cel ce ridică spada de spadă va muri
erau vremuri tulburi, lumea se pierduse pe sine
şi nimicul alerga pe uliţi strigând:
moartea bate la uşă şi ia câte un poem obol din fiecare casă
şi unde nu găseşte poeme ia şi ultima fărâmă de vers ce
trage a se-nchega
pe buze nevinovate
spaima cotropeşte, tăcerea spulberă
şi de peste tot se ridică umbra poemelor
o armată tăcută se strânge
căci poezia nu-i pregătită
să-şi dea visul pe-o ultimă suflare
pe câmpul de luptă cuvinte dezarticulate
versuri sparte, corbi ce dau târcoale, viermuială
şoapte, suspine, rugi închinate şi blesteme stropşite
şi tăcerea care acoperă cu linţoliul său
dezmăţul morţii şi al necuvintelor
nu e nici prima şi nici ultima răscolire
când suflete nevinovate cad secerate datorită credinţei
în bine, în frumos şi-n neuitare
căci singura ce-i poate ţine piept ororii
e poezia şi-al ei vers nemuritor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu