de unde vin ploile?

Dumnezeu știa că vor fi oameni care nu vor avea prea multe

și atunci a plămădit cuvintele și le-a oferit primei perechi

mai aproape de buzele femeii și de urechea bărbatului

stabilind prima punte de legătură dintre cele două creații

viața a demonstrat că atunci când tăcerea se întinde acoperind lumea

aburul cuvintelor se ridică la ceruri condensând lacrimi 

dulci ca iubirea, fericirea și bunătatea

dar pentru că cerurile sunt pline de răni 

lacrimile strânse mănunchiuri de nori

se preling spălând aerul pană la fibră

și toată mizeria curge la pământ

formând cuvinte, fraze și chiar blesteme fără descântec

ce se lipesc de haine, intră-n căptușeală și inundă porii deschiși

ajungând la sufletului omului, la mintea piezișă ce tresare speriată

șoptind… parcă am simțit amintirile zbătându-se printre lacune

sau poate doar mi s-a părut…

cuvintele în fluiditatea lor, trec de la stadiul de punte la cel de armă

săgeți împrăștiate în lume ce rănesc fără să urmărească o țintă precisă

pietre ce vor lapida imaginea Ziditorului turnată în carne

vara mea necunoscută

moartea vine cu gust de iarbă năpârlită la soare
make-up transparent de nor cumulus
și transpirație ușoară de tei
punctând momentul înserării

viața câștigă în fiecare an
turneul de grand slam
până când, inevitabil
pierde…

suferind de înjumătățită,
luna se cațără până-n vârful bradului
se oglindește în fereastră
clătindu-se în răsuflarea ultimă

un om, o mască

dimineața înseamnă pentru el o muncă în plus

răscoleşte prin toate ungherele ca să-şi aleagă masca

nu poate ieşi din spaimele sale fără mască

nimeni şi nimic nu l-ar convinge

de contrariul acestei

realităţi :

azi un zâmbet

mâine o cută între sprincene

poimâine o întrebare mută

şi fiecare zi se lipeşte

de faţa lui

astupând furia ce mocneşte

lavă mistuind cămara sufletului

invizibil, inodor, fără gust…

până când… goliciunea lui nu mai stârneşte nici o reacţie

Doamne ştiu că nimeni nu mă mai vrea

dar încă nu sunt pregătit să mă dau ţie

mai lasă-mă să mă dau oamenilor

îmi plac mângâierile ochilor

îmi plac tăcerile lor

ştiu că al Tău fiind îmi vei da totul

dar totul acesta e prea mult pentru mine

pentru sărăcia în care am trăit

şi pentru toate minciunile pe care le-am primit

Doamne,

sunt ploi care udă grădina ţinând-o în viaţă

soarele îşi revarsă lumina

bucurându-se de fecioria florilor

dar cine îngrijeşte oare de grădina sufletului ?

multe zâmbete se ofilesc şi mor

rănind buze şi suflete

cu aripă grea

de lacrimi

foşnetul lor sună a hârtie arsă

a gunoaie plimbate

a rigolă

şi a abandon

şi cu toate acestea

în această grădină pustie

aş vrea să-mi găsesc odihna

care...doare

un popor nu se naste din bagheta unui magician

si nici nu dispare dintr-o trasatura de condei

un popor isi duce crucea

cu demnitate si maturitate

indiferent de cate ocari si scuipari

primeste de la vecini

sau de la venetici

pe care tot el ca popor

in marinimia si uitarea sa

i-a luat in brate

si i-a crescut

un popor iarta

dar nu uita

un popor accepta

dar nu se supune

un popor dojeneste

dar nu umileste

fericiti cei ce n-au uitat

ca sunt parte din intrg

si nu mai presus de el

uitati si ignorati

cei ce s-au sumetit

peste puterile lor

iar noi

in tot si-n toate

sa nu ne uitam radacinile

dar nici ramurile noi

si mugurii

sa nu ne fie rusine sau teama

sa ne asumam trecutul

cu bune si cu rele

asa sa ne ajute Dumnezeu

amin.

noaptea în care morţii vorbesc

să nu uiţi mamă să pui apă la flori ca şi lor le-o fi sete

luna-i trasă prin inel dar n-am deget pentru el

ca inima-i de rotundă dar viaţa n-o mai inundă

s-a oprit şi mi-a vorbit

pe marginea patului descântându-mă şoptit:

nu te teme de-a mea noapte că lumina o desparte

de-altele neluminate pe care le-alungă-n moarte

eu cu tine, tu cu mine

lumina-vom mult şi bine

peste suflete tăcute, peste vorbe neştiute

peste cuget, peste vise, peste vorbele promise

peste cele nevăzute ţesând lacrimile mute

mă ia-n braţe, mă alină

toate tainele-mi suspină

pleoapele-mi cad falduri grele

despărţind lumea cu ele

ziua în care am văzut balena

se strecura înghiţind toate urmele nopţii,

lăsând în urmă un vaiet lung

ca o sirenă de ceaţă…

destrămare

pe unde am trecut eu nici moartea nu creşte

pare a şopti cuvântul… primul rostit

din îndelungata istorie

cunoscută…

cerurile se schimbă după mersul norilor

pământurile se schimbă după mersul oamenilor

mările îşi schimbă şi ele plajele

după cum mor sau învie râurile

singurele lucruri statornice sunt frunzele

ele poartă pe râd,

filigranul viului şi morţii

alternând cu candidă nepăsare

ţeserea şi destrămarea luminii

eu, necunoscută frunză

din lungul şir al numerelor naturale

nu voi rupe lanţul nerostitelor cuvinte

ce ascund vederii marea poartă a trecerii

constatare

poezia a murit

incolacita covrig

la mine-n prag

era pe seara

si de atunci

abia daca se mai leaga

vers stingher de rima proasta

poate ca nici cuvintele

nu mai suporta apasarea

golului dintre buze

ce nu pare a fi mirare

ci doar

un mare gol

poate inestetic

dar cat de semnificativ

in rotunjimea lui

adio rime uitate

adio versuri uscate

adio cuvinte moarte

drumurile ni se despart

pana la o noua

posibila intersectie

uşa cine mi-o deschide?

în colţul camerei o uşă-nchisă

şi camera se-ascunde-n colţ de casă

la colţ de stradă-i casa ce se întreabă

dacă mai e de stat sau dacă pleacă

la colţul străzii care dă pe-afară

e un copac scheletic  plin de ciori

indiferent de timp ele-s pe sfadă

că însăşi iarna pare scoasă din răbdări

luna s-a-năţat la ceruri

îmbrăcată-n clar de stele

lângă ea pitică, albă

rătăcită, parcă-i ruptă,

din şiragul de mărgele

numără să-şi treacă timpul

câte-n stele căzătoare

cine oare-o să mai moară?

se întreabă-n cercuri luna

nu ştiu îi răspunse alene

că nu-s stea, sunt o planetă

când dragostea e rug şi amăgire

cuvintele sunt vreascuri umede ce fumegă în van

terapie de grup

eu îţi arăt tăcerile mele

tu priveşti neîncrezătoare şi pipăi

tăceri ca oricare altele

eu îţi arăt cuvintele mele

tu le iei şi le desfaci

căutând nici tu nu şti prea bine ce

eu îţi ofer poveştile mele

migrena pune stăpânire pe o tăcere şi-un cuvânt

izolându-le de restul poveştii

ajungem şi la patul pe care se lăfăie moartea mea

cerul se abureşte puţin pe partea stângă

dar fără blocări de venă sau aortă

doar canalul lacrimal

şi deschiderea arcului ştiu povestea

săgetării

sunt locuri şi sunt timpuri

ai tras giulgiul nopţii peste rotundul luminii

faţa ta s-a şters din colţul ferestrei

şi numai răsuflarea-ţi uşoară

mai lasă umbre pe opalul visului amorf

braţele tale sparg tăcerea secundei

şi cât de mult îmi doream s-o aud ticăind

să-i simt seva trecând prin iluzia

rădăcinilor însetate

poate că deşertul ucide viaţa

dar speranţa ştie să aştepte, germene-ngropat,

dansul ploii ce pătrunde ritmul

trezindu-mă la viaţă

degetele mele calcă apa

miraj impertinent trăgând năvodul îndoielilor

şi cred că nici soarele nu mai ştie

de ce te-am alungat din noapte

dreptul la viata

ziua cand soarele s-a aruncat in mare

si noaptea a acoperit tot cerul a venit

stelele tac nici sa rasufle nu mai au curaj

iar nevisatele asteapta in coconi de timp

o alta noapte cand lumina se va naste

nimeni nu-mi poate lua calea viselor

e scrisa-n carne dar carnea nu poate

si nu vrea sa scape din capcana viselor

sunt sarpele care-si inghite coada...

iar eu spun...

eseu despre rostire

fericit cel ce ştie a mânui cuvintele

alunecând printre realităţi dureroase

căci mulţimea se va-ndrepta

vrăjită

către alte forme

cu sau fără conţinuturi asemenea

iar făuritorul

va putea şopti

ascunzându-şi aripile

priviţi! am mâini!

ridicând privirea fără degete

neȋmpiedicând rostogolirea intrebării

ce-nseamnă mâini?

timpul ȋşi deschide petalele

ȋnflorind vrerea

şi cuvintele se vor ridica

lepădându-şi moartea

săpând fântini ce-or zămisli viaţă

cuvintele mele există

rănile dispar

ȋmbrăcând armura

sunt

pentru asta mă aflu aici...

acum şi-aici

"raiul în dreapta, iadul în stînga şi ȋngerul morţii în spate"

cine nu cântăreşte bine ȋnţelepciunea

pierde talerele balanţei

aruncatu-m-ai ȋn viaţă

punte-ngustă

făr de capete şi fără de scăpare

limpezind când şi când

cerurile

poleind ȋntunericul spaimelor

cu acele miriadelor

ȋn faţă se-ngrămădesc visele

ȋn spate spulberate-s toate amintirile

amăgiri trăgându-mă-n abis

şi speranţe proptindu-mi piciorul nesigur

drumul meu nu se termină

pentru că visele

trec din carne-n carne,

plămădind noul

zi ce urmează nopţii

paşi ce continuă urmele mele

şi toţi vor afla că eternitatea

a căzut pradă

zămislirii

ȋncă un pas…

să trăieşti dureros ascultând lumina

cum pătrunde-n suflet

scrijelind retina

despre frică, cu dragoste

adu-ţi aminte că eşti născut din frica de neant
şi numai speranţa a pus umărul aruncându-te-n viaţă
vezi cât de mult contează un strop de frică
ȋn oceanul nebuniei generale
eu ştiu că-s numai frică
şi mai ştiu ca ea ȋmi e aproape
legănându-mă, alinându-mă, gonind toate tăcerile
ea singură aleargă scoţându-mă la liman
şi tot ea va pustii totul,
apărându-mă

de undeva, din spate, coboară vijelios
ca o avalanşă
moartea
da.
pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic
nici măcar uitarea
doar eu,
amintind

poate că nu e prea târziu să-ţi spun
nimeni n-o poate opri
şi ȋn urmă vin
şi rămîn

de ce plângi?

iarna pe pistă

gândurile ning viscolit

şi nici un poem nu vrea să ne troienească

de parcă toate cuvintele se resping electrostatic

moartea e un terminal abandonat

iar viaţa e plină de evenimente portal

ȋn care ne aşteptăm check-in-ul

ȋntre două zboruri de zi şi o forfotă pestriţă

se interpune câte o aşteptare

şi fără să vrei, ajungi prin preajmă

terminal abandonat

fără pasageri aşteptând

ȋn faţa porţii de-mbarcare

ciudat e că nimeni nu se mai ȋntoarce

să fluture batista sau să trimită un surâs

printre buzele ȋnţepenite de sete

setea de viaţă nu urlă ȋmpingându-te

către automatul de apă

şi descoperi că ţâşnitoarele s-au defectat

ȋn plină ceaţă, şal petrecut pe după umeri

se ascund luminile stinse şi tăcerea

ultimului terminal ȋn viaţă…

aruncătorul de cuţite

am fost luat de pe stradă şi numit asistent şef

peste toate erorile şi temerile

viaţa, cel mai bun aruncător de cuţite

se pregătea pentru o nouă stagiune

iar eu sunt alesul

fiecărei zile

fiecărei morţi

trecând toate pragurile

şi catapestemele

mă preling pe umbra

fiecărei nopţi

cuţite la dreapta

cuţite la stânga

cuţite în faţă

din sus şi din jos

cuţit ce pătrunde

prin carne şi os

cu fiece moarte, cu fiece zi

sunt doar stagiune

tristeţe, făclii

toaca

pe când eram lemn trăitor printre uscături

legănându-mi amintirea adânc înfipt, solidar cu pământul

adăpându-mi uitarea la ploile alungate dintre nouri

şi-aruncându-mi visarea către ceruri

cu toate crengile,

cu toate frunzele, dăruindu-mă

„cine ştie să asculte

învăţa-va lucruri multe

bate inima în mine

alungându-mi spaimele

cernând întrebările

alungând uitările”

trimite Doamne pe lume meşterul cu gânduri bune

trupul să mi-l spintece să revărs în cântece

viaţa să mi-o geluiască

să m-anine în uitare

că uitarea nu mai doare

şi dă-mi Doamne liniştea dar nu mă-ngropa în ea

tabelul periodic al elementelor

dumneata eşti prea toxic ca să-ţi afli locul printre noi

masa atomică este variabilă în funcţie de emoţia declanşată

nu eşti compatibil nici cu metalele

şi remarc surprins că aurul, argintul, platina nu se pot alia cu tine

fug precum mercur cu tolba seacă, fără nici o ştire

te-ai putea apropia de teluric

dar cu un consum

inutil de scump

nicio combinatie nu-ţi prieşte

şi nici de schimb emoţional nu poate fi vorba

pentru ca orice contact aduce cu sine secătuirea celuilalt

şi dacă stau şi mă gândesc,  nici nu poţi fi descris

sau încadrat într-o coloană

pe bază de proprietăţi identice

lantanidele te elimină pentru că lentoarea ta iese la iveală

iar activismul tău se reduce la a deschide gura

fără a enunţa nici o lege

tombe la neige

uneori  viaţa se-ndepărtează de tine până când liniile se estompează

alteori se-apropie atât de mult încât simţi că te afunzi în detaliu

ciudat mod de a ne capta atenţia foloseşte viaţa asta

pentru a ne ţintui în fotoliul său

teatru al umbrelor, scena eternelor tânguiri

golul cuvintelor caută să exprime cât mai mult

dărâmând zidurile misterelor de nepătruns

dar ce pot face umbrele?

jurăminte-nflăcărate dansează maiestuos

ninge cu mulţimi de „te iubesc” năvalnice sau şoptite

dar numai adâncimile în care înfloresc nuferii nerostitelor cuvinte

pot să îngroape spaimele cernite

în teatrul umbrelor lumina e bolnavă,

conturul cuvintelor dispare

şi-n golul rămas

înfloreşte visul unui zâmbet

oraşul interior

mi se spunea devoratorul de cărţi

pentru că nu aveam nici o preferinţă şi totul mi se părea comestibil

silabe, cuvinte, fraze intrau de-a valma fără număr de ordine

dar de la un timp am simţit că am rămas greu

aşa cum numai şarpele boua cred că mai simte înţepenit în mijlocul drumului

înăuntrul meu, cărţile îşi ridicau case, cartiere, ziduri de apărare

erau şi câteva catedrale printre palate rătăcitoare

prin colţuri zăceau câteva spaţioporturi

aveam porturi şi aeroporturi

lumea era într-o continuă mişcare

insulele pluteau în derivă cu sau fără elice

printre limburi şi sargase

cărţi uitate, file roase

schimburi având la bază margele se sticlă

cărări galbene, vrăjitoare

magicieni ambasadori sau cumpliţi politicieni

trupul meu, inutilă cupolă opacă

se desface încet ca un puzzle indecent

biruit, căsăpit şi căzut sub domnia colosului cu picioare de lut

„ieşi papucule de sub pat, ieşi papucule ieşi că ţi-oi da cărţi de poveşti ieşi papucule ieşi...”