Postări
am obosit să pun ceasul să sune în dimineţi fără răsărit
când ziua se întreabă ce rost mai are să apară
şi sufletele se trag în uitare de melc iarna
am obosit să strâng frunzele moarte
din toţi copacii imaginari
ce se ivesc din ceaţa spereanţelor deşarte
am obosit să tot dau la o parte zăpada care nu mai cade
ci ne tot ia prin surprindere viscolind tăceri
adunate-n suflete speriate
am obosit să respir, aerul cade cu fulgi mari de tăcere
astupând toate urmele trecerii inutile
cine mai are nevoie de umbre?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu