numele meu e scris din memorie

cândva, o parte din mine căuta să se strecoare în lume

încă nu găsisem poarta și mă jucam cu literele desenând cuvinte

desenam și ștergeam, desenam și ștergeam, fără a alege nimic din ceea ce ar fi putut să mă reprezinte

desenam poezie și frunzele veneau să șteargă totul, galbene, obosite,

lipsite de bucuria verdelui apus între un solstițiu și un echinoțiu

apoi desenam câmpie și pământul se turtea lipie

luându-mă punct fix într-o mișcare amplă și completă de revoluție

încât nici acum nu înțeleg cum de sunt atât de diferit și nostalgic

am desenat și o mare, cumva din memorie pentru că nu văzusem niciuna

și valurile veneau unul după altul lingându-mi picioarele

așa cum numai căței pofticioși mai ling câte un os plin de măduvă

sperând să-l poată sfărâma, dar eu mă țineam tare

și-am desenat atât de multe lucruri că degetele mi se toceau

lăsând în urmă praf de stele și nisip de aur

așa cum numai unui Greucean îi mai putea fi dat

dar într-un sfârșit am reușit să mă strecor

și lumina m-a pălit în moalele capului

acolo unde ascunsesem toate amintirile

și cu prima palmă primită

am început să izvorăsc și toate cuvintele, toate amintirile

curgeau tumultos la vale

ducând bucăți de timp, de memorie, de-a valma

până când am secat complet

sub greutatea unei stânci numită popular viață

să ieşi din tine lumină

linia orizontului a fost trasată de un deget muiat în lumină

ca să despartă cele uitate de cele ce trebuie să fie

căci dacă era trasă cu sabia

ar fi curs tot întunericul pe pământ

degetul meu trasează linia mediană a sufletului

și desparte amintiri de netrăiri

ajutându-mă să ies din mine scăldat în lumină

pământul însetat soarbe întunericul nopții

și urmele mele, dispar în adânc

cele uitate, caută loc de cuibărit

adumbrind tăcerea sub aripi ostenite

timpul inocenţei

când viaţa trebuie trăită realitatea îţi intră-n suflet prin toate simţurile

adesea colţuroasă, poate puţin amară şi mirosind a doctorie sau a moarte

văitându-se sau chiuind de bucurie, dar ochiul, ochiul nu minte

el îţi spune cu precizie ...

amintiri despre un timp obosit

viitorul nu exista

el nu-i decat un prezent ce n-a apucat sa fie trait

la fel cum nici trecutul nu exista

ci el este un prezent putin obosit, satul de viata

si atunci stau si ma intreb ce este prezentul asta nesatul

si eu cred ca nu-I decat o continua pendulare

intre pofta de viata si oboseala cronica

am obosit să fiu prost

Carol întâiul rege al României nu s-a plâns că România  

e imaginea mojiciei într-un balcanism imuabil

plină de mitocănie şi gunoaie

şi-a suflecat mânecile,

a făcut un război de independenţă

şi un castel la Peleş

ca să aibă unde urca trenurile

şi spre deosebire de românii adevăraţi din ziua de azi

el chiar a crezut în steaua acestui popor

indiferent dacă dacii erau sau nu popor adamic

ziditor de piramide, de religii monoteiste

sau rupt din coaste imperiale

poate că aceste locuri au fost pustii

şi până în secolul trecut

au aşteptat mana cerească

dar cu schimbările climatice tot mai virulente

mana nu a mai căzut decât în deşert

hrănind speranţele deşarte

ale căutătorilor de ţiţei

am obosit să mi se tot repete

că topurile mondiale au locurile goale numai la sfârşit

şi că patul nostru cel de toate nopţile

e moştenit de la Procust

şi ca să nu ne luăm nasul la purtare

în fiecare seară ne mai tăiem

capul sau picioarele

ca să intrăm în istoria croită de ei...

ca o geneză

la început, din neantul nepătruns limanul indoieli de el a fost ajuns

o blândă răsuflare vesteşte-un  prim cuvânt...

la început, a fost cuvântul

şi acesta plutea liniştit pe marea-ntindere a tăcerilor

dar pentru că preaplinul nu-i dădea pace revărsându-se

a scos din carnea sa nume,

şi primul nume a fost al lui îmbrăcâcndu-l

şi a văzut că este bine şi s-a bucurat

apoi în alt nume a-mbrăcat curgerea şi i-a spus timp

în altul a-mbrăcat nefiinţarea şi i-a spus infinit

şi pentru a le împlini pe toate cuvântul năştea noi nume

îmbrăcând totul cu lumină, culori, tării şi viaţă

şi pentru că viaţa

nu putea să cuprindă atât de multe

a scos alte nume despărţind cerul de pământ, pământul de ape

apele de moarte şi moartea de spaimă

şi numele îmbrăcau pământul cu iarbă şi cerul cu nori

şi norii aduceau ploaie

şi seminţele germinau născând nevoia de alte nume

nume de fiinţe, nume de dorinţe, nume de visări nume de trăiri

şi mai presus de toate a aşezat pe tronul rostitelor

iubirea.

iubirea cu toată dulceaţa, durerea şi suferinţa

pentru ca astfel toţi să o cunoască şi să-i respecte puterea

şi a fost noapte peste cuvânt şi peste ape şi peste viaţă

dar iubirea a biruit de fiecare dată

alungând spaime

şi întunericul

cruciada poemelor

cel ce ridică spada de spadă va muri

erau vremuri tulburi, lumea se pierduse pe sine

şi nimicul alerga pe uliţi strigând:

moartea bate la uşă şi ia câte un poem obol din fiecare casă

şi unde nu găseşte poeme ia şi ultima fărâmă de vers ce trage a se-nchega

pe buze nevinovate

spaima cotropeşte, tăcerea spulberă

şi de peste tot se ridică umbra poemelor

o armată tăcută se strânge

căci poezia nu-i pregătită

să-şi dea visul pe-o ultimă suflare

pe câmpul de luptă cuvinte dezarticulate

versuri sparte, corbi ce dau târcoale, viermuială

şoapte, suspine, rugi închinate şi blesteme stropşite

şi tăcerea care acoperă cu linţoliul său

dezmăţul morţii şi al necuvintelor

nu e nici prima şi nici ultima răscolire

când suflete nevinovate cad secerate datorită credinţei

în bine, în frumos şi-n neuitare

căci singura ce-i poate ţine piept ororii

e poezia şi-al ei vers nemuritor

lunga clipă a morţii

să mori încet ca o zvâcnire de albastru

să te scufunzi ca rosul în tăcere

lumina să te ţeasă în cocon de aur

şi noaptea să te cearnă-ncet, alene

marmură lacrimă

poate că uitarea doare

şi că moartea-i ca o floare

dar mi-e vară-înfierbântată

şi noaptea mi se dă toată

în cornet de îngheţată

cine-n lacrimă ciopleşte

cu noaptea se înveleşte

moartea-n ceruri înfloreşte

şi uitarea care doare

se topeşte din picioare

să îmi fie marmură

ziua care tremură

noaptea care murmură

din viaţă dezleagă-mă

moartea care uită-mă

îmi ascut tăcerile

şi-mi deschid uitările

ziua-n clonţ noaptea în gheare

cuibul gura mea n-o are

că-i venină şi îl doare

frunze moarte

copacii îşi trag vălul de-ntuneric

şi-alungă luna să nu-i sâcâie a ceartă

îşi pleacă frunze pleoape să nu strângă rouă

 şi rădăcini de vis departe-i poartă

sunt nopţi când frunzele sărută luna

şi poartă-n suflet pecetea de jar a sorţii

cenuşa le îmbracă fibra-n doliu

şi pregătite-s să se arunce pradă morţii

iubitu-s-au cu vântul şi cu ploaia

şi dezmierdate-au fost în orice dimineaţă

prin moarte ştiu că duc lumina-n rădăcină

şi seva lor în muguri noi se-împarte

lepadarea de cuvinte

aduna-voi doar cuvinte

care taina stiu a tine

si-mbraca-voi o tacere

cu uitarea din morminte

m-or certa stele toate

ca le-am luat odorul scump

geaba luna-n orice seara

cerne drumuri pe pamant

pomul din intelepciune

frunzele isi risipeste

caci din moarte viu rasare

si viul o moarte creste

numai omul isi imbraca

amagirile in vise

din nimicuri taine creste

in cuvintele prezise

doar ieri…

unde te duci suflete?

a fost prima întrebare după ce cuvântul

s-a-ntrupat

plutind fără patimă pe-ntinsul necuprinsului

şi sufletul nu ştia ce-i stânjeneala

şi nici deosebire de creator

nu avea

şi pentru a despărţi apele

de tăria cerului

sufletul a plouat a femeie

atât cât să poată plânge nopţile

grele de preaplinul  aşteptărilor

şi ca să dea vestea naşterii

a lăsat să se despartă intunericul,

făcând loc luminii

lumea toată îmbracă haină de lumină

sămânţa plesneşte-a surâs

împletind cununa

pântecelui ce-ascunde suflete

nevermore

nu cunoaștem nici ziua nici ora

stim doar ca suferinta cuvintului

nu se poate deslusi in culori

si nici in taceri

cerul isi socoteste banii intregi

banul cel de toata noaptea

am carui rotund acopera doar o tacere,

alungand restul cuvintelor

lumina se opreste in fata oglinzi

sa se aranjeze

putina culoare in obraji

o umbra de nor pe pleoape

si  o adiere cat sa-i dea volum

celui ce are i se vor da

cuvinte cat pentru alte doua vieti

sa poata spune toate povestile

ferice de cel de pe urma

ca lui ii raman

toate tacerile

cerul ca o recompensa

sa te afunzi in noapte ca sa ii sorbi răsuflarea

uitând ca lumina te cere și te cerne

curățindu-te de toate rostitele

asa cum Calea Laptelui îndulcește cutele cerului

Drumul Robilor spală sufletele părăsiților

adunându-le într-o singura oaste

femeie cu chip de copil și răsuflare de mugur

te strecori în suflete depanând albul uitării și rosul iertării

din caierul nopților pline de dor de mierea cerului

mărțișor cu nume de primăvara

cerul vuiește de gemetele mugurilor

ce-și leapădă înrobirea,  ridicându-se la viata

pe trei carari…

se pare ca moirele sunt oarbe si nu stiu ce fac

una ma toarce, una ma deapana si cea de-a treia ma curma

zi de zi, si de fiecare data o iau de la-nceput, fara sa ma intalnesc

cu celelalte regrete

cand lana e buna. intr-una ma toarce

m-aduna din ceruri, din colturi de nori

si fara a mea voie in fir lung ma trage

iar fusul ma poarta mai mult prin noroi

cand lana e buna si firu-i de aur

ma deapana-n scule si-n cer e lumina

greselile noduri sub degete grele

in semne si-n piele se scriu pe-ndelete

ce-i mult e prea greu si-n taler atarna

prin foarfeci  ma trece cu-n ultim cuvant

un azi se sfarseste urmeaza-un alt maine

si-oi spune povestea in vecii de veci

departe de lume, departe de mine

lumina ma toarce si-n scul ma aduna

cuvantul mi-l curma-n stergare ma tese

n-am fost si nu voi fi eternul meu este

baietii

băieții, când se plictisesc de moarte

își încropesc o scara din agrafe,

senini o leagă de-un balon

si uite asa pășesc din nor in nor

ei vor sa vadă cuibul rândunicilor de vânt

si puful de lumina al puilor crescând

noaptea-îngâna somnu-alina

si Mos Ene țese-n gene

fluturi, aripi de poveste

firul dintre lumi se toarce

si se strânge într-o găoace

hai băiete-n visul tău

nu te mai lua după zmeu

firu-n ceata lin se pierde

si pământul nu-l mai vede

sa-i facem scara de ruga

înapoi el sa ajungă

sa ii fim luminători

candele din zori in zori

si aproape ajutători

perceptie

poetul nu-i facut din alta carne

in el doar lacrima-i putin mai multa

si nu ca i-ar seca roua din coasta

dar din preaplin el trebuie s-aduca

o ultimă zăpadă

în ziua când voi fi lumină

mi-oi cerne umbra-n amintiri

copilăria începe şi se termină cu prima zăpadă

cu primii bulgări, cu cazemate cimentate peste noapte

cu oameni de zăpadă mărşăluind printre colinde

cu sănii, cu zăpadă călcată în picioare

cu zloată, mizerie şi inocenţă

adolescenţa începe şi se termină cu un sărut

furat printre fulgi tolăniţi pe gene

când visele aleargă desculţe

printre grade Celsius

mult prea sărace pentru o feerie

maturitatea începe şi se termină cu un surâs

desprins de pe faţa unui copil

ce îngereşte zăpada

un zâmbet mult prea curat

pentru o simplă noapte de Crăciun

gândurile urmează circuitul apei în natură

literele ning viscolit sau liniştit

cuvinte se aştern, fraze se nasc

şi zăpada scrie o nouă poveste

purtând urmele spulberate

când foile aşteaptă…

sfârşit

calea de dincolo de cale

cine a asemuit viata omului cu un punct pe calea timpului

nu a gresit prea mult numai ca punctul acela

inchide-n el suma tuturor cailor

posibile si imposibile

ce-au fost

sau ce ar fi putut sa fie

rasuceste-ma si lipește-ma parte peste parte

sa-ti umbresc cararea sa-ti potolesc jalea

dinspre nefiinta catre nestiinta

calea timpului ma-mbraca

eu luntraș

ea stransa-n barca

zidim maluri fara valuri

albe hauri negre gauri

punct ce deapana cararea

cale ce umbreste zarea

drum de apa drum de piatra

drum de foc si drum de aer

drum ce bantuie uitarea

dor ce împletește calea

punct și drum

cartea de pe noptiera

visele isi tes somnul lor

cuvintele se ridica

abur de tus

adunandu-se polog

peste noptile mele.

cartea de pe noptiera

a pierdut cursa

cazand prada uitarii

a fost apoi

cartea de pe marginea cazii

a fluturat lozinca

mananca tot

dupa care

a aterizat intr-un

fatal final.