poate că privesc într-o oglindă cu argintul sărit.
Elementele de bază ale luptei sunt:
Poziţia corespunzătoare pentru câştigarea existenţei
Urzeala relaţiilor sociale şi nu în ultimul rând
Amintirile frumoase ce rămân în urma-ţi:
Mirosuri de sconcs sau de roze.
La naiba cu mirosurile.
Am citit ca un om care nu miroase este ca şi invizibil.
Iar cel care pute e de-a dreptul antipatic.
Poate că şi eu miros dar nu mai îmi dau seama.
Aş putea întreba lumea din jur, dar cine e dispus să-mi răspundă?
Poate că fetele ce le-am iubit ar spune ca eram simpatico,
Şi că nu miroaseam chiar aşa de rău.
Dar parcă mai poţi să te-ncrezi în amintiri?
Nu plânge mamă, nu-i vina ta că eu put,
N-aş fi nici primul şi cred că nici ultimul fiu antipatic,
Chiar dacă tu mă iubeşti şi-ţi sunt simpatic.
Oare prietenii ar fi sinceri? Mi-ar întelege ei zbaterea?
Prostii ar zice. Încă unul care-a înnebunit.
Încă unul care suferă de mania persecuţiei.
Şi dacă ăsta ar fi răspunsul, ce rost mai are să întreb?
Doar aşa ca să mă aflu în treabă?
Simpatico!
Sictir viaţă hulpava. Poate că da, poate că nu,
Dar cineva tot trebuie să-mi fi furat dramul de simpatie
Căci nu-i aşa? Orice copil care se naşte e simpatico.
Deci?
Cine mi-a furat caşcavalul?

Jucător la bursa fericirii

Pe-o felie de pâine un praf Delikat
Doar culoare şi sare, etern surogat
Mimai impecabil, te vedeam etalon
Ai convins. Eşti un prost! Nicidecum superom.

Ca să fii fericit evadeaza în moarte
Căci zidită-i Golgota şi-s treptele sparte
Coroana-ţi atârna, ţi-e purpura roasă
Gunoiu-ţi urmează, e trena-ţi jegoasă.

Ia-ţi noaptea putridă, genunchi ţi-nveleşte
Păcatul apasă şi treptele-s multe,
Derviş în deşert printre vise mărunte
Căci laşi pe-unde treci doar hălci de cuvinte.


Stăpân pe viaţa mea şi huiduit de zile
Iubirea sapă-ntr-una la orice temelie
Mi-e urma rătăcită, prin inimă şi gând
Şi m-as preface-n aur, sublimul să-l ating.

Ce spui bătrâne rege? Uitat in cuib de cuc,
Ţi-s visele uscate, ca mobila de nuc
Ţi-e scândura crăpată şi lacu-ţi-e trecut
Adună-te şi pleacă ori lasă-ţi umbra-n vânt.

Pribeag

Mi-am descălţat rădăcinile
Şi-am redescoperit mersul,
Părăsind şovăitor, poiana ultimilor decenii
Căci umbra n-a mai reuşit să domolească
Vigoarea puietului dornic de lumină.
Aşa că am plecat pe furiş, să nu bage de seamă
Că-i las stăpâni peste tot locul şi toată roua dimineţilor
Pornind către acel "nu ştiu unde"
Ce mă aşteaptă.
Cu aceeaşi resemnare
Căci el ştie că răsplata-i va veni.
S-or bucura de spaţiu şi lumină
Dar vor învăţa că furtuna şi ploaia
Se stârnesc şi bat mai ales tăriile înălţimilor.
Sleindu-se. Domolindu-se sub ramuri
Dispuse să sufere.
Vor vedea că trăsnetele se opresc,
Şi-aruncă jerbe de idei din crengile vreascuri.
Dar cum poti creşte fără a fi biciuit de viaţă?


Mi-am luat dreptul de a fi eu însumi,
Tălmăcind în toate limbile locul lui "nu ştiu unde".
Frunzele mă-nconjură, alergând alături.
Bobocii-mi cad, aurind calea către
Numai iubirea m-a-ndemnat să răscolesc
Locurile cu urma trecerii.
Fi-va vouă toate cele visate.
Bucuraţi-vă,
Căci bocceaua pribegiei
Se ţese tăcută în umbra voastră.

Cum poate cineva…

- Pheonix -

Mă-nalţ către trecutul ce încă n-a murit
Iar jarul îl adun din viitor
Căci te doream şi mă lăsam scrumit
Ştiind că-n vise o să mor.
Din joacă aripile îmi luai,
Pe rug lăsându-mă
Şi-apoi plângându-mă.

Adonis poa’să ardă, să scumească
Că-n lutul tău m-am îngropat,
Mi-e groapa forma şi lumină,
Şi-un strop din răsuflarea ta, am luat..
În trunchiu-ţi aripi largi am desenat
Şi astfel lumea în păduri am îngropat
C-aveam un vis:
Căderea în rugul - abis.

Pictează-mi aripile cu roşul flăcărilor,
Sau, după cum crezi.
Nu căuta să judeci încearcă să nu vezi.
Lumea priveşte scrumul,
Priveşte în zadar
Ea nu ştie să vadă.
Că viaţa ne închide c-o simplă acoladă.

Căut să-mi inchin sufletul, mistuindu-mă,
Privirilor tale, dăruindu-mă.
Dar uit că goliciunea şi lumina doare
Pentru a câte oară oare?
Numai cei proşti sunt puri
Căci ard fără temei
Laitmotivul lanţ
Te-nchide-n cercul ei.
De fiecare dată din lanţuri mă rupeam
Şi din vâltoarea morţii, scrumit, eu mă-nălţam.

Drum către moarte

- singuratate -

I-am privit ochii înlăcrimaţi
Şi-am întrebat:
Iubito, ce mi-ai oferit până acum?
Copii a căror viaţă am jucat-o la ruleta?
Priviri îmbătrânite-n neputinţă şi uitare?
Neamuri ce-şi ascundeau cu grijă sila?
Când streşinile picurau mâncare?
Vecini Augias ce-aşteaptă să le curăţ grajdul?
Şi terrabiţi obtuzi ce umplu hardul…

Rădăcinile se ascund tot mai adânc
Rătăcindu-se de trunchiul tot mai uscat
Iar seminţele uscate, necoapte,
Rătăceau cărări nenăscute.
Privesc în urmă la năvala nălucilor
Privesc înainte la goana umbrelor
Şi mă trezesc tot mai singur
Înconjurat de neundele nimănui.
Fi-va mie toată iertarea voastră
Şi toate nerostitele acuze.

Doar lupta

Toată viaţa m-am luptat să supravieţuiesc
Dar viaţa nu auzise de lupta mea,
Şi înca mai aşteaptă subvenţie
De la cancelaria viselor.
Aşa că am să ies puţin afară
Părăsind viaţa asta
Căci este dreptul meu
Să fiu cât de neobişnuit pot.
Şi astfel să pot spune:
Eu am făcut-o!

Percepţie

M-am trezit cu moartea-n pat.
De fapt nu mă trezisem, dar am simţit răsuflarea ei
Şi mâna care mă purta, arătându-mă.
Urcam scara lui Iacov, cărând un capăt al lumii
Ori poate numai păcatele ei,
Cert e că cerul se însenina în urma mea.
Ei şi? Mare scofala. Cui oare ii pasă de acest lucru?
În jur nu era nimeni să-mi ateste înalţarea.
Şi de fapt nici nu mă înălţam.
Mă iţisem doar cu puţin peste marginea cerului.
Iar scara era îngusta şi instabilă
De te şi miri cum de mă ţinea.
Cine m-a pus să mă înham la treaba asta?
Nimeni. O făceam aşa de-a proasta.
Sau poate ca era un dat
Indiferent la ceea ce era in jur.
Eu mă tot căţăram întrebându-mă cât o să mai ţină.
Şi jur-imprejur începeau să se strângă chipuri,
Şi toţi mă întrebau de ce vreau să mor,
De parcă eu hotărâsem acest lucru.
Dar în definitiv,
Ce este moartea?
Un capăt de drum pentru picioare-ostenite?
Ori poate haină luată de la garderobă după spectacol?
Sau poate ultimii stropi de ploaie ce ling obrajii cerului?
Oricum, nu mai are importanţă pentru că acum
Sunt cu ea şi ea este alături de mine.
Umăr lângă umâr, împărţind aşternutul
Sau poate că… deja copil fiind
Mă sufoc hăpăind eternităţi de la sânu-i cald.
Cald ca o eternitate din străfundul iadului,
Ce-şi cauta hornarul să-i cureţe
Coşurile.
Hm. Ciudate vise mai calcă omul la vreme de noapte.
Dar dacă n-a fost vis?
Poţi să-mi spui că doar erai lânga mine,
Aşteptând să vezi ce fac.
Urc? sau cobor?

Copacul care chema tunetul

Am scos mâna pe fereastră
Şi atingerea m-a înfiorat
Miroseam şi vedeam schimbare în jur.
O alta lume venea peste şi m-am hotărât:
Am ieşit să văd ce se întâmplă.
Am lăsat lumea mea, viaţa
Luând calea necunoscutului.
Timpul se rostogolea
Încercând să se ajungă.
Alergam alături,
Uitând să privesc,
Să ascult, să-nţeleg.
Alergam. Liber!
Până când, ostenit,
Am căzut.
Şi-am rămas
S-ascult liniştea,
În locul unde cerul s-a deschis
Şi stelele s-au rostogolit pe pământ.
Mi-am ridicat mâinile
Şi cerul mă trăgea mai aproape
Sprijinindu-se-n palmele mele.
Din tăriile albastre se rostogoleau
Căzând peste lume, tainele sale
Şoptite. Oftând adânc,
Îşi jelea singuratatea.
Iar lacrimile-i calde
Se prelingeau
Sărutand pământul,
Spălându-mi rădăcinile
Şi pierzandu-se în liniştea adâncului.
Oamenii care treceau, se opreau,
Priveau şi se-nfiorau:
Ce copac ciudat...

Contracţie

Am pierdut noţiunea timpului,
şarpe lunecându-mi printre vise
iar iubirea s-a contractat. Spasmotic.
Încerc să regăsesc timpul pierdut
Dar mă reduc la minute:
Preludiu la minut, iubire furată
Dragoste la minut ca meniul fast food
Mulţi “te iubesc” rătăciţi pe drumul vieţii
Şi-n acest timp, firescul moare.
Căci din păcate nu mai ştiu să am răbdare.
Câteodată, mă trezesc din somn şi mă intreb:
Ce oare face timpul asta de nu mai trece?
Sau poate că eu nu-l mai percep firesc?
ori poate că şi firescul se poartă nefiresc…

Discutând despre iubire

Cât de mult îţi iubeşti casa?
Ea e locul unde îmi adăpostesc visele
Când cresc prea mult şi nu mai au loc
În sufletul obosit şi secătuit.

Cât de mult îţi iubeşti curtea?
E locul copilăriei mele şi a viitorului
E umbra caiselor furate cu-n sărut
Şi locul unde-mi ascund singurătatea.

Cât de mult îţi iubeşti strada?
Ea e oaza mea de identitate,
Mă regăsesc în pietrele de caldarâm
Şi-n umbra copacilor trişti şi singuri.

Cât de mult îţi iubeşti oraşul?
Oraşul? Dar nu-l iubesc.
În el sunt mic, insignifiant, vremelnic
El nu-mi aparţine aşa cum eu îi aparţin
El se întinde, cotropindu-mi identitatea
Copilaria şi visele. Poate c-ar trebui să-l urăsc
Dar nu, îl ignor şi mă fac că nu îl văd.
Iar oamenii din jur, concetăţenii mei
Feţe, destine, obiceiuri, porniri
Sunt doar multă mizerie şi tristeţe.

Despre drumuri...

Din ţara în care fluturii mor,
Mă-ntorc fulguită lumină
Zdrobit şi plecat faptelor:
Alienarea creşte-n carnea mea,
Şi vremea-mi spune c-a rămas grea.
Mă mir că lupt frontal,
Ajutând la demolarea idolilor,
Cu toate că viteza este mai mare
Decât cea de înălţare,
Iar între ele
Mai mereu, un timp mort,
Încremenit între micime şi răutate.
Şi a fost ziua a opta
Când se surpă proptelele
Minciunii.

Testament - moştenire

Mă-ntreb ce mai rămâne
Atunci când voi pleca
Noianul de castelele
Surpat e-n urma mea.
Un val, o nouă viaţă
Adoarme pe nisip
Povestile-n uitare
Vâslesc, stol rătăcit.
Între polul iubirii
Şi cel al datoriei
Rămân doar
Ţipetele.
Versuri rănite.
Iubirile nopţilor noastre,
Revărsau darul
Limitelor
Împinse către absolut
Iubirii i-am dat formă, conţinut.

Frumoasa Doamnă, în egoismul ei
M-a luat departe, limpezind lumea
De temerile mele.

Altruismul perfect

Să te urăsc, să mă urăsc
Şi viaţa mea s-o dăruiesc.
Când viaţa mea valoare n-are
O părăsesc şi-o dăruiesc. Nu doare.

Tu nu poţi renunţa la viaţa ta
Şi-orice eveniment este zidit în ea
Trădarea e doar searbădă inedacvare.

Am gândit lucruri îngrozitoare
Păstrând căsătoria, model pentru copii
Când cresc şi zboară-n viaţă,
Chiar dacă-i mort modelul, continui să îl ţii.

Simţeam cum carnea-mi devenea eu însumi
Şi mă-nbrăca cu freamătul trăirii.
Degeaba îţi plăteşti greşeala de nu poţi învăţa din ea.
Era vorbirea nerostirii.

Eram dispersat rătăcind cărarea
Legat de tine, te-aud şi te simt
Spre tine-aş vrea să mă-îndrept, să tind.
Poţi ca să mă găseşti de vrei
Gravitând între tine şi lume
Chiar dacă stau la distanţă.
Urmărindu-te.
Bucurându-mă cu frumuseţea ta.
Iubirea-n sine va produce suferinţă
Căci nu pot pune stavilă iubirii.

Trăind alături de-al meu vis
Eu nu am dat ci am primit mai mult decât mi-aş fi permis.
Ridică-te, vorbeşte-mi moartea şi aruncă mă în nemurire.
Căci am murit şi-am renăscut să te trăiesc iubire.
Când ne-am îngemănat lacrimile trăindu-le-n sărut.
Am înţeles că, o zi dăruita este o zi câştigată.
Spune-mi dacă-s doar un gând periferic din viaţa ta.
Sau spune-mi de-s anexă la iubire.

Limbaj de dincolo de limbă, era vorbirea nerostirii.
M-ai invocat din întuneric când încă rătăceam,
Voiam ca să te porţi firesc chiar de-am intrat in trupul tau
Da. Iti simteam frustarea, neputinta, lipsa de experienta
Cât si dorinţa de-a intra in viata-n mod firesc.
Voiam ca sa te scot din minte, voiam în viaţa mea să te-mpletesc.