Aventurile unei banchize

O banchiză plutitoare, nici prea mică nici prea mare

A plecat în lumea largă, să vadă, să înţeleagă

-          Cine sunt eu?

Eu sunt Povestaşul sau  Albatrosul Călător ce străbat întreaga lume de poveşti culegător. Vreţi să vă spun ultima poveste pe care am auzit-o?

Da? Sigur vreţi? Bine, asezaţi-vă comod în scaune şi ascultaţi ceea ce nu am apucat încă să povestesc nimănui...

Albatrosul  Călător:  A fost odată ca niciodată o poveste adevărată, că de nu ar fi nici nu v-aş povesti. În îndepărtatul nord acolo unde sunt numai gheţuri, apă şi cer, departe de orice ochi omenesc, trăiau laolaltă puzderie de insule de gheaţă strâns unite între ele pentru ca erau fraţi şi surori de gheaţă. Şi zilele treceau asemeni nopţilor lungi şi mii de poveşti se depănau la lumina soarelui sau la lumina stelelor. Poate că ar fi interesant să ştim ce-şi povesteau între ele insulele de gheaţă dar cum nu cunosc  limba vorbită de gheţurile nordului nu voi putea spune mai mult, cert e că într-o zi peste întinderea mării s-a auzit o melodie vrăjită la auzul căreia până şi învelişul de gheaţă a prins a tremura. Şi melodia aceea a plutit multă vreme purtată din val în val până când ecourile ei s-au stins şi pe deasupra gheţurilor a rămas doar liniştea. Numai că liniştea de acum nu mai avea acelaşi gust ca liniştea poveştilor de dinainte. Dar ceea ce e mai important e cǎ muzica a fost auzită şi de Moş Martin Blană Albă care venea deseori în vizită pe insulele de gheaţă ca să depene amintiri cu vechea sa prietenă Vulpea argintie. Şi de fiecare dată bătrâna şi înţeleapta Morsă Colţ Alb ajungea la ei mânând cîte un banc de heringi. Şi după ce mâncau pe săturate, cei trei se aşezau comfortabil povestind toate cele auzite între timp. Şi dacă vă spun că întâlnirile lor se prelungeau cât era noaptea de lungă nu o să mă credeţi, dar aşa cum noi oamenii ne strângem la gura sobei spunând poveşti aşa şi prietenilor noştri le plăcea să stea la taifas. Şi nu mai trebuie să vă spun că cei trei s-au întâlnit exact atunci când melodia noastră măiastră a plutit peste întinsul apelor vrăjind totul cu sunetele ei.

-            Eu cred că am mai auzit muzica asta, zise Moş Martin Blană Albă. Ştiu că eram puiandru şi curiozitatea m-a adus aproape de oraşele oamenilor  şi acolo am ascultat vrăjit sunetul muzicii. Cred că dacă nu mă trăgea de ceafă fratele meu Marele Alb aş fi rămas să ascult ca vră jit muzica aceea  minunată.

-            Aşa e. Şi eu am păţit-o odată zise Vulpea.Mă strecurasem pe străzile mai dosnice ale oraşului în căutare de mâncare şi de foarte aproape am auzit muzica revărsându-se în valuri pe străzile oraşului. Aş fi rămas o veşnicie ca să o ascult dar norocul meu a fost ca muzica s-a oprit şi am auzit roţile trăsurilor clănţănind pe caldarâm şi vraja s-a rupt. Aşa am putut să fug în afara oraşului ca să mă pun la adăpost.

-            Eu nu am norocul vostru şi nu pot să mă apropii de locurile oamenilor, dar uneori îi văd cum alunecă pe ape înconjuraţi de lumini şi de muzică. Bineînţeles că la lumina stelelor stau şi ascult ca vrăjită sunetele minunate ale muzicii şi nimic din ce aud nu se aseamănă cu muzica oamenilor.

-            Dar cum pot să fac eu, o bucată de gheaţă, să ajung iar să ascult aceasta muzică divină spuse în şoaptă insula de gheaţă pe care stăteau cei trei prieteni la taifas?

-            Sincer, eu nu stiu cum, răspunse Moş Martin Blană Albă. Nu cred că poţi face ceva tu o insulă de gheaţă strînsă în braţe de fraţii şi surorile tale.

-            Şi eu zic să aştepţi că muzica sigur se va mai auzi, răspunse Vulpea. Altceva ce ai putea să faci?

-            Vai de mine şi de mine, vă plângeţi ca nişte morse fricoase. Eu înot toată ziua şi toată noaptea. Plutesc şi dorm. Mănânc şi plutesc. Visez şi privesc cerul. Sun t atât de multe de văzut încât mă mir că îi spuneţi să stea şi să aştepte.

-            Şi atunci ce mă sfătuieşti Morsă Colţ Alb să fac?

-            Eu nu îţi dau nici un sfat. Eu doar povestesc câte am văzut şi am auzit. Tu trebuie să hotărăşti ce ai de făcut. De exemplu, de multe ori în plimbările mele am întîlnit surate de ale tale desprinse din îmbrăţişare care au avut curajul să plece să vadă lumea.

-            Deci tu îmi spui să mă desprind de lângă fraţii şi surorile mele şi să plec în lumea largă?

-            Este doar o posibilitate. O opţiune. O alegere. Depinde de tine ce hotărăşti.

-            Şi ce o să fac eu singură?

-            Colţ alb de ce o înveţi să se despartă de familie şi să plece zise Moş Martin.

-            Dar tu Blană Albă ce faci? Unde sunt ai tăi? Unde e mama ta? Unde e fratele tău? Unde e tatăl tău?

-            Nu mai ştiu nimic de nici unul din ei. Ne-am despărţit cu mult timp în urmă. Mama ursoaică ne-a spus că noi nu suntem făcuţi să trăim la un loc. Şi după ce ne-a învăţat tot ceea ce ştia şi ea ne-a spus că e timpul să ne despărţim. Eu am plecat către locul de unde vine soarele iar fratele meu Marele Alb a plecat împreună cu soarele către locul în care acesta dispare. Mama ursoaică ne-a spus că poate o să ne mai întâlnim în viaţă dar e mai bine să ştim că fiecare viaţă se petrece asemeni lumini ce aşteaptă cât e noaptea de lungă ca să poata ajunge iar să umple cerul. Chiar dacă suntem mai mulţi fiecare îşi are drumul său. Şi a avut dreptate. Pe ea nu am mai vazut-o niciodată, iar cu Marele Alb m-am întâlnit doar o singură dată. Viaţa nu are timp să ne ţină de mână. Ne dă drumul în lume şi ne spune doar unde ne aşteaptă ultima suflare.

-            Şi atunci eu ce fac, întrebă insula de gheaţă?

-            Păi depinde de tine ce vrei mai mult: să cunoşti lumea sau să asculţi aceleaşi poveşti spuse de fraţii şi surorile tale?

-            Dar ce vor spune fraţii şi surorile mele?

-            Poate că nici nu vor băga de seamă că ai plecat. Poate că nici acum nu ştiu cine eşti şi de ce eşti aici, spuse Vulpea.

-            Cum aşa? Cu siguranţă că fiecare ştie ce se întâmplă cu celălalt. 

-            Ia spune te rog, tu de câte ori ai văzut răsărind soarele? Întrebă Colţ Alb?

-            În toată viaţa mea?

-            Da!

-            De foarte multe ori. Dacă te uiţi la faţa mea vezi ca de fiecare data când vine lumina, mi se subţiază cutele de pe frunte şi de câte ori vine noaptea alte cute se aştern.

-            Şi în tot acest timp fraţii şi surorile tale ce au făcut?

-            Au spus poveşti. Sau au tăcut şi au privit cerul.

-            Şi erau mereu aceeaşi?

-            Adică ce vrei să spui?

-            Eraţi mereu aceeaşi cînd venea noaptea şi vă strângeaţi la poveşti?

-            Păi... de unde să ştiu eu? Sigur erau aceeaşi.

-            Poate că erau, poate că nu. Aşa cum tu nu ai văzut cine este lângă tine zi după zi cu siguranţă că nici ceilalţi nu vor observa dacă eşti alături de ei sau e altcineva.

-            Şi ce voi face eu singură în lumea asta mare?

poveste scurta (1)

în adâncul sufletului ştia că nu va putea strânge banii destul de repede, dar cum să-i spui inimii să-şi vadă de treaba ei? De câte ori avea timp intra în magazinul de candelabre şi se uita în colţul unde aştepta cuminte candelabrul lui. Nu era un candelabru, era un pui de candelabru, dar cu puţin noroc ar fi încăput în cămăruţa pe care o împărţeau el cu soţia şi cei cinci copii. Ştia că nu avea curent tras la casă dar ce mai conta, cu câteva lumânărele bijuteriile de cristal aveau să scânteie în mii şi mii de culori ca şi când ar fi avut becuri. Simţea că îl lasă curajul aşa că deschise uşa magazinului. Stăpânul şedea tolănit într-un fotoliu lăbărţat iar băieţii din magazin ştergeau ţurţurii de praf. Totul scânteia în mii de culori. Înaintă cu grijă până în colţul unde obişnuia să vadă bucuria sufletului său. Cele trei becuri aruncau în jur miriade de steluţe în mii şi mii de culori. Era un vis pe care nu şi-l putea permite. Abia dacă strânsese rupându- şi de la gură a zecea parte din preţul ucigător de mare. Se întoarse uşor şi păşi dincolo de uşa de sticlă. Mai întoarse odată capul după care se afundă în hărmălaia obişnuită a străzii, fără să mai bage de seamă zoaiele şi mizeria de pe jos. Acum în faţa ochilor nu mai avea decât candelabrul său de poveste. Ajunse acasă rupt de foame şi de spate. Puse pe masă cele patru bancnote motolite şi ieşi în curte să se spele. Una din fete se strecură pe lângă uşa şi se aplecă să ridice cana cu apă. Îl ajută să se spele pe faţă şi pe gât apoi se aplecă şi îi turna apă ajutându-l să se cureţe pe picioare. Când termină cu ablutiunile îşi ridică ochii mulţumind fetei. Aceasta îi zări strălucirea din colţul ochilor şi îl întreba tăcut dacă fusese să-l vadă. La fel de tăcut el dădu din cap lăsând să izvorască miriada de lumini multicolore. Apoi noapte îi învălui inghiontindu-i să între în casă. Strânşi în jurul mesei joase toţi aşteptau. Tablaua cu orez şi legume fierte se goli cu mult înainte că foamea celor mulţi să se potolească. Câteva căni cu apă vor umple repede locul pustiu şi neîndestulat. Cu toate că nimeni nu întreba, toţi ştiau cu precizie zilele când el trecea pe la magazin. Devenise o obişnuinţă să-i vadă ochii luminaţi de un foc lăuntric şi să ştie. Iată însă că zicala veche e tot vie atunci când spune că nu aduce ziua ce aduce ceasul. Şi da, pentru că în acea zi cerul parcă îşi trăsese voal de plumb să nu lase să scape nici o rază senină. Omul nostru ajunse în faţa magazinului. Îşi şterse pantofii scorojiţi şi peticiţi după care intră. Mergea ca prin vis fără să se uite în jur. Ajunse la colţul lui fără să bage de seamă cioburile pe care călca. Ajunse sub candelabru şi îşi ridică sfios ochii. Noaptea pustiirii dacă ar fi căzut peste el şi nu s-ar fi umplut atât de repede de negreala morţii. Privea şi nu-i venea să creadă. Candelabrul lui nu mai era acolo. Un altul îi luase locul. Simţi că i se înmoaie picioarele. Se lasă pe vine ca şi când s-ar fi legat la şireturi şi ochii i se umplură de lacrimi. Dar chiar lângă piciorul stâng se găsea un ciucurel de cristal mai subţire ca un deget de copil. Îl luă privindu-l prin ceaţa lacrimilor. Apoi îşi făcu curaj şi se ridică. Se întoarse şi plecă spre uşă. În calea lui un băietan de magazin lustruia tija unui lampadar.

-              Ce s-a întâmplat cu micul candelabru din colţul camerei? Cine l-a luat?

-              Nu l-a luat nimeni. S-a rupt inelul de agăţat şi a căzut făcându-se praf. Nici măcar corpul de metal nu a scăpat întreg. S-a turtit şi nu a mai putut fi recuperat sau folosit.

-              Şi? L-aţi aruncat?

-              Cred că da. Patronul l-a luat şi l-a dus în spate.

-              Crezi că…

-              Poţi să te duci să-l iei din spate de la lada de gunoi. Asta dacă patronal nu e pe acolo cumva.

Omul nostru îşi lua inima în dinţi şi dădu ocol celor câteva case până ajunse pe străduţa lăturalnică din spatele magazinului. Chiar la uşa din spate lângă coşul de gumoi stătea patronal scuturandu-şi mâinile şi pantalonii ca şi când ar fi cărat ceva. Se apropie de coşul de gunoi încercând să caute cu coadă ochiului.

-              Ce cauţi pe aici? Ori vrei să iei ceva?

-              Am aflat că aţi aruncat candelabrul acela mic la gunoi după ce s-a rupt inelul de prindere.

-              Da şi?

-              Păi voiam să văd dacă e adevărat.

Patronul se apleca şi lua corpul turtit din coşul de gunoi.

-              Despre ăsta e vorba?

-              Da. Oare e de aruncat sau…

-              Păi, acum dacă întrebi de el, cred că e de vânzare.

-              Şi cât costă?

-              Mult. N-ai tu bani nici pentru ăsta…

-              Aşa turtit şi fără cristale?

-              Da. Nu-i  de pomană. Costă.

Omul nostru se îndepărta strângând în mâna bucăţica de crista ca un degeţel de copil. Poate că nu v-a avea bani să cumpere un candelabru niciodată dar micul soare scânteietor din mâna lui îi aducea atâta căldură în suflet…

Eugenia

-              Lumea este a tinerilor

-              Aşa este. La moarte cu toţi ceilalţi.

-              Moarte boşorogilor.

-              Să curăţăm lumea de ei

-              Să o facem frumoasă, simplă şi fără echivoc.

-              Linişte. Linişte. Să-l lăsăm să termine ce are de spus.

-              Da. E timpul să facem o nouă revoluţie. Să înlăturăm tot balastul social care atârnă de gleznele noastre ca nişte pietre de moară. Dar pentru a fi siguri că totul va fi Ok, trebuie să ne decidem asupra vârstei maxime pe care o poate atinge un om. În felul acesta nu vor mai fi  nici un fel de discuţii, nu vom lăsa loc pentru interpretări şi pentru sentimentalisme.

-              Da. Aşa e. Eu zic că vârsta de cincizeci de ani e o vârstă potrivită. Şi în felul acesta nu mai avem nevoie nici de un sistem de pensii care să piardă banii pe drum, să plătim oameni care să ţină socotelile şi să facă tot felul de matrapazlâcuri.

-              Da.

-              Aşa e. Sunt de acord.

-              Dar... staţi puţin, mama are 50 de ani deja... asta înseamnă că nu o să o mai văd când ajung acasă? Sau peste o săptămâna?

-              Da. Am spus că acum vom stabili o vârstă tocmai pentru a ne uşura sufletul, conştiinţa şi munca.

-              Într-adevăr, va fi o muncă dificilă. Şi întrebarea e ce vom face cu toate aceste cadavre? Le lăsăm aşa să putrezească pe străzi şi în case? Nu se poate.

-              Păi care e problema?

-              De unde atâţia gropari care să facă treaba asta şi de unde atâta loc?

-              Da. Asta poate fi o problema. Dar dacă îi ardem?

-              Prea multă funingine şi cenuşă. Cel mai bine îi îngropăm în picioare cu un pumn de seminţe. Şi în felul asta vom regenera pădurile aducând verdele iar pe planetă.

-              Da. Să revenim la vârstă. Cât să fie limita?

-              Peste o lună taică-miu ar trebui să împlinească 61 de ani. Deja i-am luat un set de undiţe pe care îl visează de o viaţă. Adică l-am luat degeaba? Nu mai pot să îi fac o bucurie bătrânului?

-              Cred că ne batem capul prea mult. Ori facem revoluţie ori nu mai facem.

-              Într-adevăr, grea decizie.

-              Fiecare poate avea pe cineva bătrân, ori aşa nu se poate. Legea e pentru toţi nu putem face rabat. Şi mai ales nu putem vinde recompense. Nimweni nu trebuie să treacă de această limită stabilită.

-              Şi întreb şi eu, dacă tot dăm legea ce facem cu cei care încearcă să se ascundă? Sau cu cei care încearcă să-şi ascundă bătrânii?

-              Bună întrebare. Păi eu cred că o să scriem în lege că se pedepseşte orice tentativă de ascundere cu pedepse de la pierderea unui an până la pierderea vieţii. Cine vrea bătrâni trebuie să suporte consecinţele.

-              Şi o să scriem în lege că nu se mai plăteşte pensia? Păi în cazul asta o să avem bani că să înmormântăm toţi bătrânii şi ne mai şi rămân ca să ne distrăm.

-              Da. Aşa e. Dar... dacă nu vor mai fi bătrâni, mie cine o să-mi mai dea bani de buzunar? Că eu nu am muncit o zi din viaţă şi nu ştiu cât de greu poate fi. Ai mei au avut grijă de mine să nu duc lipsa de nimic. Îi şi văd cum îşi rup de la gură ca să strângă bani pentru chefurile mele. Eu de unde mai iau bani?

-              Or să fie ajutoare sociale. Dacă or să rămână banii de pensie ce-ţi mai trebuie să munceşti?

-              Aşa da, îmi convine.

-              Dar dacă toţi o să luăm ajutoare sociale cine o să mai muncească?

-              Păi cine munceşte şi acum. Sau poate că o să ne zbatem să facem roboţi care să muncească pentru noi.

-              Da, da, da. Aşa e. Putem să punem roboţii la treaba. În felul acesta ei vor face stocurile necesare şi noi ne vom lua cât trebuie şi ce trebuie. În felul ăsta nu va mai fi risipă şi nici nu vom mai cheltui cu toţi cei care nu mai pot. La coş cu ei.

-              Bun. Bun. Dar că să pornim discuţia asupra legii trebuie să stabilim limita de viaţă. Punct. Supun la vor cifra de 55 de ani.

-              Nu e bine. Eu am deja 53, ori asta înseamnă că până terminăm cu bătrânii îmi vine deja rândul la moarte. Eu când mă mai distrez?

-              Atunci punem limita la 60. Eu cred că este echitabil. Oricum nu putem aştepta pe toată lumea şi niciunul nu poate da înapoi. Aşa că asta e. Supun la vot limita de 60. Cine este de acord? Toată lumea. Cine se abţine? Nici unul. Cine este împotriva? Unu, două, trei, patru... zece. S-a votat. E necesar să-i întrebăm pe cei zece de au votat împotrivă?

-              Putem. Dar vă spun eu că totuşi cel mai bine este să o punem la 65 de ani. În felul asta de la muncă pleci direct la groapă. Fără regrete, fără mofturi. Şi dacă am zis 65, atunci 65 rămâne.

-              Bine. Toată lumea 65. Aşa rămâne. S-a votat. S-a aprobat. Ce-ar mai fi de-adăugat?

-              Modul cum se va proceda. Trebuie să ştie lumea ce are de făcut. Să nu se creeze panică sau îmbulzeală. Eu cred că fiecăruia ar trebui să i se repartizeze un bilet cu o călătorie dus. Şi e bine ca fiecare să plece către altă locaţie decât zona de viaţă.

-              Da. Şi mie mi se pare corect aşa. Din două motive. Ultima călătorie poate fi transformată într-o adevărată ceremonie cu timpul şi în al doilea rând rupându-l pe om toate ale lui îi va fi mult mai uşor să accepte moartea.

-              Nimănui nu îi va fi uşor să îşi accepte moarte. Dar dacă o facem ca pe o onoare sau... dacă vreţi putem institui medalia morţii. Un ultim sacrifiu pentru a lăsa lumea mai curată şi mai bogată copiilor şi nepoţilor.

-              Lumea este a tinerilor. Această va fi lozinca noastră.

-              Da! Şi aşa cum au făcut pe timpuri jocul ăla cu Balena Albastră pentru puştani putem să facem şi noi un joc pentru old boys ceva gen Văduva neagră sau Praf de stele…

-              Bun. Dar ca să terminăm ce avem de făcut trebuie să revenim la ale noastre. Deci, ce mai trebuie făcut?

-              Păi în primul rând trebuie să ne unim. Toţi tinerii din lumea asta trebuie să preluăm puterea, să ne unim într-un guvern sau parlament comun şi să adoptăm cât mai urgent noua lege. După care putem face o Constituţie universală care să înceapă cu “Omul este cea mai importantă avere a umanităţii de la naştere şi până la moarte” după care, în articolul doi vom stabili că oficial moartea survine la vârstă de 65 de ani ca o binecuvântare, ca un omagiu adus tinerei generaţii şi ca o datorie morală a celor bătrâni.

-              Îmi place. Abia astapt să ajung la 65 de ani ca să-mi fac datoria.

-              O să te văd peste 30 de ani dacă vei mai spune la fel.

-              Voi spune la fel oricând şi oricât va fi nevoie.

-              Vom vedea.

-              Ce altceva mai trebuie să facem?

-              Să stabilim procedurile de … cum facem? Ce utilizăm?

-              Pentru ce?

-              Păi pentru moarte.

-              Da. O pilula de ecstasy, un ac în venă şi sângele se scurge singur. Oricând poate fi nevoie de o picătură de sânge. Abia nu o să mai fie nevoie de donator universali.

-              Da. Bună observaţie.

-              Şi după ce îi extragem sângele mai injectăm ceva? Apă, otravă, chloroform? sau cum facem?

-              Injectăm apă cu nutrienţi ca să ajutăm copacul ce va fi să crească.

-              Numai detalii şi iar detalii

-              Păi e bine să ştim de la început ce trebuie făcut ca să nu ne pierdem timpul după aceea.

-              Deci o să facem un inventar, hai să-i spunem recensământ, după care facem o programare şi începem cu cei mai bătrâni.

-              Da. Putem să stabilim anul “0” peste doi ani şi în perioada asta de tranziţie putem începe cu cei mai în vârstă ca nu ne aglomeram.

-              În acelaşi timp cred că trebuie să găsim oameni care… care pot face… ceea ce trebuie făcut.

-              Adică oameni fără suflet. Fără remuşcări. Fără regret.

-              Cam aşa ceva.

-              Da. Asta poate fi o problema. Dar în acelaşi timp Soluţia este şi mai ieftină. Trebuie să realizăm un robot doctor care să facă toate aceste operaţii, de la pilula de început, extracţia sângelui cu o mască de anestezie şi apoi pregătirea pentru plantare.

-              Îmi place cum sună asta cu plantarea.

-              Şi în acelaşi timp putem robotiza o maşină foreză care să execute gropi de trei metri adâncime la fiecare zece metri distanţă cu alţi zece metri între rânduri şi o mini remorcă batantă care să planteze câte un bătrân în groapă. Aşa cum acum avem combinele de colectat recolta de pe câmp putem avea o combină de plantat oameni-pomi. Simplu, eficient, economic.

-              În principiu am cam stabilit paşii de urmat. Următoarea mutare, trebuie să punem pe hârtie toate aceste reglementări şi să trimitem oamenii noştri în toate ţările cu care avem contacte şi unde avem oameni de nădejde. Eu cred că un an de zile va fi de ajuns ca să ne sincronizăm mişcările şi să punem bazele revoluţiei eugenetice. În felul acesta din momentul când vom avea guvernul mondial vom putea stabili cu precizie anul “0”. Şi în acelaşi timp vom putea decide ce tipuri de păduri corespund cel mai bine fiecărei ţări participante sau dacă vreţi fiecărei regiuni.

-              Eu cred că aş vrea să nasc un castan sau un stejar. În felul ăsta voi fi de folos animalelor care se vor hrăni cu ghindele sau cu castanele mele.

-              Eu cred că un con de brad mi-ar place mai mult. Aş vrea să fiu brad de Crăciun cândva. Să fiu plin de globuri, de beteală şi de cadouri.

-              Gata. Gata. Deci mâine ne întâlnim să tipărim proclamaţia, constituţia şi legile morţii. De azi într-o săptămâna putem să trimitem mesageri în toată lumea.

-              Vivat Revoluţia! Vivat Constituţia!

***

-              Mâine vom merge împreună. Vom lua ultima împărtăşanie în faţă copiilor noştri şi apoi ne vom urca pe catafalc ţinându-ne de mână…

-              Poate tu. Eu nu plec nicăieri. Eu vreau să mor în casă mea… de fapt eu nici nu prea vreau să mor… de ce nu pot să-mi trăiesc zilele atâtea câte le am?

-              Bine, dar legea e lege. Toţi trebuie să ne supunem ei.

-              Constituţia, Legea şi toate porcăriile sunt făcute de oameni. Şi eu cred că nimeni nu trebuie să fie deasupra mea. Între mine şi Dumnezeu nu trebuie să fie nimeni… nu aş vrea să las pe altcineva să-mi hotărască viaţă… ce trebuie şi când trebuie să fac…

-              Bine dragoste, dar legile au fost făcute întotdeauna pentru a fi respectate… nu putem să refuzăm onoarea care ni se face…

-              Ba eu pot foarte bine… nu am nici o reţinere… şi sincer îţi spun dacă nu aş fi prea bătrân aş pleca în sălbăticie, departe de lumea dezlănţuită… cum au trăit alţii mâncând rădăcini şi ciuperci aşa aş putea trăi şi eu…

-              Bine, dar tu nu ai mai ieşit din oraş de patruzeci de ani… şi mâncarea trebuie să o iei de la cantină… nimeni nu mai ştie să prepare mâncare

-              Exact… serviciu, casă şi iar serviciu-casă… patruzeci de ani am muncit ca să ce?

-              Ca să îţi aduci şi tu contribuţia la bunăstarea socială.

-              Să-mi aduc… era să spun eu ce… i-a mai văzut cineva pe cei două sute în ultimii şaizeci de ani? Mai ştie cineva dacă trăiesc sau când au fost înlocuiţi?

-              Are vreo importantă?

-              Are pentru că ei îşi pot lua viaţă înapoi şi pot trăi cât vor ei…

-              Bine dar asta contravine tuturor legilor… nu ar face aşa ceva… tocmai ei…

-              Ba bine că nu… cine-i controlează? Cine le poate impune ceva?

-              Dar nu se poate

-              Ba se poate. Dar… hai mai bine să ne culcăm. Oricum mâine va fi ultima zi.

-              Noapte bună dragostea mea

-              Noapte bună

***

-              Astăzi, în cadrul acestei ceremonii va declar purtători ai medaliei de onoare a Pământului. Va înmânez pastila onorifică şi va urez trecere lină.

***

-              Arată-mi ceva ce încă nu am văzut. Surprinde-mă te rog

-              O să-ţi arăt moartea.

-              Bine, bine. Dar moartea am văzut-o de atâtea ori încât nu mai e o noutate.

-              Da. Da. Da. Ai văzut moartea altora, dar nu ai văzut moartea ta.

 

Fără aşteptări

        Un cartof. Cartoful. Mă obişnuisem cu acest nume sau supranume. Eram eu, sau mai bine zis eram cel din trecut. Credeam că voi putea uita, că voi putea scăpa dar era parte din fiinţa mea şi nu aveam cum să uit, cum să scap. Departele era mereu aproape şi de multe ori avea tendinţa de a mă acoperi cu valuri de trecut. Când m-am născut, fusese un moment de panică şi de incertitudine. Trecuse mai mult de un minut până să ţip. Spaima se oglindea în ochii întregii echipe. Un copil când se naşte, este luat de picioare, ridicat şi bătut peste fund ca să ţipe; astfel el scuipă tot lichidul amniotic din plămâni şi scoate primul ţipăt, odată cu aerul care îi arde plămânii. Dar în cazul meu nu ştiau cum să facă, până când o asistentă mai bătrână m-a întors pe burtă şi mi-a tras două la fund. Prima de spaimă şi a doua de ciudă. Era pentru prima oară în toată carieră ei când trebuia să umble cu un cartof proaspăt născut. De ce cartof? Pentru că eu nu eram decât un trupşor şi un cap. Nimic altceva. De fapt, eram un cap, un trupşor şi o puţică. Nu tu mâini, nu tu picioare. Un cartof, puţin mai ciudat, puţin mai om, dar totuşi un cartof. După ce am ţipat conform standardelor am fost luat, şters, înfăşat şi apoi dus în braţele mamei. Nu ştiu şi nu voi şti niciodată ce a fost în sufletul ei când m-a văzut, dar ştiu că niciodată, dar niciodată nu am simţit răceală în braţele ei. Mereu am fost strâns la piept cu aceeaşi căldură. Din câte am înţeles, într-un acces de spaimă şi de nebunie dacă pot spune aşa, tatăl meu, după ce m-a văzut a plecat. Nimeni, nici mama şi nici altcineva nu a vrut sau nu a putut să spună unde. El, care era un credincios fervent, vedea în mine o pedeapsă a cerului aşa că a fugit cât mai departe de mine şi de mama. Ea a fost singura voce caldă din viaţă mea de copil, braţele ei au fost singurele braţe pe care le-a simţit. Nu ştiu cum s-a descurcat, dar din momentul naşterii mele, mama nu m-a mai părăsit. Nu a muncit, a stat numai cu mine. Nu ştiu nimic despre bunici, nu cunosc pe nimeni altcineva în afară de mama. Eu nu am rude. Şi nici prieteni. Doar cunoscuţi. Întâmplători. Cum au fost toate zilele copilăriei? Cu ce aş putea compara? Nu am stat niciodată în casă dar nici nu ne-am plimbat prin zone aglomerate. Mama îmi povestea despre orice: începând de la norii de pe cer, până la gâze, iarbă, copaci şi animale. Totul era inclus în poveştile ei. Îmi dădea să miros, îmi dădea să simt, îmi dădea să gust. Obrazul meu la fel ca şi fruntea sau buzele puteau simţi diferenţa dintre o frunză sau alta, o petală, sau blăniţa unui pui de pisica sau căţel. Toată viaţa mea până la optsprezece ani am dormit cu mama. Cred că devenise un tic, pentru că mă întorcea când pe o parte când pe alta. Târziu, când am învăţat să îmi controlez capul a început să mă întoarcă şi pe burtă. Din cauza asta somnul meu era fără griji. Ştiam că sunt mâini gata să mă apere, să mă ajute, să mă mângâie. Nopţile începeau cu poveşti. Mama nu îmi citea ci îmi spunea poveştile ei. Niciodată nu am văzut-o citind, dar mereu poveştile ei erau altele, mereu inventa noi poveşti. Nu pot spune că mă simţeam eliminat pentru că nu ştiu cum altfel ar fi putut fi. Ea făcea totul posibil. Şi dacă la început stăteam în pat, pe la trei sau patru ani a cumpărat un căruţ cu care putea să mă scoată la plimbare. Eu nu realizăm diferenţa iar ei nu îi pasă. Dar cu timpul am început s-o întreb de ce eu nu sunt asemeni ei sau a celorlalţi oameni. Îi era greu să îmi explice aşa că îmi spunea că nimic nu este întâmplător pe lume, iar dacă Domnul voise ca eu să arăt aşa înseamnă că aşa trebuia să arăt. Când am crescut suficient cât să înţeleg mi-a explicat rolul şi importantă sexului. Mi-a spus că momentan eu nu puteam fi că toţi ceilalţi adolescenţi, descoperindu-mă, bucurându-mă de beatitudinea dată, dar că viaţă îmi va desluşi totul la momentul potrivit. Ori de câte ori ieşeam la plimbare vedeam trecând în fugă pe lângă noi oameni care făceau jogging, sau pur şi simplu se plimbau. Privirile lor treceau de cele mai multe ori razant dar erau şi priviri care mă ţintuiau în memorie. Cu toate acestea, niciodată nu am observat vreo grimasă. Eram privit şi atât, nici compătimit, nici ignorat şi nici evitat. Lumea nu se oripila la simpla mea vedere iar mama reuşea de fiecare dată să evite discuţii referitoare la starea mea. În felul acesta, eu pluteam încă în lichidul amniotic, în deplină siguranţă. Sigur nu trebuie uitată vizita lunară a inspectoarei de la Asitenţă Socială. De fiecare dată, îşi lua notiţe referitoare la starea mea de sănătate şi apoi pleca fără o vorbă în plus. Dar niciodată nu duceam lipsă de nimic. Poate că maică-mea reuşea să baleteze printre nevoi şi venit dar lipsuri nu am simţit. De cele mai multe ori, mă întreba dacă vreau să stau la geam sau să o ajut la treabă. Îţi dai seama că ajutorul meu era mai mult moral pentru că nici măcar răsuflarea mea nu îi putea fi de vreun ajutor. Dar îmi plăcea să o urmăresc pregătind masa, călcând rufe, aspirând sau aranjând patul. Din scaunul meu îi puneam tot felul de întrebări sau ea îmi spunea o grămadă de lucruri. Cu timpul, când avea puţin timp liber lua o carte din bibliotecă şi începea să citească. Cu toate că mă învăţase să citesc încă de la şase ani şi făceam împreună lecţii ca şi ceilalţi copii, nu mă lasă niciodată să citesc. I se părea mult prea obositor să mă aştepte şi să întoarcă paginile. Dar asta nu însemna că nu citeam. Erau momente când descopeream cu plăcere bucuriile cititului. Cele mai mari bucurii le aveam când reuşeam să citesc fiction sau scient fiction. Viitorul îndepărtat îmi era mai apropiat decât prezentul imediat. Mă simţeam bine când aflam că omul nu mai depinde de gravitaţie şi de nimic altceva în afară de visele sale. Nemărginirea spaţiului era locul în care mă simţeam eu cu adevărat. Până la urmă împreună am inventat un suport de carte şi puteam da paginile singur, cu un creion, fără să mai aştept ajutor. Mama era surprinsă de viteza cu care devoram, cărţile. Odată, când am ieşit din casă am făcut un ocol şi am ajuns împreună la o bibliotecă publică. Din momentul în care m-au văzut bibliotecarele, am fost îndrăgit şi nu am mai avut nici o constrângere legată de numărul sau genul literar. Ori de câte ori avea drum în oraş mama se opera şi la bibliotecă întorcându-se cu un teanc de cărţi pe care le cerusem. Zilele erau frumoase. Mai ales că acum puteam citi şi îi lăsam şi ei o portiţă de scăpare. În aceste noi condiţii am rugat-o să iasă în oraş, poate chiar să lege iar câteva prietenii. A acceptat cu greu, dar nu a refuzat. Astfel viaţa nostră îşi avea propria normalitate. Mă bucuram că o ştiu bine, se bucura că mă ştie mulţumit.

Dar… ce ne-am face fără acel omniprezent dar… noul a apărut în viaţa noastră ca o furtună. Într-una din zile, m-a anunţat că iese în oraş cu una din prietenele ei din adolescenţă de care nu mai ştia nimic de sute de ani. Mi-a promis că la întoarcere va trece şi pe la bibliotecă să mai ia câteva cărţi. Eram în scaunul meu la fereastră citind din Dune – şi momentul era atât de palpitant încât nu am realizat pe moment ce se întâmplă. Abia când mi-a ajuns la nas miros de ars, ceea ce era incredibil am reuşit să ridic ochii din carte. În colţul livingului unde era priza pe care mama o folosea la călcat sau la aspirat, plasticul ardea mocnit, lăsând picuri de arsură să cadă pe mochetă. Mult nu a trebuit ca aceasta să se aprindă şi focul să căpete putere. Chiar dacă stăteam la parter era greu de crezut că puteam face ceva ca să atenţionez lumea. Ştiind că singur nu puteam face nimic am continuat să citesc  ca să fur cât mai mult cărţii. Aerul era tot mai greu de respirat şi căldura creştea de la minut la minut. Un zgomot absurd m-a făcut să privesc în jur. Uşa era sărită din balamale şi un bărbat privea din prag. Dacă nu aş fi strigat, cu siguranţă că nu ar fi bănuit că în scaunul acela era cineva. S-a apropiat ferindu-se de flăcările care aproape că lingeau roţile scaunuluicăţărându-se către mine. După un moment de derută, m-a luat în braţe şi a ieşit afară cu mine. Maşina pompierilor a ajuns tăind aerul în fâşii cu semnalul sonor. Tot ce ştiu e că după vreo jumătate de ora mama a apărut strigând disperată numele meu. Am răspuns din ambulanţa în care fusesem instalat. S-a apropiat ca o vijelie agitând o plasă cu cărţi. Când m-a văzut în afara oricărui pericol, s-a lăsat uşurel şi dacă nu era un poliţist să o prindă cred că ar fi căzut. A izbucnit într-un plâns zguduit şi gâlgâitor cum nu mai auzisem niciodată. Abia atunci cred că am realizat că dacă nu intra omul acela să mă scoată din casă ardeam citind un ultim cuvânt. Ca să îi abat atenţia am întrebat-o ce cărţi îmi luase de la bibliotecă. M-a privit cu uimire şi neîncredere. Nu-şi putea crede urechilor că puteam să întreb aşa ceva. Apoi a izbucnit într-un râs nestăpânit, trăgându-mă spre ea şi strângându-mă în braţe. Acel moment a fost imortalizat de un reporter şi astfel am ajuns pe prima pagină. Nu ştiu dacă mi-a fost mai greu sau mai uşor după acest moment. Ştiu doar că viaţa noastră a luat alt curs. Mesaje de simpatie, de încurajare, dorinţa de a ajuta financiar şi multe altele care ne-au invadat viaţa tihnită de până atunci. Cu ajutorul vecinilor, în trei zile casa noastră arată la fel ca înainte de incendiu ba chiar mai frumos aş putea spune pentru că pereţii livingului, proaspăt vopsiţi străluceau într-un galben oranj odihnitor. Dar totul a culminat cu telefonul Doctorului X care a cerut o întrevedere. Mama i-a comunicat doctorului că ne este greu să ne mişcăm prin oraş şi că raza noastră de acţiune se rezumă la câteva alei de parc, drumul până acolo şi înapoi. În acel moment doctorul a spus că poate să treacă el pe la noi dacă se poate şi nu deranjează. Astfel că a doua zi fierbeam ca un rac şi nu îmi găseam locul. Oricum nu puteam să citesc nimic pentru că gândurile îmi zburătăceau de colo-colo. La ora stabilită, soneria a prins viaţă şi mama s-a îndreptat grăbită către uşă. În cadrul uşii stătea un domn respectabil cu o claie de păr alb care îşi făcea de cap refuzând orice freză. O să mă întrebaţi cum poate fi respectabil un domn cu o claie de păr nestăpânită şi am să vă spun că nu era nici o contradicţie între termeni. Faţa lui degaja un calm imperial şi seriozitatea erupea prin pori. În mână avea o geantă mare de piele care păstra linia respectabilităţii şi seriozităţii. Mama l-a invitat în living şi el nu s-a oprit până în faţa mea.  A salutat respectuos din cap şi cu o voce profundă a spus:

-  Salut tinere

-  Bună ziua domnule doctor.

-  Cum te simţi?

-  Bine mulţumesc.

-  Te-a afectat emoţional întâmplarea de acum câteva zile?

-  Şi da şi nu. Atâta timp cât nu ai prea mult de pierdut faci faţă mai uşor, dar mi-ar fi părut rău să nu termin de citit ciclul Dunelor...

-  Şi nu te-ai gândit... la mersul fremenilor?

-  M-am gândit la tot felul de mersuri dar nu e ceva ce ţine de domeniul realităţii...

-  Cine spune asta?

-  Viaţa. Vezi ceva interesant la mine doctore?

-  Da. Văd un tânăr dornic să facă.

-  Şi eu îl văd, dar e tot mai departe de mine.

-  Şi dacă i-am oferi o ocazie să se apropie?

-  Adică cine „i-am oferi”?

-  Eu prin ceea ce îţi propun, iar tu prin ceea ce vei face...

-  Şi ce va trebui să fac?

-  Reclamă.

-  Reclamă?

-  Da. Să faci reclamă produselor noastre şi să ne însoţeşti la congrese.

-  Cât timp?

-  Cinci ani.

-  Şi după aceea?

-  După aceea eşti liberi să faci tot ceea ce crezi, dar...

-  Dar?

-  Doar rămânând în echipa noastră te vei bucura de orice noutate în domeniu?

-  Şi ce înseamnă toate astea doctore?

-  Înseamnă că noi îţi vom furniza extensiile necesare

-  Aşa le numiţi?

-  Da.

-  Şi apoi?

-  Apoi va trebui să ne ajuţi să le perfecţionăm

-  Deci un fel de cobai.

-  Un cobai care poate merge şi poate apuca sau mângâia.

-  Nu e ipocrizie?

-  Nu e dorinţă?

-  Nu ştiu doctore. Dacă aflu că ceea ce urmează doare mai tare?

-  Nimeni nu îţi poate garanta nimic. În momentul asta putem să-ţi oferim un exoschelet care va prelua funcţiile mâinilor şi picioarelor. Va trebui să invenţi să mergi, să înveţi să apuci, sunt lucruri pe care o maşină nu le poate face. Sau dacă le face, le face mecanic.

-  Şi eu? Eu cum trebuie să vă ajut?

-  Simplu. Sau pe cât de complicat pe atât de simplu. Îţi vom implanta nişte electrozi fini în creier care vor fi legaţi la unitatea centrală a exoscheletului. În felul acesta, impulsurile electrice vor ajunge la periferie comandând fiecare mişcare şi secvenţă.

-  Şi credeţi că este posibil? Fără să devin un ciborg?

-  Teoretic da. Practic, în asta va consta munca ta, munca noastră. O muncă de echipă.

-  Şi ce anume vă determină să faceţi acest gest?

-  Banii. Îmbunătăţind programele şi legăturile electrice nervoase vom putea ajuta o mulţime de oameni, iar acest ajutor va fi plătit sau va fi recompensat în alt fel.

-  Şi dacă refuz?

-  Vei avea ce regreta. Dar de ce crezi că ar trebui să refuzi?

-  Poate că la început nu, dar mai târziu? Dacă nu voi fi mulţumit de dependenţa creeată?

-  ÎN CONTRACT SE VA STIPULA ABSOLUT TOT CEEA CE DOREŞTI

-  Şi dacă acum nu ştiu ceea ce s-ar putea să îmi doresc peste zece ani?

-  Se pot stipula şi ... clauze neanticipate la contract.

-  Aveţi răspuns la toate?

-  Din clipa când ţi-am văzut fotografia în ziar, am pariat cu viaţa şi i-am spus că îţi voi oferi posibilitatea să mergi, să ţii în braţe propriul copil şi să depui orice efort îţi poţi imagina.

-  Sincer nu îmi vine să cred că toate acestea sunt atât de ieftine.

-  Nimic nu este ieftin şi cu atât mai mult nimic nu este gratuit. În limita celor cinci ani de contract vei fi monitorizat continuu.

-  Asta înseamnă să mă despart de mama?

-  Dacă nu vrei să îi laşi un moment de respiro, poate să te însoţească. La clinică vom putea pune două paturi într-o rezervă.

-  Deci...

-  Da tinere. Aştept un răspuns. Batem palma sau nu?

-  Trebuie să va dau răspunsul acum?

-  Ar fi bine. Oricum am adus cu mine un draft de contract. Îl pot lăsa aici să îl citeşti. Şi mâine...

-  Mâine?

-  Mâine te muţi la clinică şi ne apucăm de lucru după ce vom semna contractul.

-  Nu e prea repede?

-  Lumea se mişcă repede. Dacă nu vom fi noi primii, alţii vor fi. Ca şi comerţul, chiar şi medicina sau cercetarea sunt supuse aceloraşi legi ale competiţiei.

-  Atunci mama şi cu mine vom citi contractul şi îl vom semna chiar astăzi. Asta dacă vă convine să aşteptaţi.

-  Da. Pot face acest lucru.

Ce s-a întâmplat apoi? Pe cât de simplu pe atât de complicat. Viaţa mea a luat o cu totul altă turnură. Am convenit ca mama să mă poată vizita săptămânal. Astfel îi dădeam posibilitatea de a-şi recăpăta mobilitatea pierdută. O eliberam de o muncă grea. Grija ei se reducea acum doar la… da. Aproape o lună am fost supus la diverse măsurători şi după încă două săptămâni a venit momentul magic. În cameră a fost adus exoscheletul, cochilia care trebuia să-mi îmbrace infirmitatea. A fost adus lângă pat şi doi asistenţi m-au ridicat aşezându-mă pe un fel de şea care-mi îmbrăca fesele într-o poziţie lejeră dar totuşi strîmtă. Apoi câteva curele mi-au fixat trupul în interiorul acelei cochilii. Când totul a fost gata doctorul a apăsat un buton şi maşinăria s-a ridicat uşor din poziţia şezând în picioare fără nici un efort. Apoi m-am îndreptat către fereastră, de la fereastră la uşă şi apoi de la uşă iar la fereastră. Doctorul se juca cu o telecomandă ca la playstation. Am făcut câteva genoflexiuni şi apoi m-am lăsat pe braţe şi pe vârfuri şi am început să fac câteva flotări. Senzaţia gravitaţională era incredibilă. Simţeam oboseala strânsă în chingile care mă fixau de maşină. Şi pot spune că era nemaipomenit. Era incredibil. Când a venit mama, doctorul a repetat acelaşi mişcări. Iar la finalul vizitei am însoţit-o până la poartă. Şi culmea mergeam mână în mână. În faţă porţii mama s-a întors şi a început să plângă. Într-un avânt imprevizibil, s-a aplecat şi i-a sărutat mâna doctorului.

-  Vă mulţumesc doctore. Încă de la început am ştiut că se va termina cu bine.

-  Doamnă, va rog. Munca grea de-abia de acum începe.

-  O să fie bine. Ştiu. Simt. Am ştiut mereu lucrul asta. Va mulţumesc.

Ne-am îmbrăţişat şi ne-am luat la revedere. Am urmărit-o cum se îndreaptă către staţia de autobuz. Abia atunci m-am întors şi i-am mulţumit doctorului. O făcuse pe mama fericită. Într-adevăr acum începea greul. Prima operaţie a durat destul de mult şi două săptămâni nu am avut voie să mă mişc. Nu că aş fi putut să o fac singur, dar preventiv eram legat cu chingi de pat pentru a anula orice posibilitate. Imobilismul nu era o noutate pentru mine, numai ca acasă mama mă întorcea de fiecare dată şi tot ea mă ridica. Acum eram imobilizat într-un pat pe burtă fără putinţa de a reacţiona nici măcar la necesităţile fiziologice. Dar când totul se termină cu bine spunem că nu mai contează prin ce am trecut. Apoi a urmat o a doua operaţie în care firele au fost aduse pe sub piele şi între omoplaţi mi s-a implantat o conexiune în care se strângeau firele electrozilor implantaţi. Din câte îmi spunea doctorul implantaseră mai mulţi electrozi tocmai pentru a preîntâmpina viitoare alte operaţii – dar care nu erau total excluse. Abia după aceea mi-a fost ataşat costumul pentru a se verifica corectitudinea poziţiei prizei ca să-i spun aşa. Când s-au convins că ambele părţi ale conexiunii sunt în poziţiile corecte au verificat pentru ultima oară stabilitatea conexiunii fixată în spate. Astăzi a fost ziua cea mare. Au verificat pentru ultima oară totul, apoi au aşezat scheletul şezând pe scaun, m-au desfăcut din legăturile patului şi m-au aşezat iar în schelet. Mi-au fixat curelele şi când totul a fost gata doctorul a aruncat telecomanda şi a călcat-o spărgând-o.

-  Din momentul asta, totul e în mâinile tale. Nimeni nu v-a mai face nimic pentru tine. Te vom ajuta, vei avea în permanenţă doi asistenţi în rezervă. Dar ei nu te vor putea mişca nici un milimetru. Totul trebuie să plece din creierul tău.

-  Adică?

-  Gândeşte. Gândeşte ceea ce vrei să faci. Lasă dorinţa să se scurgă prin tine. Trebuie să vedem cum reacţionează legăturile nou create, dacă sunt bune, cât sunt de perfectibile sau ... în ultimă instanţă... dacă am dat chix.

-  Doctore, pot să rămân singur?

-  Eşti sigur că asta vrei?

-  Da.

I-am rugat şi au ieşit toţi din rezervă. Aveam nevoie să rămân singur. Să încep să mă cunosc. Atâta timp cât nu puteam să mă ridic nu aveam nici cum să cad. Aşa că eram în siguranţă. Am privit mâna dreaptă. Mi-am imaginat degetele mişcându-se. Simţeam nevoia să mă scarpin. Îmi priveam degetele inerte. Erau prea îndepărtate, nu le simţeam în nici un fel. Un cartof nu se mişcă dar îi pot da muguri. Şi da, fiecare din cele patru terminaţii erau locul ideal al înmuguririi. Deci eu însumi trebuiasă ajung la fiecare extensie. Cum? Când? Un cartof nu se grăbeşte. El rămâne în cuibul său. El nu se mişcă, dar prin muguri el se înalţă către soare. Primul lucru pe care trebuie să-l fac este să-mi împart creierul pe necesităţi. Ştiu că nu sunt asemeni vouă cei normali dar o cale tot trebuie să existe. Ştiu că voi ajunge şi eu o maşinărie care se mişcă asemeni vouă. Gândurile mele coboară dar încă se opresc la poarta închisă a pielii. Va trebui să îmi ajut legăturile nervoase să ajungă la receptorii. Indiferent cât va dura ştiu că o voi face. Degetele stau inerte. Încheieturi de plastic, oţel, fire. Mai ales fire. Prin ele ar trebui să curgă gândurile mele. De fapt nu de gânduri am nevoie ci de impulsuri. Impulsurile nervoase trebuie să curgă, trebuie să înveţe drumul. Trebuie să umble singure fără mine. Gânduri, impulsuri, muguri… un cartof ştie să aştepte. Eu aveam răbdare, dar depinde ce va face doctorul şi echipa lui. Fereastra filtra lumina. Era toată, nimic nu se pierdea, dar înserarea mânca din lumină împuţinând-o. Atunci mi-am dorit să fiu la fereastră, să privesc lumea, cerul, noaptea. Dar un cartof are răbdare. Uşa rămăsese închisă. Geamul rămăsese la aceeaşi distanţă. Eu rămăsesem pe scaun trăindu-mă în nouă realitate. Priza din spate o simţeam rece şi străină. Indecisă. Mugurii mei dădeau semne de viaţă. Ştiu că nu va fi nici imediat şi nici uşor. Dar voi ieşi la lumină. Frunzele mele vor umbri un petec de pământ. Şi umbra mea se va mişca independent de poziţia soarelui. Noaptea s-a prăvălit ca un val tsunami de catifea. Am închis ochii. Un cartof ştie să aştepte până când pământul i se lipeşte de piele şi din muguri ies fire de rădăcini. Rădăcini şi muguri crengi. Cartoful simte când frunzele se îngrămădesc la fereastră şi aşteaptă să iasă. Cuib şi pământ, căldură şi întuneric, aşteptare. În rezervă, un om înoată printre vise, gânduri şi impulsuri. El se mişcă printre spaime şi oboseli. Un om, un tânar stă pe scaun şi aşteaptă. Mâinile I se odihnesc pe picioare. Mâini de plastic şi metal stau pe picioare de plastic şi metal. Undeva, departe, luna isi peria argintul rătăcind fire prin pieţe, curţi, grădini, prin camere, rezerve, vise, şi aşteptări. Un cartof ştie să aştepte. Într-o rezervă, un tânăr stă pe scaun privindu-şi degetul de metal şi plastic care se mişca uşor zgâriind, scărpinând, un picior de metal şi plastic…