Marea Sargaselor

copilăria mi-a fost marcată

de povestea corăbiilor ce putrezeau printre sargase

fără a mai găsi puterea să evadeze

adie vântul

bate-n scocuri şi ferestre

ar vrea să intre sufletul să mi-l răsufle

privesc o frunză ce se lasă amăgită

să-nceapă dansul ultimului drum

oglinda derulează în tăcere

povestea, filmu-n care am jucat

cad riduri lăsând răni în coajă plânsă

iar anii ce în jgheaburi se topesc 

spală uitarea iernilor fetide

sunt prins în mreje, zbatere amorfă

cuvântul pâlpâie în candele crăpate

uitarea roade în carena putrezită

din lanţuri cresc himere hămesite

ce muşcă visul ce se oglindeşte-n mare

visam să evadez din laţul ce mă strânge

plutirea, zborul era tot ce îmi doream

eram o mare plină de regrete

sargasele din degete-mi creşteau

eram corabie şi mare eu eram

de ce-aş zbura dacă pot fi doar bun rămas?

violete albe cu parfum de moarte

culorile şi-au dat seama că totul e greşit pe lumea asta

aşa că s-au horât să-şi împartă ariile şi domeniile

şi din vorbă-n sfadă

albul şi negrul care nici măcar culori nu sunt

au ajuns să se bată pe Moarte

fiecare dorind să-i fie culoare preferată

dar Moartea în mărinimia ei

a spus că nu o deranjează nici o culoare sau nonculoare

aşa că fiecare poate să-i fie companion

cu condiţia să sângereze

iar chestia cu adevărat spectaculoasă

e că Moartea îşi are parfumierul ei personal

şi niciodată nu pleacă la întâlnire neparfumată

auzi iubire, a ce miros zilele mele?

a violete albe dragoste

omul obiect, omul pictat

poate fi atât persoană cât şi obiect

cu el poţi purta cuvintele de la mâna pân’la gură

poţi potrivi semnele zodiacului într-un puzzle spart

şi poţi să plângi toată noaptea lângă el fără să te jenezi

omul obiect este aracul ce te susţine când cazi

trebuie să fie un nume fără suflet

ce răspunde la aport

o carcasa fără conţinut

o urmă fără umbră

şi că să alunge tristeţea aerului

omul obiect poate fi pictat

într-o singură culoare sau într-un curcubeu rogvaiv

partea frumoasă este că poţi să-ţi lipeşti răsuflările şi amintirile

ca post-it-urile pe uşa frigiderului

pe care oricum le aduni la sfârşit de săptămână

şi le arunci fără să le mai citeşti

şi asemeni totemurilor

cu timpul

culorile iniţiale se pierd

sub straturile de adezivi emoţionali

punte

toţi visătorii au un Dumnezeu al lor

şi Lui mă spovedesc cu spuse şi nespuse

într-o realitate ostenită şi alienată

unde cuvântul moare plin de metastaze

mi-e trupul plin de semne vechi, uitate

de multe ori intraductibile

pe unde eşti copile?

aici sunt Tată şi-s gata de drum

văzut-am toate câte mi-au fost date

şi urmele mi s-au scrumit de-acum

mă-nchid într-un cuvânt ca-ntr-un mormânt

şi rugului îi las toată tăcerea mea

voi colinda tăriile ştergând colţuri de stele

cu praf de nefiinţă mă voi îmbracă

nespusele vor încolţi pe geamuri de uitare

şi visători vor zidi pod către cerul Tău

despre...

în fiecare dintre noi există-o limită şi-o doză de... ceva

eu am o doză de inconştienţă, tu ai o doză de neîncredere

eu am o doză de infantilism tu ai o doză de pragmatism

eu am o doză... tu ai o doză

şi între noi este o limită pe care nu reuşim să o trecem

cu toată iubirea ce inundă interstiţiile

omul ploaie, omul lacrimă

e-atâta secetă în mine că până şi uitarea s-a uscat în gard

pe când eram în lume duceam pe umeri norii

şi dimineţile ieşeau din mare să le zvânt

mi-s urmele mâncate de rugină

şi numele mi-e colb purtat de vânt

eram speranţă, eram desfătare

şi-n jgheaburi susuram a bogăţie

eram preaplinul verdelui de viaţă

şi numărăm în taină: una mie, una ţie

v-am învăţat ce-i plânsul fără teamă

spălând adânc de suflet înnorat

în lacrimă sculptam cuvântul fericire

şi-n plâns eu am murit şi-am înviat

acum pe-al veşniciei gard am putrezit uitând să lacrimă şi ploaie

ultima sonată

când valurile nopţii te cuprind

şi cerul curge-n picuri de iertare

sunt voci de treceri şi de nori

ce îţi aduc un strop de alinare

mai multe lumi înşelătoare

se luptă să îţi fure suferinţa

ai doar o viaţă, singura primită

şi-i bine în trăire să o cumpăneşti

auzi o notă de final

cortina e un val de ceaţă

mecanic pipăi cu piciorul

pragul uitării ce-i acum trecut

the magic nights

for the greatest moments you don't need the special powers

it's enough a bed and a way to meet your dream

you can fly as a bird, can swim as a fish

or just breath like a tree

the sad or weird part

is that rock has the memory of creation

and felt His breath and caress

my magic world

is hiding behind the words

which accompany my white nights

I am the vowel and consonant of his name

povestea unei lacrimi

apa mării e sărată şi cu ploaie se îmbată

odată scăpată din strânsura pleoapei

lacrima ştie că nu mai există cale de întoarcere

şi indiferent ce vise ar fi avut

ea trebuie să moară urmându-şi calea

cui te dai, cine te-a zămislit

pe rugul cărei dureri te dai ofrandă

şi multe aş vrea să o întreb

dar... în faţă nu mai am decât o dâră de sare

am săpat la fâşia ce despărţea sunetul de zgomot

şi fierul cădea rugină, lemnul cădea putregai, piatra cădea spulberată

şi unghiile cădeau dar dar sângele înmuia pământul

iar prăpastia se adâncea izolând toate zgomotele

şi am plâns cuvintele nespuse, şi trăirile neînsufleţite

copiii ce n-au mai apucat să gângurească

şi toate ploile secate, şi cerul

şi pământul

şi viaţa

şi moartea

am plâns totul până la primul pas

the door of no return

open your eyes let your mind free

and watch the sky

you will see the clouds

wandering slowly

to the end of blue

someday you will follow

same way, far away,

to the end of time

walks without fear

because the light path

knows what you need

chinuitor

bariere peste bariere

sociale, mintale, sexuale, dogmatice

ridicate pe temelia spaimelor noastre

și înălțate cu toate neputințele

găsite la îndemână

între mine și tine

este o distanță

atât de mare

încât

pasul

se întreabă

ce rost mai are

ne aruncam cuvintele

punți sonore peste tăceri adânci

pline de ochi voraci

uite drumul Raiului netezit și far’de spini

o dulce făgăduință sufletul să ți-l alini

drumul vieții-i plin de cioburi

de la vise năruite

și dorințele născânde

cad dorindu-se-împlinite

uitarea

sunt centrul acestei lumi, sunt gălbenușul lumii mele

și cresc hrănindu-mă din visele ce mă-înconjoară

ochii nu văd clar și nici măcar nu bănui ce ar putea fi dincolo

urechile captează totul prin filtru recluziunii

gura sărută zidul ce-mi răspunde cu buze umede

visele par a se termina

căci din străfunduri se ridică-încet amenințarea

mi-e foame și o lume-întreagă-aș devora

cuvintele nu țin de foame

și nici de sete

bat cu furie și tot mai amețit

urăsc această coajă, perete ce nu se desface

vreau aer și lumină

vreau viață, sunet vreau

și-n sfera de tăcere putere nu mai am

cine nu-și sparge găoacea nu contează la numărătoare

viața nu-și verifică niciodată rateurile

ea știe rostul pietrelor, a firelor de iarba și a cojilor

aplauzele s-au născut din dorința de a celebra

viața și pe câștigători

who cares

take a pencil and draw a line, this is your life
a simple line, without many intersection point, without curves
without infinite ends
or, if you want
you are a segment, between birth and death

the warm place where we rarely change messages
is not the friendship, it holds the daily life
with ours convenience and cowardice
shut up and swallow
stay in line and follow the one in front of you

on the conveyor called life
each segment has its own way
without intersections or friendship
condemned to solitude
without cross

când pleacă sufletul fără a spune unde

cu degetele răschirate

stârnește-n mine ultima suflare

voia să îmi privească moartea-n ochi

și i-am dat toată moartea mea s-o vadă

și-ar fi dorit o zbatere, un zbucium

să îi confirme zvâcnetul  din mușchi

i-am dat un leș pe care să-l atârne

în cuiul zilei care a trecut

departe, zarea unei alte lumi

m-așteaptă să-i trec pragul

înfipt în ochii lui albiți

îl las cu totul spaimei

vene înfundate

pădurea mea cu pleoapele căzute

își plânge dispărutele licoarne

sângele gonește-n cale purtând vise la grămadă

malurile răvășite nu mai pot s-arunce nadă

albe cozi lucind sporadic printre stropii de culoare

locurile greu accesibile sunt pline de leucocite înțepenite

viața se oprește-n loc, vasele cedează la rupere,

când culoarea semaforului se schimba

intrarea în tunel marchează moartea luminii

undeva, întunericul învâscoșat strivește

și nu se mai aud decât bătăi surde

sfărâmați blocada, deschideți porțile

visele se vor scurge drenând tot întunericul

călcat în picioare de herghelii de inorogi

curcubeul se încheagă lent pe marginea patului

pătând albul ostenit

fii veselă tristă țară

Ceaușescu e trecut

un Craciun cu-n glont in gat

bonus o suta de  lei

si ne-am crezut Dumnezei

Ceausescu e prezent

la Senat, in Parlament

eu sap, tu sapi, noi sapam

ei isi vad de contul lor

Ceausescu-i viitor

ceas cu limbile-n cuptor

voturi, urne si sicrie

vai de cel ce stie-a scrie

Ceausescu n-a murit

el din conturi a inflorit

sporii lui sunt peste tot

aer cu gust idiot

despre linii

împreună fiind suntem linii paralele

fiecare ducând către un infinit sau altul

aşteptând evenimentele ce ne împart ăn segmente

eu am mult mai puţine segmente decât tine

iar punctul de intersecţie

ce ne transformă din paralele

în linii ce îşi împart segmentele între

început şi sfârşit

cade aleatoriu, fără raţionament

suntem linii parelele

ce ne intersectăm sinusoidal

în funcţie de evenimentele sociale

ce coordonează segmentarea

mută şi anostă

locul în care

sufletul meu era pregatit

pentru toata aceasta lunga iarna

in care viscolirile imi plang pe umarul drept

iar amintirile pe cel stang

primaverile sunt clipe oarbe

ce bajbaie intre doua dimineti somnambule

fara sa lase verdele

sa musteasca-n boboci

imaginarium

locul in care nici moartea nu ajunge

sa-mi dea cu tifla

sau sa stea o eternitate pe prispa

impietrirea nu are radacini

nu are trecut

si nici macar viitor

e recele inchis intr-un prezent continuu

despre nebunie

toată lumea vorbește despre nebunie

fiecare în felul sau

pentru că-n fiecare se-ascunde un mic diavol

și un Dumnezeu

atunci când lumina nu mai țese ore

zilele-s fade, cenușii

iar oamenii se pierd în nebunii

depresii, angoase, furii

sunt tot atâtea mici nerozii

ne ascundem după degetul cel mic

dar ne e teama, nu recunoaștem nimic

nebunie înseamnă să nu-ți placă

nici răsăritul, nici apusul, nici floarea

nici ura nici iubirea

e doar moartea vie, amorțirea

și chiar dacă nimeni nu vrea să recunoască

adevărata nebunie ne scoate din casă

ea iți spune să iubești norii

să lași ura să-și toarcă fiorii

să iubești, să trăiești

să guști, să muști

să arăți că ești viu

și zilei să-i strigi în față

de ieri te știu

trăiește! viața-i adevărata nebunie

ce te alege-culege

cel mai bun dintr-o mie

misterul unei case nu sta în tencuială

ea doar ascunde înăuntrul de afară

hotul de cuvinte

numai cel ce nu-si vorbeste limba cade-n pacatul avaritiei

dulce ca mierea e trupul cuvantului

si plin de arome e cerul gurii

atunci cand gandurile se preling in vorbe

insiruite molcom in lungul serii

sunt multe cuvinte violate

si aruncate-n strada fara pic de aparare

iar mai nou, unora li se scot vocalele

pentru a le-nghesui in corsete stambe

si eu mai am caderi

ma trezesc cateodata in fata unui cuvant

ratacit de el si de lume

caruia nu-i mai stiu radacina si sensul

ca sa-i dau viata inapoi

il invit in casa, la masa si-i pregatesc haine noi

ii pregatesc baia rituala a botezului

si dex-ul se bucura de-ntoarcerea fiului ratacitor