Se afișează postările cu eticheta amintiri din casa mortii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta amintiri din casa mortii. Afișați toate postările

duminică, 22 aprilie 2018

la belle laide



ce frumoasă ești tu, mireasă a lumii
îmbrăcată în tainice nopți înstelate
de toți cântată dar de nimeni dorită
cât de frumoasă ești

tu ești împăcarea
tu ești răsăritul și-asfințitul
și până și soarele cu toată măreția lui
se strecoară în brațele tale

da. lumea te respinge. da. lumea te alungă,
chiar dacă o tu ierți, ea tot te vede hâdă
hai, prinde-mă de mână că noaptea stă să cadă
și din cereasca poartă doar stelele-or să vadă

joi, 25 ianuarie 2018

spălați pe creier



în sala de mese, oamenii ghemuiți deasupra farfuriilor așteaptă o minune
să vadă farfuriile pline  cu supă,
apoi pline cu tocăniță în care să în tingi cu pâine ca să aduni sosul
și la sfârșit o felie de chec și un pahar cu suc
dar nu,
astăzi, ca și ieri nu primesc decât două felii de pâine
moale, cleioasă,
numai bună să se strângă nod în gât, să sufoce
unora li se bulbucă ochii, dau din mâini
și apoi se liniștesc
nici nu e nevoie de gloanțe
e suficient un televizor și o sala de mese
dacă nu azi, sigur mâine urmezi tu
și chiar dacă refuzi să înghiți
sunt alții care îți îndeasă feliile pe gât
pentru asta sunt plătiți
să te ajute

să te apere de viață

spitalul de psihiatrie

(încercare, indignare, recul)

utopiile și distopiile se plimbă pe holuri târând după ele
legate în lanțuri de fum ibrice și ceainice grele
iar în culise samovarele albastre
își opăresc cu ceai picioarele din glastre

pentru o viață sănătoasă și fără sincope
avem tranchilizante și opioide
orele tandre preling sinusoide
și noaptea te-îmbracă-n cămașă de forță

avem de toate, chiar și vitamine
melcii-s chemați să-și bage antenele-n tine
ți-s palmele pline, imaginare pete
și tu le freci, să se ducă. le freci degeaba băiete

din vorbe calpe, din coji de sămânță și praf de stele
croim realități strâmbe și te zidim în ele
pân’la ţâţisoare, pân’ la buzişoare
cu lanterna-n ochi tu zici că soarele răsare

programul de vizite s-a încheiat
va rugăm să plecați ca să ne legăm pacienții de pat
o nouă zi, o nouă eră, din minți bolnave o nouă himeră

și-n somn letargic, păianjenul moarte, ne-îmbracă-ntr-o sferă 

marți, 31 octombrie 2017

instituţia sacrificiului



eu m-am sacrificat pentru binele vostru şopteşte clovnul, m-am chinuit să vă dau
râs, mult râs sănătos, râs până la lacrimi, râs
dar totul nu a fost decât până aici. am obosit să tot fiu sărac şi prost şi ignorat
masca mea nu mai ajută nimănui. copii nu au învăţat râsul liber
iar adulţii îşi impun să-l uite. numai câte un bătrân ros de demenţă
mai râde în hohote când vede medicamentele
de azi înainte, eu voi fi cel care râde: de viaţă, de moarte, de lacrimi
de prostie, de îngâmfarea voastră cea de toate zilele
şi de spaimele voastre inutile.
oameni buni poate nu ştiţi dar încă se moare.
numai Dumnezeu stăpâneşte eternitatea
dar cred că se plictiseşte acolo sus în ceruri
şi din când în când
mai coboară cât să moară ca tot omul
răpus de atâta veşnicie
să nu vă miraţi
dacă mă veţi vedea murind
oricum râsul a ajuns desuet şi inutil

la bună tristeţe

marți, 25 iulie 2017

şi vorba se sleia pe buze



o să mori. mi-a zis rânjind
ştiu. nu-i o noutate. toată lumea moare.
o să mori, căci am văzut moartea scuipandu-ţi în gură
am înghiţit în sec, oare chiar mă scuipase?
mi-a citit gândurile cred, că a spus
da măi, a trecut pe lângă tine şi a scuipat
omul nu vede şi nu simte
dar încet-încet îi pier cuvintele
gustul I se duce pe apa sâmbetei
răsuflarea i se schimbă
şi omul doarme mai mult şi mai adânc
ca atunci când trece vadul
abia când începe să se răcească bagă de seamă
că nu-i mai pasă de cei din jur
şi nici de el
da o să vezi tu…

acelaşi aer, aceeaşi lumină doar că…
tăcerea, tăcerea parcă e alta
şi cuvintele
mai puţine… mai seci
mai grele
ca o coajă de herpes

pe care nu te înduri să o smulgi

sâmbătă, 1 iulie 2017

scăldătoarea îngerilor



undeva, în adâncul sufletului e o mare de lacrimi
în care opărim şi jumulim aripile îngerilor căzuţi pe câmpul de luptă.
căci toate spaimele nostre înrolate în oastea nefăcutelor
muscă din carnea lor
o să spuneţi că e dureros. ştiu,
dar un înger căzut e sortit pieirii
aşa că dacă le opărim şi jumulim aripile
le putem da drumul în lume
şi ei devin oameni
până la o nouă absolvire a şcolii de îngeri
e drept că nu toţi ajung să dea examenul de maturitate
şi din cauza asta vedem oameni pe stradă
cu spaima nerostitelor întipărită
şi un nelămurit dor de zbor
tânjind după ceruri

şi iubire

marți, 30 mai 2017

toată lumea


când mi-ai spus că tu vei fi cu totul altfel nu am crezut
dar zilele se străduie să îmi arate că este exact aşa
toată lumea are ceva de spus despre x subiect numai tu nu
tu ai altceva de comentat. pentru tine dragostea e altceva
nu ceea ce ştie şi vede toată lumea la televizor
şi când toată lumea fuge din calea ei, tu te apleci
şi-i întinzi o mâna spunând, hai Moarte cu mine
lumea visează mulţimi euforice, festivaluri şi şampanie
pe când tu te retragi în grota tăcerilor şi uiţi până şi semnele
iubiţi-mă aşa cum sunt strigi, dar lumea nu te aude
se îmbulzeşte, călcându-te în picioare
uitând că de fapt veniseră să te vadă, să te  asculte
tu care te-ai oferit pâine şi vin pe masa lor

eu nu scriu pentru toată lumea, scriu  doar pentru mine
pentru că lumea asta toată din care fac parte
şi le-a trăit pe toate în felul ei, nici nu m-a invitat, nici nu m-a uitat
a fost doar prea prinsă ca să îşi mai aducă aminte de mine

joi, 4 mai 2017

zilele Armaggedonului



„Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni”

de cele mai multe ori, omul ajuns la limită a cerut ajutorul
sperând că totul se va rezolva de la sine
şi în deruta lui, omul privea de sus, aşteptând ca cineva să vină
şi să curăţe grajdurile de rugina şi  mizeria vieţii

de fiecare dată când maşina pleca la vale fără frâna trasă
omul aştepta o buturugă cât de mică să facă ordine şi să oprească debandada
rugându-se cu sufletul la gură pentru liniştea sa sterilă
fără a ţine cont de întregul din care este parte

am obosit. nimic nu-şi mai găseşte locul şi rostul
nici eu parte şi nici întregul ce mă cupinde
suntem două mulţimi vide,
fără puncte de tangenţă sau de intersecţie

se pare că nici legea şi nici timpurile nu ne mai cuprind
şi mă întreb cine va mai răspunde la apelul de seară
după ce şi ultimul telefon va muri?



iată că fiara Iadului se plimbă printre noi în hainele unui om de rând...

marți, 25 aprilie 2017

singuri ne naştem


fericiţi cei ce vin împreună pe calea vieţii căci viaţa nu-i va despărţi
sau chiar dacă o va face, nu va reuşi pentru mult timp
sau poate că asta nu e decât o poveste
în care vrem să credem

sare de Himalaia, Macron bonsoir, hoţi de buna credinţă, apocalipsă

în gări, pe peroane oamenii urmăresc trenurile care-i poartă către alte euri
cări oricat ar părea de nebunesc, oamenii nu părăsesc peronul vieţii
decât la ultima staţie, acolo unde îţi laşi amintirile la bagaje
şi te sui în ultima răsuflare cu regret

ninsoare, soare, ploaie, ce urmează oare să ne cadă din ceruri grămadă?

atâta timp cât Pământul e o tipsie de aur dusă-n spate de cine mai poate
să nu te mire că odată ajunsă la margine, apa se trage înapoi
născând feeria mareelor, magia fluxului şi refluxului
ca să nu-l determine pe Atlas să-şi cureţe petele de igrasie

undeva, în urmă, cineva flutură o batistă
dacă n-ar fi ploaia lacrimilor poate că aş reuşi să-i desluşesc faţa
dar ultima răsuflare pleacă gâfâind trăgând garnitura unor ipotetice regrete
măcar dacă mi-ar fi strâns mâna şi mie cineva când sar în vagon


oricum nu mai contează pentru că tot singur plec

joi, 16 martie 2017

gândaci de bucătărie

sunt momente când nu aştepţi decât o clipă de neatenţie
pentru a sonda adâncurile atât de primejdioase
ale singurătăţii.

cine are urechi de auzit se afundă în crângul mut al cuvintelor
pentru a culege umbrele tăcerii
despuiate şi repudiate.

frica poate eroda orizontul aducându-l la nivelul tumulilor
dar sămânţa curiozităţii naşte fire noi
atât în locuri umbrite cât şi pe pustie.

zilele se strecoară în adâncul inimii depunându-şi orele
tot ceea ce părea curat se umple de secunde mişunând
înnegrind aşteptările cu resturile speranţelor.

gândurile se caţără în căutarea cuvintelor pentru a le aduce la suprafaţă
multe mor înainte de a vedea măcar o litera
iertată fie-le lor neputinţa

dar

sunt şi gânduri care mă poleiesc
înzăuându-mă cu armura îndoielilor
alungând visele dincolo de marginea nopţii.

strânge-mă în braţe Doamnă
alungă norii singurătăţii
şi lasă soarele să ne lămurească drumul ...

duminică, 18 decembrie 2016

hai omule sa mergem



m-am intalnit cu moartea la un colt de viata mai pustiu
isi ungea ochii sa nu lacrimeze si-si facea cate un benghi pe fiecare obraz
ca se tot luau de fiecare data dupa scuipatura

as fi vrut s-o intreb daca are dezlegare
dar cine putea s-o verifice si sa-i ceara lista
atata timp cat ea era stapana pe foarfece

lasa-ma ca sa ma gat si cu lumea sa ma-mpac
mai copile tu om rau nu trage de timpul tau ca te las in lumea rea
ti-oi sterge cararile si ti-oi uita zilele

ti-as mai lua vreo doua zile sa-mi fie bine si mie
eu ti-as da si doua sute ca-ti sunt nopti grele si slute
dar te scap de chin si jale care creste-n a ta cale

Doamna cu ce ti-am gresit de mi-i drumul la sfarsit
zau ca nu imi esti gresit dar de soarta urgisit
si-oi umbla din viata-n viata cautandu-te la fata

de tine nimeni n-a plange, milele nu te-or ajunge
moartea-ti e de ajutor, sa te stergi din amintiri si-alte crunte amagiri
sa-ti stergi urme, sa stergi nume, ca n-ai fost iubit pe lume

pana lumea s-o sfarsi, impreuna tot om fi
eu iertarea tu iubirea

sa ne tinem pomenirea

luni, 24 octombrie 2016

n-am timp



da, din ce in ce mai multa lume se vaita si incepe sa recunoasca

erau vremuri frumoase cand ma pierdeam pe culoarele bibliotecilor
printre rafturi grele ca livezile rasufland greoi in toamna tarzie
pasi impiedicati, amintiri rascolite si mulre regrete aburind lentilele
baia de cuvinte, a ramas undeva intre coperti macinate de dor

cand suiai intr-un tramvai sau intr-un autobuz la vreme de schimb de tura
simteai cum aerul iese din incinta pentru a face loc temerilor, gandurilor, intrebarilor
si nici sudoarea nu indraznea sa-si faca loc catre suprafata, ascunzandu-se
intr-o idee...baia de multime te purta de la agonie la extaz in functie de pozitia sociala

Moromete isi petrecea timpui in poiana lui Iocan pentru ca era un loc proprice
cu timpul, poienile au fost rationalizate si transformate in solarii
sau care era mai pricopsita lua in spate un bloc scorojit cu veceul in fundul curtii
iar baia de idei s-a transformat intr-o modalitate de a spiona ce este in sufletul celuilalt

dusurile scotiene au aparut ca o necesitate de a economisi energia
asemeni organismului ce prefera perioada hibernala a somnului prelungit
undeva in adancurile constiintei se da o lupta intre dorinta de a simti imbratisarea apei
si nevoia de a economisi putina energie, asa ca baia simpla devine vis si speranta

de ce tot acest slalom printre cuvinte?
pentru ca nu mai am timp nici de mine, nici de voi si nici de cuvintele ce asteapta afara
noaptea mintii aduce cu ea exodul, abandonul si incrancenarea

frunzele isi cauta locul de compost, radacinile se trag de par si fac poteca prin cer

miercuri, 22 iunie 2016

condiţie sine qua non



inspiri o dată, trăieşti, expiri o dată
cam aşa s-ar traduce viaţa în termeni minimalişti
pentru că fără aer nu există raţiunea de a fi

liniştea naşte din interior
ca o mare fără lună
păstrând limitele impuse

pacea nu se impune
ea creşte la umbra bucuriei de a trăi
şi te urmează întreaga eternitate

minimalismul e o idee în vogă
asemeni formelor fără fond
atâta timp cât e politică de stat

singurul lucru ce nu se supune minimalismului
este iubirea

şi cine se alungă se descoperă

vineri, 29 aprilie 2016

Eli, Eli, Lama Sabactani ...


Eu nu te-am părăsit copile,
dar omenescul urcă spaime-n tine
cuvântul nu mai face faţă
nu poate lanţul ce te ţine să-l sfărâme

sunt fiul ploii, toate lacrimile mele
voit-au ca să spele colbul strâns
şi celor ce-n uitare-şi pun speranţa
să le arăt poteca ce le-a fost făgăduită

nu omenescul s-a lipit trăgându-mă în jos
e greu să te opui cuvântului simbol
iubirii eu m-am dăruit şi-am dăruit iubire
să vindec haosul din suflet ostenit


veni-va timpul când vor….înţelege

duminică, 20 martie 2016

când ziua începe ca o mare lehamite



s-a ridicat dintre gunoaie ameninţând cerul
cu braţul său descărnat şi mi-a şoptit
ai grijă. viaţa asta e o târfă. dar e superbă, e specială
de câte ori m-a prins, m-a stors ca pe-o lămâie şi m-a aruncat în şant
iar eu trebuia sâ fiu fericit că m-a avut, că m-a zdobit
că m-a supt, lăsănd în pahar doar cuburile
am vrut să-mi zbor creierii
să m-arunc în ape adânci, dar mă găsea
de fiecare data ajungea la timp
âmi trăgea doua palme
după care se lipea de mine
cerându-şi iertare
şi o iertam şi mă iertam
şi viaţa pleca fără să mai privească-n urmă
ştiind cş nu voi fugi din lesă
poate că nu-i prea târziu pentru tine
dăi una-n bot şi pleacă
nu te uita nici măcar o clipă în urmă
las-o sa schelălăie

să simtă şi ea ce-nseamnă abandonul

luni, 14 decembrie 2015

am obosit



am obosit să pun ceasul să sune în dimineţi fără răsărit
când ziua se întreabă ce rost mai are să apară
şi sufletele se trag în uitare de melc iarna

am obosit să strâng frunzele moarte
din toţi copacii imaginari
ce se ivesc din ceaţa spereanţelor deşarte

am obosit să tot dau la o parte zăpada care nu mai cade
ci ne tot ia prin surprindere viscolind tăceri
adunate-n suflete speriate

am obosit să respir, aerul cade cu fulgi mari de tăcere
astupând toate urmele trecerii inutile
cine mai are nevoie de umbre?


duminică, 11 octombrie 2015

ce este mai uşor: să iubeşti sau să urăşti?



când m-am născut eu intram într-o lume nouă iar tu rămânei acolo, undeva
agăţată între o spaimă şi un ţipăt
la un deget distanţă
de câteva ori te-am simţit cum dai târcoale
ţi-am ghicit mirosul greu
mirosul depărtării
dar de văzut nu te-am văzut
nu-ţi venise timpul
din ce în ce mai des mi te închipui
cum mă iei în braţe şi mă legeni ogoindu-mi temerile
şi ca să-mi treacă începem să ne numărăm
una mie, una ţie, una lu´ popa Ilie
an-tan-tiri-mogo-dan
cerne Doamne ploile ca să-mi spele urmele
şi lasă uitările ca să-mi şteargă numele

undeva într-un mâine tremurat
îţi văd zâmbetul calin ascuns în umbra marilor porţi
şi parcă te-aud şoptind:
e ceva vreme de când nu ne-am văzut...


joi, 24 septembrie 2015

risipă



pierdut copilărie, mă declar nul

miopia nu e o scuză dar e tot un fel de a închide ochii
atunci când sirenele te silesc să-ţi astupi urechile
legându-te de catargul spaimelor
ţipându-ţi tăcerile pe la colţurile nopţii

copilul ştie că dacă închide ochii balaurii şi vrăjitoarele
se topesc şi se amestecă cu întunericul ce se ascunde sub pat
departe de mâinile pline de unghii înfipte-n carne
şi de gâtuirea urletului ce-l adoarme

dar eu, eu cel ce s-a pierdut pe sine
eu de cine să mă apăr când nici măcar întunericul nu mai curge
dintr-o parte a fricii în cealaltă parte departe
acolo unde nici eu nu mă mai ajung

degetele scurtcircuitează devenirea
limba se înalţă până-n ceruri descoperindu-şi aripile
în timp ce negura coboară inexorabil
cariindu-mi temeliile


gol am intrat în viaţă şi tot aşa voi ieşi din ea 

marți, 22 septembrie 2015

datura

trompetele îngerilor vestesc căderea întunericului

şi-acesta cade, fulg după fulg, bulgăre după bulgăre, troian după troian
acolo sus toată lumea profită de fuga soarelui răsare spre soare apune, e un dat
dar asta nu înseamna că moartea poate să calce în străchini
când vrea ea

poate că mintea mea nu a urcat prea sus pe scara evoluţiei
din lipsă de timp sau din lipsă de trepte
cumva mă bucur că a rămas
împărtăşim împreună

cerul dă vina pe pământ şi pământul înfierează cerul blestemat
dar indiferent cine răspunde, ceaţa cuprinde totul
topind verdele copacilor într-o masă amorfă
mâzgă cu iz de rigor mortis


tablou cu un mâine static: moarte zăcând prin rigole

joi, 17 septembrie 2015

când viitorul se încheagă greu


sunt momente când oboseala iese la treierat
eu cad printre gloanţe de suspiciune
cu un nod şerpuitor în gât
astăzi cine urmează?
care vis se destramă?
zodiacul se simte depăşit fizic şi zilnic
pasienţa e la morgă fără etichetă
viziunea motivaţională caută disperată o doză
şi nici feng-shui-ul nu-i în toate apele lui
păcat că oracolele sibilinice şi-au luat lumea-n cap
şi-au plecat care încotro desperecheate

cineva se joacă cu mâinele meu
un joc început încă de ieri
şi care poate se va termina astăzi

sau poate că nu